Povestea a tot ce suntem incepe cam prin primavara celui de-al douazeci si treilea an al existentei mele. Ma angajasem la o mica editura. Stiam, inca de pe cand eram in liceu, ca intr-un loc ca acela voi ajunge. Firma era, deci, impartita in trei teritorii. Prima, si cea mai importanta, era sectiunea care se ocupa cu publicitatea; de la fluturasi cu diverse paste de dinti, pana la campanii de promovare a unor brand-uri cunoscute. A doua era un fel de redactie ce scotea saptamanal cate o revista, cu diverse categorii, in special tinta fiind publicul de gen feminin. Si ultima parte era o editura ce se voia a fi literara, desi deseori ajungeam sa editez cine stie ce lucruri publicitare. Patronul, un om a carui inteligenta ma uimise inca de la interviu, a gasit o metoda buna sa impace toate cele trei categorii si sa isi promoveze cu succes numele companiei. Eram angajata acolo doar de jumatate de an si inca ma simteam straina. Imi ia mult, de obicei, sa ma acomodez. Mai ales ca editura nu era cel mai primitor loc. Spatiul pus la dispozitie consta intr-un singur etaj, mai exact ultimul. Asta a fost primul pas in aversiunea fata de acea parte a firmei. Cum nu ma inteleg cu inaltimile, faptul ca birourile editurii erau la etajul zece ma inspaimantase. Totodata faptul ca nu suport lifturile imi ingreuneaza diminetile. E o parte buna, insa: aceea ca fac sport urcand zece etaje. Pana atunci nu facusem mare lucru. Fusesem angajata undeva in august, pe la inceputul lunii. Toata vara statusem in apartamentul meu de la parterul unui bloc din alte sutele de blocuri ale capitalei. Stateam in Bucuresti inca de cand incepusem facultatea. Asta fusese o eliberare pentru mine si spiritul meu de individualista; dogmele in care parintii mei credeau cu mult prea multa tarie si aerul curat, nepoluat de orasel mic in care traisem imi sugrumasera pana la inexistenta acel spirit de cercetator liber. Asa ca m-am rezumat sa cercetez fictiunea. Asadar, statusem toata vara si citisem peste o suta de carti. Ma trezeam dimineata, imi beam cafeaua, spalam vasele si faceam putina curatenie caci nu imi place dezordinea intr-o cantitate prea mare -, apoi ma scufundam intr-o carte si, pana nu o terminam, nu o lasam din mana. Am recitit carti pe care le citisem cu mult timp in urma, am citit carti pe care crezusem ca le voi evita toata viata si cert e ca nu ma plictisisem. Dar banii pusi deoparte inca de prin anul doi al facultatii se tot imputinau si am hotarat sa ma angajez undeva. Editatul mi se parea meseria perfecta pentru mine. Mai lucrasem un an si ceva la o editura mai mica si aveam ceva experienta. Interviul a fost ca toate celelalte: plictisitor. Dar, cum am spus, am descoperit in seful meu un fel de inteligenta linistita, domoala. Bineinteles ca nu avea legatura cu inteligenta artistica, dar ca om de afaceri imi parea un concurent bun pentru un american priceput. Ba chiar aveam credinta ca poate invinge pe multi din bransa. Sunt unii oameni care au un simt al previziunii si concurentei dincolo de intelegerea tuturor celorlalti; aceia au talent in a face afaceri. Nu e cazul meu, bineinteles. Cea mai urata parte cand lucrezi intr-un spatiu restrans e vara. Mirosul de hartie printata, de 3 in 1 rece si deodorant ce nu acopera izul de transpiratie e groaznic. Probabil de aceea ma hotarasem sa ma angajez odata cu venirea unor luni mai reci. Spre deosebire de ceilalti colegi ai mei, care erau niste impatimiti ai articolelelor de tip tabloid, eu cautam cat mai multa literatura. Nu ne puteam plange ca nu avem ce sa editam; manuscrisele veneau zilnic in cantitati, pentru unii, uriase. Insa, ca si membru nou al echipei, inca aveam sarcini ca facutul cafelei dimineata sau xeroxarea diverselor lucruri. Eu, obisnuita cu un birou mare si libertatea de a face ce vreau, m-am simtit putin lezata de acest lucru. Inca un motiv al incapacitatii mele de acomodare. Sergiu, editorul-sef, ma lua insa intr-o zi in biroul lui personal singurul care dispune de asa ceva -, si imi inmana un manuscris voluminos. Mi-am aruncat privirea peste el si il aud ca imi spune ca e timpul sa imi fac meseria pentru care am fost angajata. M-am simtit usor ofensata, desi barbatul nu mi-o spunea in nume de rau.
