Unde eşti , Copilărie...

Copilăria e o stare fără vârstă, ea ţine de infinit, este singura felie care topeşte întregul univers înconjurător, vârsta în care nu spaimele de moarte îl macină pe om, ci spaimele de care se înfioară şi gâzele, parte şi ele din acest întreg fabulos numit natură. Copilăria este seismograful care anunţă cutremurele intime de mai târziu; în funcţie de ea, omul se comportă într-un anumit fel când e matur, şi nu altfel.E o stare care te face Poet. Daca mi-a reusit nitel -nu e meritul meu , al maturului ci al ei, COPILARIEI

Dedicat nepoţeilor mei- Marius-Ionut şi Sofiicuţa

Comoara

Nimeni nu ştia că eu sunt comoară. Doar bunica. Avea 24 de comori, care mai de care, de la cele șapte fete. Îi străluceau ochii de bucurie când își vedea toți nepoții, duminica, în ograda ei. O ogradă nemaipomenită. Era toată numai flori și învelită cu troscot . Mare forfotă era când ne jucam de-a curcile babei. Ca să ne mai liniștească, căci, vorba bunicului: ,,și în iad e mai linişte", ne chema la prispă să ne îndulcească. Mda... Îndulcirea! Acum mă mustră conştiința , atunci însă...

De fiecare dată când bunica pleca la magazin, cumpăra bomboane ,,de sticlă", sau cum le mai ziceam noi „pernuţe" date prin zahar tos . Nu știu de ce anume, acest fel de bomboane prefera să cumpere dar, oricum, ne plăceau . Le punea într-un loc mai ascuns, pe sobă, ca să nu mă ducă în ispită, căci eu eram cel mai des la bunici (casele ne erau gard în gard). Dar care copil nu găseşte bomboanele ascunse? Desigur că și eu le găseam. Şi când vedea că lipsesc multe mă lua bunica la certat , căci ştia în gura cui nimereau . Odată m-a prins şi mi-a zis:

- Nu le mai ascund. O să le număr de fiecare dată şi dacă lipseşte vreo bomboană, o păţeşti!

Zis şi făcut. Stăteau zilnic bomboanele în ochii mei şi...maaaaaare chin. Bunica ştia bine a număra. Într-o bună zi, îmi încolți în minte un gând. Mă furişam, luam cate două bomboane , una într-o falcă şi a doua în cealaltă, le țineam în gură până le făceam figură, mai subţirele, le tăvăleam din nou prin zahăr, le puneam la loc de unde le luasem şi eram fericită. Vorba ceea: şi lupul sătul şi oaia întreagă. Apogeul bucuriei era, însă, duminica, ziua când bunica venea la prispă cu bomboanele, ca să ne îndulcească. În ce consta bucuria? O să vă spun. Aveam o verişoară foarte vorbăreaţă şi bătăuşă, care mă ,,biruia" la ceartă. Și tare mai eram fericită când vedeam că Tanea, că așa o chema, punea în gură bomboanele gustate de mine odată ...

Nimeni nu mai ştie că eu sunt o comoară, nici măcar eu ...

