Autoportret

Eu
sunt doar un sac de cuvinte,
din preaplinul căruia
mă revărs.

alb-negru

Cred că visai alb-negru,
altfel nu îmi explic faptul
că înotai haotic printre cearceafurile albe
care mai păstrau încă vie amintirea iubirii noastre
din urmă cu câteva ceasuri.

Te priveam regeşte din balansoar
în timp ce într-un moment de acalmie
mi-am aprins o ţigară, învăluit în lumina lunii
care privea cu coada ochiului
pe după perdele trase până la sânge.

Fumul albătrui expectorat de plămâni-mi încă roz
îţi croşetau o aureolă care se aşeza tiptil
peste trupul tău eşuat dintre vernicele imaculate,
transformându-te preţ de câteva secunde
într-un nimb răpit de un somn binecuvântat.

Brusc, te-ai ridicat în vârful patului
şi ai căutat un punct de reper de care să te agăţi.
După milenice secunde
m-ai descoperit cuibărit în pântecele nopţii
şi bărbierind întunericul, ai plutit uşor către mine
învăluită la rându-ţi de lumina lunii voyeriste.

Mi-ai răpit ţigara din varful buzelor
şi cu mişcări leneşe,
ţi-ai explorat deşertul din plămâni
în timp ce îmi zâmbeai
învăluită în propiaţi aureolă croşetată.

De această dată,
nimbul nu mai era binecuvântat cu un somn ceresc
ci cu un suflet pereche
căruia îi place să-l privescă
atunci când visează alb-negru.

cântec

cântec

Mă las pradă timpului
piatră de hotar să fiu pentru cei ce mă vor privi-
cerul îmi este martor că nu mă voi da de-a berbeleacul,
voi sta ţeapăn ca să vă fac în ciudă,
doar vântul o să mai dea de veste despre mine.

Cântec de tîmplî stângă

Sub tâmpla stângă
am un fel de lume;
cu toţi purtăm un verb în loc de nume
fiind înveşmântaţi într-o lumină,
divină.

Aici nu sunt nici colţuri
nici priviri tăioase,
nu sunt nici lacrimi triste
sau păduri osoase,
tot ce-i aici îmbracă o lumină,
divină.

Chiar dacă vrei bătrâni
n-ai să găseşti,
ei sunt legende, basme,
sunt poveşti,
suntem doar tineri, suntem o lumină,
divină.

Aceasta-i lumea mea ce-o port sub tâmplă,
sub tâmpla stăngă,
draga mea de tâmplă;
un cântec vers îmi pare că respiră:
- Eşti verb, eşti tânăr, ahh ce lumină,
divină.

Probabil mă-ntrebaţi:
-ce porţi sub tâmpla dreaptă?
Răspunsul meu e simplu:
e-o simplă tâmplă dreaptă,
o tâmplă dreaptă,
dreaptă.

Cântec de toamnă

Copacii s-au dezbrăcat de frunze,
strivesc o amintire -
singura umbră cu care mă mai pot înveli
este trupul tău.

descântec de tristeţe

Foaie verde stâlp curge vin în bec,
d’aia tata bate şaua să priceapă mama,
căci nouă meşteri mari crapă piatra-n patru
şi de atâta bine, domnle ce te-aş bate.

despre iertare

Iertarea
cheamă noi păcate.
Şi totuşi,
asemeni unui bun samaritean,
ne iertăm unii altora greşelile
în ropot de aplauze cereşti.
A ierta.
Iertare!
Ce gest nobil.

după ploaie

După fiecare ploaie
melcii ies la plimbare în turme,
scăldaţi de valurile curcubeului
spectrizate
peste pământul proaspăt rebotezat

ecce homo

Respir
şi acest lucru
îmi dă dreptul să spun:
sunt!

Gândesc
şi acest lucru
îmi dă dreptul să strig:
exist!

Scriu
şi acest lucru
îmi dă dreptul
să nu tac.

Respir,
gândesc,
scriu.
Toate acestea
îmi dau dreptul să exclam:
Ecce homo!

elegie de toamnă

Socotesc că este vremea rodului:
paharele se umplu
cu sânge de struguri.

Nu ştiu sigur încă dacă iubesc,
ecoul nu mi-a răspuns.

De ce mă obligaţi atunci
să îmi golesc paharul?
Pentru ce să beau?

evoluţie

Când frunzele copacului vor cădea sub greutatea cerului
inima îmi va deveni o gheară de pasăre,
o piramidă fără sfârşit fi-va fiinţa mea,
umbra-mi se va micşora
până va deveni un punct deasupra virgulei.