- Ma saturasem oricum sa mestec in cafele si sa ma cert cu xeroxul, i-am replicat eu, pregatindu-ma sa ma ridic. Am dat sa ies din birou, insa l-am auzit spunandu-mi pe un ton confidential:
- Claudia, asculta. Seful e cam pus pe tine si vrea sa vada de ce esti capabila. A zis ca pari infipta, dar vrea sa ii demonstrezi asta. Acum uita ca am spus-o, bine? Sergiu chiar era genul de coleg cu care poti bea un pahar de vin rosu, in timp ce vorbesti despre incalzirea globala, fara sa te simti stanjenit ca e superiorul tau sau ca nu mai vorbiserati inainte decat cand va dadeati buna dimineata. Am dat din cap si am iesit din biroul lui, privirile curioase ale celorlalti fluturand de la zambetul meu victorios, la manuscris. In realitate, nu ma simteam asa bine. Daca primisem manuscrisul de la editorul-sef, era clar ca nu am cum sa-l refuz. In cazul in care mie nu imi placea ceea ce scria acolo, eram obligata, cumva, sa lucrez la carte. M-am prabusit in scaunul de lemn din fata biroului meu si m-am intins obosita, lasand deoparte teancul de foi.
- Ia zi. E cu obligatie? Dana era poate una din cele mai serioase femei din editura. Adevarul e ca atunci cand ai o familie, simtul ordinii ti se dezvolta. Cu toate ca avea doi copii, corpul ei nu arata asta. Avea in jur de trezeci si cinci de ani si imi fusese ca un indrumator in primele luni de munca, pana am prins eu mersul lucrurilor.
- Tu ce crezi? Plus ca Sergiu mi s-a confesat in legatura cu interesul lui Horia asupra muncii mele.
- Horia? Horia era, ca sa lamurim, patronul firmei. Nu era exigent, dar era radical. Nu suporta greselile de incepatori si se astepta ca personalul lui sa aiba abilitatea sa lucreze in orice domeniu al firmei sale, indiferent ca era munca de birou sau teren.
- Nu-s platita sa fac copii dupa hartii neimportante. Asa mi-a spus.
- Ti-am spus ca e mitocan, cand vrea. I s-a pus pata. Intr-adevar i se pusese pata pe mine. Eu, care nu zambeam decat in cazuri rare si puteam sa intorc o replica si de la mama dracului, fusesem un exemplu bun de cum sa nu faceti, copii. Niciunui sef nu ii place un angajat guraliv si lipsit de farmec, mai ales cand e vorba de o femeie. Cu toate astea, se pare ca era detsul de curios in privinta mea. Si Dana avea dreptate. Horia putea fi la fel de bine un gentleman aristocrat ceea ce il prindea mai bine, in viziunea mea -, dar si un mitocan misogin. Colega mea imi ura noroc, cu zambetul acela matern pe care il avea tot timpul in fata mea. Mamele simt nevoia sa fie mame cu oricine.
Anexat materialului scris, era si un numar de telefon al autorului, o adresa de e-mail si cateva date referitoare la el. M-am hotarat sa citesc rapid manuscrisul si sa imi dau intalnire cu autorul. Inainte de toate, trebuia sa il cunosc. M-am apucat, deci, sa citesc lucrarea. Ceea ce m-a surpins e ca avea un stil accesibil, placut mie, care m-a prins, in cele din urma. Existau goluri si lucruri care trebuiau reparate, dar mesajul era bun si stilul unul care imi incanta gusturile in materie de literatura. Am terminat cele trei sute de pagini relativ repede, iar a doua zi l-am sunat. Convorbirea fusese politicoasa si plina de formule respectuoase, insa adevaratul om din spatele acelui teanc de foi aveam sa-l descopar mult mai bine mai incolo. Ne-am hotarat sa ne intalnim a doua zi la o cafenea draguta de pe langa editura la care lucram. Mereu aleg locuri cat mai apropiate, astfel incat sa imi amintesc ca trebuie sa am aerul oficial de la serviciu. Mi-am notat ora intalnirii si locul, iar a doua zi, la ora stabilita, imi beam expresso-ul fara zahar la o masa de langa geam. Cand a intrat pe usa, nu l-am putut recunoaste, insa stabilisem ca voi alege o masa de langa fereastra si, cum cafeneaua era aproape goala din nou, un amanunt pe care il iau in considerare -, am vazut ca se apropie de mine. Am stiut atunci ca el trebuie sa fie. Avea un aer de om important si se imbraca usor excentric. Se potrivea perfect acelui rol de scriitor inafara conventiei. Aveam sa aflu mai tarziu ca acel gen de imbracaminte o purta doar din cauza apartenentei unui club numit Eteria

, in traducere Fratia

, dupa bine cunoscutul grup de revolutionari greci de la jumatatea secolului IXX. Crezusem mai intai ca numele e doar de fatada, insa acel grup chiar isi propusese sa revolutioneze sistemul romanesc in toate ramurile sale prin arta. Se aseza la masa, cu un zambet politicos pe fata, ce ma facu sa cred ca e un decan al vreunei facultati. Avea acel aspect academic de profesor, desi incalca putin tiparul, dupa cum am spus, prin imbracamintea sa. Purta tot timpul costume bine asezate pe corp, pantaloni eleganti, la dunga, si deseori esarfe de matase la gat. Era un pretentios in ceea ce privea aspectul, spre deosebire de maniera in care scria.