Pălăria

Pălărie...
Mult mai face o pălărie. Mă uit la bădiţa Mihai. Îi stă bine...
Şi mie mi-a spus mama că mă prinde la faţă , când mi-a adus de la târg o pălărie din paie, aurie. O oră şi 25 de minute m-am tot uitat în oglindă ca, in sfârşit, să-mi zic: ,,Da, îmi stă!”. Şi când o să mă vadă Ionuţ...
O să-mi pun cosiţele sub pălărie şi n-o să mă mai tragă de ele. Ce are cu cosiţele mele?
Mi-am luat rochiţa cea albă cu buline albastre (mă prinde la ochi), am incălţat întâmplător sandaletele Veronicăi, mi-am aşezat pălăria pe cap şi m-am pornit la bunica să aduc ... borş acru. Şi ce dacă mama a umplut aseară...Lasă să fie mai mult. Prea aproape locuiesc bunicii de noi (peste două case) şi cine îmi va admira pălăria? Mai bine o fac pe la deal . Acolo şi Ionuţ locuieşte. N-ai văzut să fie în drum?
Nu era .Toată lumea parcă special se ascunsese prin case. Ei şi ce dacă e cald? Să-şi cumpere şi ei pălării.
Nimeni, dragă, nimeni nu ieşea în drum şi pace. În sfârşit, de departe se zări o căruţă. Apropiindu-se, l-am recunoscut pe Iancu, rufarul, care striga răguşit: ,,Hai la boarfe, la boarfe, la boarfe!” Mă bucuram foarte mult altă dată când îl auzeam. Repede scotoceam ba o haină mai ponosită, ba un ştergar de pe şfară şi le duceam in schimb pentru cocoşei din lut ars, care cântau mai ceva ca Petrică al nostru, sau pentru baloane.
Acum, însă, mă grăbeam.
-Lenuţo, nu vrei baloane? Azi am şi verzi...
Cum să nu vreau , dar prea departe eram de casă, ş-apoi pălăria ... Vroiam neapărat să mă fudulesc bunicului .
-Altă dată, moş Iancu. Azi nu am boarfe.
-Se poate să aduci şi ouă!- strigă Iancu cu vocea-i răguşită. M-am prefăcut că nu am auzit şi mi-am căutat de drum. În sfârşit am ajuns la poarta bunicilor. Of...! Mare poznă- băţ în poartă, semn că nimeni nu-i acasă.
Mda ...Da poate l-au pus ca să nu vină atâta Antelia –bârfitoarea? Ia să intru. Nu, nu erau acasă. Unde s-o fi dus? Cine ştie. Nici ei nu mi-au văzut pălăria ... Eram gata să închid poarta pe din afară, punând băţul la loc, când deodată se auzi bucuria unei găini numai ce coborâse din cuibar.
,,Ouă!!!”-mi-am zis şi repede m-am întors înapoi. (Ptiu , ptiu, poate mi-a merge bine) şi fuga în coteţ să nu mă găbjească pintenatul de cocoş, căci nu ştiu ce rău i-am făcut, dar numai pe mine mă fugăreşte. Am căutat prin cele 4 cuibare si am găsit tocmai 6 ouă. Am să-i cer lui Iancu 10 baloane, că-s proaspete. Dar unde să le pun? N-o să merg cu ele în văzul lumii. Dacă mă vede Antelia? Îndată –i va spune bunicăi că am luat 20 de ouă.
Unde să le ascund? Aha, mi-a ieşit un gând deştept de sub pălărie (la mine toate erau deştepte ). Le pun anume sub pălărie . Zis şi făcut. Numai bine au încăput. Nu vor cădea, căci cosiţele sunt aranjate ca o coroniţă. Dar paza bună trece primejdia rea. Voi merge si eu mai ,,spăsâtă”, cum mereu mă învaţă bunica .
Am ieşit în drum şi nu ştiam încotro să apuc. În sfârşit, am auzit frumoasa voce a lui Iancu şi am pornit ,,spăsâtă” în acea direcţie. Doamne fereşte, dacă...rămân fără baloane verzi.
Deodată mă invălui un nor de praf . Offf , mi-au prăfuit pălăria. Când am deschis ochii, am văzut două biciclete care aveau legate la portbagaj câte un snop de mătură de grădină pentru a ,,bucura” lumea că se mătură şi la noi strâzile, nu numai în oraş .Când am reuşit să deschid ochii, în faţa mea stateau ,,maşinile-mături" conduse chiar de Ionuţ si prietenul lui. Se uitau curioşi la mine. Ionuţ se coborî de pe bicicletă , se invârti în jurul meu de parcă ar fi căutat cosiţele şi, zâmbind într-un colţ de gură , mă intrebă:
-Şi ai pălărie?
Eu , bucuroasă că în sfârşit mi-a observat cineva pălăria , i-am răspuns cu măndrie:
-Da, mama mi-a cumpărat pălărie de soare...
Nu reuşisem să mă bucur din plin, că Ionuţ mi-o ,,aşeză”mai bine pe cap cu un ...pumn, căci era cam ,,cocoţat㔺i fugiră strigînd:
-Pălărie de orez să te c. să n-o mai vezi!
Am rămas încremenită în mijlocul drumului. Lacrimile măşcate se amestecau cu gălbenuşul ce se prelingea pe obrazul ars de soare .
Nu ştiu de ce plângeam: că pălăria nu i-a plăcut, că baloane verzi n-o să mai am , că m-a văzut Antelia sau că nu mă mai iubeşte Ionuţ .
Naiba m-a pus să ridic cosiţele sub pălărie. Avea omul să mă tragă de ele şi eu era să fiu bucuroasă...
Ia să fug mai repede acasă, poate nu mă voi întîlni cu nimeni .