Un cuvânt săpat în piatră voi rămâne
din tot ce am fost.

femeia paj

Femeia paj
îmbracă în fiecare dimineaţă
cu gesturi de îndrăgostită
o cămaşă impenetrabilă din zale, de culoare albastră,
deşi niciodată
nu a fost atinsă
de vreo săgeată de-a lui Cupidon.

Pare că îi este frică de cuvântul
sărut
şi totuşi, privirea ei tânjeşte.

Femeia paj
nu poartă nici arc, nici sabie,
are în schimb un fel de puşcă
pe care,
atunci când nu doarme,
o ţine sub căpătâi.

- Spune-mi femeie paj,
dacă ţi-aş explica
sărutul,
m-ai împuşca?

geneză

În lipsă de altceva
m-am apucat să scriu versuri.

Umplusem un sertar de cuvinte
culese de pe la prieteni, de pe la rude,
de la mama.

Stăteau adunate,
îngrămădite unele în altele,
parcă erau pietre
sau ceva ce putea fi aruncat în eter
pentru a naşte mii de cercuri.

Le-am respirat cu dragoste, cu ură
până când
am devenit eu însumi o piatră
sau ceva ce poate fi aruncat.

haiku#1

În poarta casei
troiene de zăpadă-
ochii mamei, uzi.

la piramide

În ţara lui Tutankamon
doi dromaderi pictează vise,
oazele poartă miros de narghilea,
beduinii străbat deşertul în pas de şah.

Fiecare fir de nisip ascunde câte o poveste,
trebuie doar să închizi ochii
...ş-atât.

lecţie despre timp

Pasărea cu zbor de lemn,
minutul transformându-se în amintire,
voinicul crescând cât alţii niciodată,
râul care curge de unde a venit...

Şi astfel,
lecţia încă nu s-a sfârşit.

libertate

Urma de aripă a păsării
lăsate pe cer
miroase a libertate.

Urma de pas a fiarei
lăsate pe pământ
miroase a libertate.

Urma de coadă a peştelui
lăsate în apă
miroase a libertate.

Urma de pas a omului
lăsată în timp
oare
tot a libertate miroase?

lumi paralele

La fiecare colţ de stradă
îngerii joacă şeptic pe porunci
plictisiţi de protejaţii lor
care semnează cartea de oaspeţi a lui Bachus.

În tot acest timp,
DUMNEZEU
îşi varsă lacrimile într-un ritm mocănesc.

Doar ivirea curcubeului mai fată câte un zâmbet
în colţul ochiului.

poem cu ţapte îngeri

Primul înger
a venit, m-a sărutat
şi apoi a murit.

Al doilea înger
a venit, m-a sărutat
şi apoi a murit.

Al treilea înger
a venit, m-a sărutat
şi apoi a murit.

Al patrulea înger
a venit, m-a sărutat
şi apoi a murit.

Al cincelea înger
a venit, m-a sărutat
şi apoi a murit.

Al şaselea înger
a venit, m-a sărutat
şi apoi a murit.

Al şaptelea înger
a venit, a făcut o reverenţă
şi m-a întrebat:
-Pot să te sărut?
-Da!, am răspuns eu. Poţi!
M-a sărutat
şi apoi a plâns.

-De ce?, m-a întrebat îngerul.
-Nu ştiu!, am răspuns eu.

poezie despre un mort

Plângeau cu toţii.
Doar mortul râdea discret,
parcă să le facă în ciudă.

“Cică aşa a murit”,
spuse o femeie,
“A primit nu ştiu ce veste şi...
atât i-a fost să fie“.

Nimeni nu ştia ce veste primise mortul,
nu mai conta deloc conţinutul ei.
Conta doar faptul că ei îşi rupeau sufletul de plâns.

Doar mortul râdea discret,
parcă să le facă în ciudă.

portret simplu

Singurele averi ale unui vagabond sunt:
o elegie atârnată de gât pe post de talisman
şi întreaga-i viaţă,
o simplă jalbă
pe care o desface în faţa tuturor în zilele de sâmbătă,
când se pomenesc morţii.

procesiune de iarnă

Primul fulg de nea
mi-a sărutat palma.
Ceilalţi îl urmau
într-un nesfârşit cortegiu funerar.

revelaţie

De câte ori se deschide o uşă
zâmbetul uită nisipul urechilor,
nasturii cămăşii de argint se închid singuri,
cocoşii cântă întâmpinând zeii.

Poate că de frig şi de foame nu se mai poate muri
şi totuşi,
de la fereastra mea
am văzut trecând un pâlc de călăreţi
pe trotuarul de vizavi
urmărind un singuratec(aşa îl numeau toţi),
care nu vroia să închidă ochii
(pentru puţin timp)spuneau ei, călăreţii.