- Presupun ca tu esti Claudia, editoarea, mi se adresa el mie, tragandu-si scaunul. Am dat din cap afirmativ, folosind acel zambet cochet pe care il aveam cand urmaream vreun interes. Se scuza de intarziere desi eu as crede ca acea intarziere a cam fost studiata si isi comanda o cafea.
- Bun, Cristian fiindca asa il chema: Cristian Averescu -, am citit manuscrisul tau. Stiam ca el stie ca l-am citit, fiindca niciun editor nu se duce la o intalnire cu un scriitor fara sa stie despre ce e cartea, dar voiam sa ii amintesc cat de capabila sunt. Am obiceiul sa ma laud subtil, cateodata inconstient.
- Si cum ti se pare? Am zambit amuzata. Majoritatea autorilor intrebau acelasi lucru. Ceea ce stiau si ei si editorii era ca nu se poate exprima o parere in legatura cu o carte asa usor. Iti trebuie macar doua citiri a materialului ca sa simti cu adevarat ce este cu el.
- Am incercat sa supravietuiesc pe parcursul citirii, i-am replicat eu ironica. Un zambet usor amuzat flutura pe buzele lui, dandu-mi seama imediat ca tine la glumele ironice si inteligente si la umorul discret.
- Sper ca inca nu e nevoie sa-ti scrii testamentul.
- Inca nu. Auzi E cliseic, dar povesteste-mi cartea asta intr-o propozitie. Asta e un vechi truc al editorilor. Daca scriitorul este capabil sa-si povesteasca pe moment cartea intr-o fraza frumos construita, atunci e capabil sa si scrie dupa indrumarea unui editor.
- La ce bun? intreba el, facandu-ma sa ma incrunt putin. Chelnerul ii aduse cafeaua si l-am urmarit in timp ce sorbea. Oricum nu ai sa crezi ca e spusa pe moment, chiar daca o fac. Vei crede ca am compus fraza de acasa si am venit aici sa ti-o recit. Intorsese bine problema, fiindca chiar asa aveam sa gandesc in cazul in care imi expunea cartea intr-o propozitie. Ceea ce m-a impresionat mai mult la el decat faptul ca imi intuise miscarile un autor lipsit de intuitie e ca o barca fala vele; nu poate inainte in marea involburata -, a fost vocea cu care mi-a spus-o, tonul pe care l-a folosit. Avea o voce calma, lina, fara inflexiuni, desi putean sa disting un oarecare accent britanic in ea. Asta ii dadea un aer afectat si luxos. Aveam sa aflu ca, in ciuda aparentei lui pretioase, starea sa financiara numai luxoasa nu era.
- Asta e adevarat. Imi place ca ai intuitie. Sunt, de obicei, directa si nu ma sinchisesc sa ascund anumite cuvinte ce trebuie spuse; daca trebuie sa faci un compliment cuiva sau sa recunosti o calitate a unui individ, de ce sa nu o faci? Asta ii placea. Imi zambi din nou in stilul sau emfatic, opulent, ce ma facu sa ma gandesc ca empatizeaza cu vreun domeniu de lucru al esteticii.
- Ma bucur. Asta inseamna ca ne vom intelege bine? O spusese de parca eu deja mi-as fi dat acordul asupra manuscrisului si aveam sa colaborez cu el. Era sigur, in general, pe el si ochii albastri, reci, mi-o demonstrau.
- Ce te face sa crezi asta?
- Pai stiu ca avem ceva in comun: intuitia.
- De unde stii ca am intuitie?
- Ce editor nu are intuitie? Am ridicat din umeri si am mai baut o gura din expresso. Avea ceva ce imi placea la el. Un fel de sinceritate calculata, iar asta dadea bine. Se completa cu aspectul lui de romancier pierdut prin era moderna.
- Ok, aici iar ai dreptate. Asta e cam suparator, stii? i-am replicat eu si nu am putut sa nu zambesc amuzata. Imi arunca o privire intrebatoare. Nu prea imi place ca cineva sa aiba dreptate inafara de mine.
- Uite alt punct comun.