Pistruii

,,Şi de ce zice Ionuţ că-s frumoasă? – gândi Lenuţa, fără să-şi dea seama că bujorii înfloresc în obrăjorii săi – Nu înţeleg… Da, poate că sunt olecuţă. Ochii mari, gura micuţă… Totuşi, pistruii aceştia bată-i vina!… Drept că nu-s mulţi. Nu-s ca la Veruţa-roşcata, dar tot mai bine ar fi fost dacă le-aş fi dus dorul… Am vazut-o pe tanti Mădălina cum îşi sulemenea faţa cu o alifie. Cred că de asta ea nu are pistrui… O să mă ung şi eu!"
De zis, e uşor. Însă nu s-ar fi gândit la asta dacă nu ar fi avut un plan de zile mari: zărise într-un sertar o cremă pe care mama ei o cumpărase de la târg. Desigur, scrisul în chineză nu-l poate descifra, dar pentru ce să fie o cremă dacă nu pentru frumuseţe?
A luat-o şi s-a urcat în nucul unde-şi legăna, în ultima vreme, inocentele vise şi speranţe. S-a uitat încă o dată atentă în oglinjoară şi gândi: ,,Oare câtă cremă să pun pentru unsprezece pistrui?” Fremătând de emoţia noii experienţe, desfăcu tubul şi începu să-şi ungă năsucul cu o măiestrie şi cu un fel de îndârjire de care nu s-ar fi crezut în stare. Apoi întinse şi pe faţă cremă din belşug pentru ca afurisiţii ăştia de pistrui să nu se înmulţească. Vroia să-şi acopere şi gâtul – Veruţa are pistrui şi pe gât! – însă când îl zări pe Ionuţ venind cu căldarea spre fântână, inima începu să-i tremure ca o frunză galbenă care vroia să se desprindă uşor de pe ram şi scăpă tubul din mână. Asemenea tubului, nici ea nu-şi dădu seama când ajunse pe pământ. Îşi scutură grăbită rochiţa, luă o căldăruşă de pe movila cu nisip şi porni să aducă apă pentru bobocei. În mersul ei sfios, dar învins de dorinţa de a fi lângă Ionuţ, băgă mânuţa în buzunarul rochiţei şi dădu de ciocolata pe care i-o dăduse moş Vasile pentru ochii ei albaştri, de înger mic. Ciocolata era cam fărâmiţată din cauza ,,zborului” ei printre crengile nucului, însă i-o va da-o lui Ionuţ dacă acesta va accepta să o ridice pe cumpănă şi s-o dea de vreo două ori huţa. Cu acest gând ajunse la fântână. Se fâstâci şi mai mult când văzu că Ionuţ caută spre ea, spre chipul ei, cu interes. Era pentru întâia oară…
– Ce-i cu tine? Parcă ţi-ai băgat faţa în cratiţa cu borş!
,,Na-ţi-o bună! Am vrut să fiu frumoasă pentru el. Şi el… Şi el!...” O zbughi revoltată spre casă, uitând căldăruşa la fântână. Se repezi la oglindă… Picioarele i se făcură de ceară ţinută la soare. Înghiţindu-şi nodul din gât, că doar e fetiţă neînfricată, se apucă să-şi cureţe harnică chipul candid. Pistruii nu se mai vedeau. Se amestecaseră cu roşeaţa feţii. Nu ştia ce să mai facă de necazul vorbei lui Ionuţ. Bosumflată, se întinse în pat. Zâmbetul îi reveni. Mare minune – azi va creşte puţin, căci va dormi. Se trezi spre seară, tocmai când mama venea de la serviciu. Repede luă oglinjoara să vadă cumva daca mama se va speria.
Nu avea de ce.
Roşeaţa dispăruse, dar ei, pistruii aceştia nesuferiţi, erau la loc.
Când dădu să iasă afară, mama, ţinând tubul gol în mână, o întrebă:
– Lenuţo, ai spălat geamurile!?
,,Aha, iată pentru ce era crema…”
– Da… Numai că a trecut o maşină şi le-a prăfuit din nou…
Mda, ce rău e că nu ştii să citeşti în chineză…