Odată cu mileniul
din oase ne vor creşte aripi,
tălpile vor călca norii în pas de cadenţă,
umbrele vor fi murit cu mult înaintea noastră.

seceriş

Sunt încă necules,iubito,
asemeni spicului de grâu
ce îşi aşteaptă reîncarnarea.

Chiar dacă
o să plouă cu frunze
să nu te temi,
noi suntem copiii codrilor de brazi,
culoarea verde
ne este desenată pe frunte.

Seceră-mă doar
şi muşcă din mine
ca dintr-o pâine,
nesăturându-ne niciodată.

Secolul XXI

Ne aflăm într-un secol al însingurării.
Ecranul a devenit o prelungire firească
a degetelor noastre,
călcatul ierbii în picioare
este un simplu basm,
respirăm virtual cu fiecare secundă.

Am uitat, se pare,
arcul desenat de soare pe cer,
chiar şi goliciunea copacilor din timpul iernii
ne creează repulsie.

Verdele crud al naturii
pare o lume tridimensională.
Aşezaţi comod în jilţuri
suntem regii propiei noastre împărăţii,
o împărăţie nefirească, care respiră artificial,
o împărăţie al cărei început nimeni nu şi-l mai aminteşte.

Am uitat să mai fim liberi,
fără să vrem am ajuns sclavii unii-altora.

Poate doar vreun Eliberator să ne mai salveze
de propia noastră sclavie,
deşii ne mândrim că suntem robi,
că suntem robii unei lumi virtuale
o lume care pare să ne înghită spiritul de om,
spiritul nostru liber.

Dar dacă
pentru o zi am fi liberi,
nu-i aşa că am tânji să fim totuşi sclavi,
un ceas măcar?

soldatul de piatră

Soldatul de piatră
străbate aerul vertical, de jos în sus,
cocoţat pe un soclu de piatră,
fixat pe un covor de piatră întins pe pământul
al cărui punct de sprijin este Nimicul.

Soldatul de piatră
nu a putut fi niciodată mângâiat.
El a fost doar şlefuit
de ochii bunicilor noştri,
de ochii părinţilor noştri,
de ochii noştri,
de ochii lor,
de ochii voştri.

Soldatul de piatră
nu are sentimente,
are în schimb o privire rece
cu care scrutează moartea fiecărei viitoare secunde
chiar înainte ca aceasta să se fi născut.

Soldatul de piatră
nu are nevoie de saluturi,
el însuşi salutând trecerea timpului
salutându-i pe bunicii noştri,
salutându-i pe părinţii noştri,
salutându-ne pe noi,
salutându-i pe ei,
salutându-vă pe voi...
...salutând:

- SĂ TRĂIŢI!

teamă

Zăpada a căzut
şi iată:
primul covor alb.
Dar de ce nu păşeşti?
Ţi-e teamă că n-o să mai ningă?

unicornul

-Unicornul este un cal alb
cu un corn în frunte.
Atât.
Nu este cu nimic mai deosebit
decât ceilalţi cai.
El trăieşte undeva în Nicăieri.
Mănâncă nimic
şi se satură când mănâncă nimic.
Bea vânt
şi se satură când bea vânt.
Aleargă ca melcul în visul lui
şi nu oboseşte.

- Dar unde este unicornul?
- Este în fiecare dintre noi.
- De ce nu îl vedem?
- El se află în adânc,
în adâncul sufletului nostru de melc.
- De ce nu îl căutăm?
- Am obosi alergând, am obosi.

vânătorească

Eu nu trag cu puşca ca să vânez,
vreau doar să îi simt răceala metalului pe obraz
şi să o aud cum tuşeşte
şi să o văd cum scuipă foc
asemeni balaurului din poveşti.

vis

Mergeam desculţ prin iarbă
aşa cum copacii răsar din pământ.
Luna mă adoptase cu tot cu omul ei
iar florile le foloseam pe post de şosete
având grijă să mi se vadă gleznele.
Îngerii, ieşiţi la cules de rugăciuni
mă escortau în număr par
folosind aripile pe post de girofaruri.
Ceilalţi vă dădeaţi la o parte
şi plecaţi doar capul
lăsând privirea ridicată
spre un Gulliver troian.

Impressum

Texte: Victor Ciobanu
Bildmaterialien: Selvador Dali ,,Autoportret "
Lektorat: Elena Vornicescu
Tag der Veröffentlichung: 23.09.2012

Alle Rechte vorbehalten