Acuarelele copilăriei

Razele soarelui jucau hora pe pânza finisată cu nume de ,,Mama pâine albă coace”.
Privesc atentă la lucrare şi un galben zglobiu îmi făcu din ochi ştrengăreşte.
Mda... Acum şi acuarele am, şi pânză, atunci, însă...
Nu ştia nimeni că sunt pictor . Zile întregi desenam ,,cai verzi pe pereţi”(vorba bunicului).
Avea mătuşa Irina un şopron al cărui perete dădea în ograda noastră. Uite acela îmi era şevaletul. Desenam cu un tăciune de lemn ars, muiat in motorină, căci era mai de calitate în ale desenatului . Când terminam o lucrare , o chemam pe Maria, prietena mea, şi-i arătam. Ca să mă laude, îi dădeam din timp bomboane. Era fată pricepută, de fiecare dată rămânea incântată. Odată m-a întrebat:
-De ce nu desenezi pe pânză cu acuarele ?
Ştia ea ce ştia,căci deja era şcolăriţă.
Da...Bună idee. Pânză aveam, căci mama avea multe prosoape ţesute, pe care le ţinea în lada bunicului. Mai rău cu acuarelele . De unde să le iau???
M-a ajutat tot Maria ...cu un sfat .
De luni până vineri am adunat toţi nasturii de toate culorile, pe care i-am găsit în gospodărie. Cei mai frumoşi erau nasturii galbeni de la rochia de fată mare a bunicăi .
Urma să vină sâmbăta, când mama cocea . Maria mi-a spus că după ce mama va da în cuptor şi va pune gurarul ,să-l iau şi să pun cele două tăvăli lungi cu nasturi coloraţi. In cuptor ei se vor înmuia şi voi avea acuarele din cele mai frumoase.
Zis şi făcut. O oră de aşteptare îmi păru un an. Şi pânza deja era pregătită, şi pensula. Dar ce mai pensulă...O frumuseţe. Ce-i drept, de miercuri până sâmbătă tot umbla gânsacul nostru cu aripa lăsată in jos de durere, în schimb...pensulă de toată frumuseţea .
In sfârşit a trecut ora . Mă apropii fericită de cuptor şi...
O, Doamne, nici urmă de culori !Totul era negru : şi hornul cuptorului, şi tavanul pe care mama îl văruise cu o zi înainte, ca să miroase a proaspăt, şi chiar ...pâinea.
Am stat multă vreme sub peretele şopronului cu gândul la ,,Mama pâine neagră coace”, până a venit bunicul şi mi-a zis:
-Lasă, nepoţico, că -ţi dau eu nişte bani să-ţi cumperi culori de apă.
De-ar şti sărmanul că avea să rămână fără prosoape ...
In seara ceea era trist in ograda noastră. Numai eu mă bucuram în suflet că voi avea acuarele adevărate şi ..porcii că vor mânca o săptămână pâine coaptă la cuptor

Supărarea

,,Ordine în casă am făcut, apă la pui am dat, florile din grădiniţă le-am udat, în nuc m-am urcat...A.. nu ,nu , pentru asta nu se laudă. Ce-am mai făcut? Cam atât. Puţin. E chip să nu fiu lăudată şi s-a zis cu leul , dar mie acum îmi trebuie lei...”-se frământa Lenuţa pe la amiază, când nu dorea să doarmă, deşi mama, în fiecare dimineaţă, plecând la lucru, îi poruncea s-o facă, pentru a creşte mare . Nu vrea să crească mai mare decît este. Şi aşa îl întrece în înălţime pe Ionuţ şi e nevoită să meargă prin şanţurile lăsate de maşini pe timp ploios când ambii pleacă să cumpere pâine tocmai în celălalt capăt de sat.
,,Oare ce să mai fac? M-aş duce la bunica să-i mătur ograda, dar mi-i frică de Antelia . Naiba m-a pus să arunc cu piatra în găina ei care a sărit gardul la bunici. S-a învârtit de vreo două ori şi...A târât-o Ciuric sub sâiac şi acolo a penit-o până la rânză . Noroc că bunicii erau în Voloacă la prăşit. Nici Antelia n-a văzut... M-a mâncat limba şi i-am spus doar lui Ionuţ. Iar acela în fiecare zi îmi cere câte un leu ca să tacă, asemenea partizanilor. Mi-i drag mie Ionuţ, da i-aş face-o eu să mă ţină minte ...”şi a început a răscoli prin gânduri ce ar putea întreprinde. Nimic bun nu-i veni în cap, s-a sculat şi a ieşit în drum. Pustiu. Încotro s-o apuce? N-are unde decât în nuc. De acolo vede jumătate de sat din vale. Poate il vede pe ... Nu mai vrea să-l vadă dacă îi cere bani pentru secret . Era pe cea mai înaltă creangă a copacului, când l-a văzut pe Alexa Nebunul . Şi de ce-i zice lumea ,,nebun”...? Nu inţelege . E atât de liniştit şi calm, de parcă toată viaţa lui ar fi fost bunic, deşi nu avea pe nimeni în lumea asta . Şi zâmbetul lui e ca şi al bunicului, când acesta îi spune poveşti. Zâmbeşte chiar şi atunci când băieţii din mahalaua Fundăturii strigă cât îi ţin gura :,,Alexa nebunuuu!!!”. Nu-i ameninţă măcar cu cârja, merge liniştit si zâmbeşte. Nu prea iese din căsuţa lui, doar când termină pâinea. Acum stă pe prispă.
,, Ce- ar fi dacă i-aş duce o învârtită ? Mama ieri a copt şi avem, slava domnului...”, şi iute se coborî din nuc . A învelit o învârtită într-un prosop (i-a prinde bine un prosop) şi a luat-o la vale spre casa lui Alexa. Când a intrat pe portiţă, bătrânul tot pe prispă şedea . L-a salutat si i-a întins sacoşa zicănd:
-Mama ţi-a trimis învârtită cu brânză şi un prosop.
Nu apucă să asculte un ,,bodaproste” răguşit, că privirea l-a fixat în pragul casei pe Ionuţ. ,,Nu , nu vorbesc cu el . A ajuns să-mi ia leii pentru un secret ...” şi a întors capul spre bătranul, care muşca hapsân din învârtită de parcă ar fi avut vreun dinte în gură. A zâmbit mulţumită si s-a pornit spre casă, lăsându-l pe Alexa fericit . Peste câteva minute, a ajuns-o din urmă şi Ionuţ. Mergeau alături şi tăceau . Ionuţ, ca un bărbat ce era, a pornit primul vorba :
-De ce eşti supărată pe mine?
-Hm, storci din mine lei şi să fiu bucuroasă? Nu mai vreau să te ştiu,-răspunse Lenuţa cu vocea-i tremurândă, de parcă nu ea ar fi zis aceste cuvinte.
-Ştiu că e urât ce am făcut, dar îmi trebuiau lei şi eu nu-i aveam. Am văzut cum Alexa a luat din lada cu gunoi de la cafenea o bucată de pâine uscată şi a pus-o în buzunar . Mi-am dat seama că nu are ce mânca şi am vrut să-l ajut .
Deodată, ochii albaştri ai Lenuţei s-au făcut şi mai senini iar buzele s-au repezit spre obrazul lui Ionuţ şi l-a sărutat, fugind repede spre casă. Ionuţ a rămas nedumerit in drum, cu un zâmbet încremenit pe faţă.
- Ce-a apucat-o...?-se întrebă el .
Oare ce?

Apă vie

Se trezi când soarele-şi juca razele printre frunzele nucului somnoros, iar câteva din ele, mai îndrazneţe, au intrat prin geam şi se alăturaseră şuviţelor aurii, împrăştiate pe perna chinuită, ca apoi să-i gâdile genele fetei încâlcite de vise.
Se trezi. Sări ca arsă.
,,Uff, oare n-am întârziat?...” se întrebă Lenuţa şi repejor se chiti cu ce-i căzuse sub mână , dar îi căzusera sandalele Veronicăi, pe care aceea le încălţa doar la sărbători. Ei şi dacă erau cam mărişoare…
Azi e o zi deosebită. Bunicul săpă fântâna la Răcătău. Nu văzuse niciodată cum se sapă o fântână. Nici Ionuţ nu văzuse , de aceea s-au înţeles să meargă împreună la locul ales de bunicul . Cam departe. Trebuiau să meargă mult pe jos, dar nu-i bai, Ionuţ va avea timp să-i admire sandalele .
-Maaaare pomină e o fântână, mai ales dacă e săpată în ponoare , unde se usucă şi gura de om şi frunza de vie ,-zise Lenuţa filosofic, mergând alături de Ionuţ. Lăsă însă ochii în jos, probabil i se făcuse ruşine că nu erau vorbele ei ci ale bunicului , când deodată ochii se opriră la sandalele rău prăfuite:
-Ionuţ, mergi înainte că eu acuşica te ajung!
Când s-a convins că Ionuţ i-a dat ascultare, scuipă în palme,apoi cu mânuţile umezite îşi şterse încălţămintea şi apoi le lustrui cu poalele rochiţei(,,Lasă că pe dos nu se vede c-am murdărit-o…”) şi când se linişti că sandalele–s curăţele şi frumuşele , o zbughi la fugă să-l ajungă pe Ionuţ.
Au ajuns in sfârşit la Răcătău. Fântânarii aşezau burlanele, iar la fundul fântânii îşi făcea loc apa.
,,Parcă e apă vie venită din poveste”, îşi zise Lenuţa , iar un bătrânel care ajuta la fântână mai mult cu sfatul parcă îi citi gândul :
-Apă neîncepută , apă vie …Cine se spală pe faţă cu ea se face foaaaaaarte frumoasă .
,,I-ha… “,se bucură Lenuţa în sinea ei , numai de n-ar afla Rodica, verişoara, căci şi ea e aici cu taică-său, apoi îşi scoase oglinjoara din buzunar, se uită în ea ultima dată şi i-o întinse bătrânului drept cadou ca să şi-l facă prieten şi să nu-i spună Rodicăi despre miracolul apei vii, care face fetele frumoase . Mai aveau vreo două trei ore de lucru până vor scoate prima ciutură cu apă neîncepută.
,,Uff, greu mai trece timpul ăsta “, gândi Lenuţa , când Ionuţ îi propusese să se urce în vârful dealului , unde un lan de floarea soarelui îşi rotea ochii după stăpânul său, care-şi vărsa căldura peste el .
-O luăm şi pe Rodica, îi răspunse Lenuţa. Mare i-a fost mirarea băiatului , căci ştia că nu o are la inimă, dar nu zise nimic şi au pornit tustrei înspre ,,Ţara florii Soarelui”cum botezase Lenuţa acel lan .
Au urcat cu greu, dealul fiind cam înalt. Când s-au văzut sus, li se părea că au ajuns la primul etaj al cerului, s-au odihnit puţin şi poate că se mai odihneau dacă nu ar fi fost grăbită Lenuţa. Au luat fiecare câte două pălării mari de floarea soarelui cu seminţele aproape coapte şi, ciugulind din ele, porniră agale, când deodată o voce din vale strigă:
-Prindeţi hoţii , hoţii la răsărităă!
Şi…hai Lenuţo la fugă.
Nu ştiu cine pe cine întrecea, Lenuţa pălăriile de răsărită care îi fugisera din mâini şi se rostogoleau vesele la vale sau ele pe fată , căci cei doi nu se prea grăbeau să nu fie prinşi de paznic. Până la urmă s-a rostogolit şi Lenuţa şi au ajuns odată la poalele fântânii. Cei din jur se speriaseră şi repede o luară în braţe, iar bunicul o spălă cu apă rece numai ce scoasă din inima pământului.
Cât de fericită era Lenuţa , deşi văzuse genunchii sângerând, nasul zgâriat , buza umflată şi o sandală pierdută…
,,Voi fi cea mai frumoasă şi bine că Ionuţ a ţinut-o de vorbă pe Rodica, dacă ajungea ea prima?”

Visul

Visul...
Ştii care e visul cel mai mare al Lenuţei? Nu?
Ehhhhhha ... ce mai vis...
Îl visează zi şi noapte . Numai ce nu face pentru ca acesta să devină realitate: şi vesela spală , şi cu bobocii la baltă merge , şi ograda o mătură... .
Ca să vadă că e hărnicuţă chiar şi praful din drum îl mătură. N-ai văzut ca mătuşa Natalia ,vecina, s-o laude faţă de tata şi acesta sa-i împlinească visul...
Ce-i drept Vasilică şi Ionuţ se vor supăra că nu mai este praf în drum . Cum vor călări ei mătura popii dacă nu rămân în urmă nori de colb ca la avioanele reactive ? Ei , dar nu-i nimic. Îi împacă ea . Le dă o poală de cireşe şi uită de supărare. Cireşele sunt visul lor . Al ei , însă...
Ce mai vis...
Mereu o furnică în minte . Chiar şi atunci când toti se duceau pe toloacă să se joace
de-a ţurca , visul ei o oprea acasă ,ca nu cumva să-l supere pe tata şi acesta va zice că nu are bani .
Oare ce treabă bună să mai facă pentru ca să i se implinească visul ? Uite că aseara i-a venit in cap ce să mai facă – placinte . DA , plăcinte . Iubeşte tata placintele cu branză . Drept că nu stie cum ajunge brânza in plăcintă , dar nu –i bai , se poate şi fără brânză . Zis şi ...aproape făcut .
Umplu cu făină covăţica , turnă apă ş i gata . Ba nu, mama mai pune sare şi botcală . Acum ,cand a asudat cleampa de la uşă cât a frământat , (aşa a învăţat-o bunica) a pus aluatul la soare pentru a creşte . Şi ce- a mai crescut ...A umplut incă 2 castruli şi o tigaie şi tot mai creşte . Ce să facă cu atâta aluat? Aha , salvarea sunt cei trei porci cărora azi uitase să le dea buruian . Erau ei flamânzi , dar nu şi proşti . Cine mănâncă aluat crud? Ce-i de făcut? Dacă vede mama aluatul - gata cu visul ei . În sfârşit, un gănd sănătos i-a venit in capul grizonat de făină – să ingroape aluatul sub nucul din grădină . Măăăăi ce fată deşteaptă.. . S-a dus , a săpat o groapă bunicică , mult mai mare ca aceea unde a ingropat farfuria stricată şi a îngropat mai tot aluatul . A lăsat de doua plăcinte : una pentru tata şi alta pentru mama. S-a uitat la oră şi a pornit repede la treabă. Cât se vor coace in tigaie plăcintele - să spele coarda fântânii de aluat, că nu e frumos să vadă lumea , să măture făina de pe prispă , să dea găinele din coteţ afară , că a uitat s-o facă dimineaţa si ...
Ce mai miros de placine...
Drept că una s-a ars , dar nu-i nimic . Lui tata îi plac plăcintele . Lui i-o va da . Unde mai pui ,ca el vine primul de la lucru . S-a deschis portiţa . Vai , a uitat să steargă de aluat si mânerul ei . Il vede pe tata cum se uită întrebător la palma lui . A ieşit repede cu plăcinta inainte si i-a intins-o. Tata a făcut un zâmbet de zile mari si i-a zis : ,, Gospodina tatei , gospodina ...”
Era în al nouălea cer de fericire . Unde mai pui că tata a pus-o pe umerii lui vânjoşi şi vedea hăt până la mătuşa Natalia in ogradă Dar vai... Grivei nu mai era negru ... Avea pete albe pe la botisor, iar in jurul nucului era întins , ce credeţi ? Daaaaaa , tot aluatul ... Ce-o să fie??? Unul Dumnezeu stie , ea insa stie că visul ei o să rămână doar vis ...
S-a coborat de pe umerii tatălui şi s-a dus să-l certe pe Grivei -arheologul .
Deodată se aude vocea veselă a mamei , chemand-o . Se porni obosită şi niţel fricoasă , dar, cum o văzu pe mama fericită , pe loc îi trecură toate . Oare ce bucurie are ? Doar ei nu i-a dat placintă? Şi tata e mai vesel precum era . E bine . Azi nu o vor certa , chiar dacă spune de aluat .
O luă tata in braţe , o ridică sus , o plimbă putin cu avionul si, in sfarsit, îi spuse :
-Stii , Lenuţo , vei avea o surioară ...
,,O, Doamne ! Uite că mi s-a împlinit şi visul . Ce inseamna să faci plăcinte , chiar dacă nu ştii cum se pune brânza în ele ...” , îşi zise fericită Lenuţa şi o zbughi la mătuşa Natalia să-i spună vestea.

Impressum

Texte: Elena Vornicescu
Lektorat: Elena Vornicescu
Tag der Veröffentlichung: 27.08.2012

Alle Rechte vorbehalten