- Aha, am inganat eu si m-am facut ca citesc ceva de pe o pagina, desi ma uitam la intamplare. Cand simt ca contactul vizual cu cealalta persoana e prea intim, prefer sa imi petrec privirea pe randurile unei carti. Deocamdata nu voiam sa-mi cunoasca intentiile. Dar pana si acea cale de a evada mi-a fost luata, caci Cristian trase teancul de foi insemnate de mine si se uita peste ele. L-am privit putin, trasaturile sale sarindu-mi imediat in ochi. Era inalt si avea un corp bine legat, fara sa fie plin de muschi sau sa fie slab. Avea un par ondulat si saten si era ciufulit, ceea ce se potrivea cu aspectul lui extravagant de revolutionar.
- Alea-s corecturile mele. Deseori vocabularul meu tinde sa fie si el fals sau emfatic, insa am invatat ca daca vrei sa cunosti pe cineva e bine sa il lasi deoparte si sa te rezumi la replici scurte care sa il angreneze pe interlocutor la a spune cat mai multe despre el.
- Vad. Sunt parti bune taiate pe aici.
- Sunt doar de proba. Alea subliniate le tai cu adevarat. Acelea ce sunt taiate sunt doar cele care trebuie imbunatatite, i-am explicat eu pe un ton profesional, aplecandu-ma peste masa pentru a-i arata pe foaie. Dadu din cap ganditor, apoi ma privi direct, zambindu-mi intelegator.
- Care a fost ultima ta carte citita? Intrebarea lui ma luase prin suprindere. M-am rezemat la loc de spatarul scaunului si am luat cana cu expresso in ambele maini, privind lichidul negru.
- Magicianul

, de John Fowles.
- Si cum e? M-am uitat un timp la el, incercand sa gasesc niste cuvinte care sa descrie cartea. Citisem pentru prima data cartea aceea undeva prin liceu si o recitisem de zeci de ori, cred. A fost cartea care m-a motivat sa devin cine sunt.
- Mhm, frumoasa. Ca orice carte. Nu am cum sa-ti spun prea multe, fiindca e roman psihologic.
- Ah, ca si a lui Petrescu?
- Nu, mai buna.
- Nu iti place literatura autohtona? Am dat din cap ca nu. Adevarul e ca ma feresc inca de cartile din literatura romana. Am un sentiment de aversiune pentru pozatorii romani; nu am un motiv bine intemeiat. Probabil ca e dorinta de razvratire impotriva propriei mele apartenente.
- Aha, inteleg.
Dupa aceea nu imi mai amintesc clar in ce directie a luat-o conversatia, dar stiu ca, dupa ce am stat trei ore de vorba cu el, nu reusisem sa descopar mai nimic. In schimb, el ma cunostea aproape in totalitate. Lucrul asta m-a uimit si dezgustat multe luni de atunci incolo. Nu concepeam ca o persoana sa ma cunoasca, sa stie cine sunt; era un fel de dorinta de a mea de ramane intr-un misterios anonimat fata de scriitorii de care ma ocupam. In acele luni am comunicat flegmatic, cel mai des prin e-mail-uri. Mi-am dat seama ca si mie si lui ne conveneau mai mult mail-urile decat telefoanele. Il sunam doar in cazul in care era ceva urgent. In rest, pastram un fel de corespondenta prin scrisori electronice. Asta ne dadea posibilitatea sa fim mai noi insine. Nu aveam niciun stres in legatura cu convoribirile cu el, pentru ca, in scris, ma simt mai capabila sa spun ceva ca lumea. Era convenabil pentru amandoi.
Apoi, prin luna martie, aprilie, nu mai stiu cand, am primit un e-mail de la el in care scria scurt ca vrea sa ne intalnim. Majoritatea intalnirilor noastre aveau loc la aceeasi cafenea. Devenise un ritual pentru noi. In tot acel timp, ma obisnuisem sa gasesc vreun e-mail dimineata cu vreo doua pagini de scris care, aparent, nu aveau legatura cu nimic. Apoi sa gasesc in josul paginii, cu italic: Asta vine intre paginile saptezeci si saptezeci si patru, cand Susan[...]

. Si ramaneam complet fascinata sa vad ca se potriveste perfect. Avea defectul de a nu-si organiza bine munca. Aici chiar ca aveam un punct comun imens, fiindca nici eu nu le aveam cu organizarea exacta. Faceam lucrurile dupa un ritm al meu, fara graba sau, dimpotriva, intr-o graba fulgeratoare. Insa, cu toate ca putini imi intelegeau logica, Horia era multumit de prestatia mea. Cartea ajunsese sa fie corectata aproape toata si coperta era in curs de prelucrare. Cu toate ca ma bucuram in acel moment de un statut de nou-venita, ma simteam superioara celorlalti care erau veterani si faceau campanii pentru sampoane impotriva paduchilor pentru caini sau faceau afise publicitare pentru firme de deratizare. Eu lucram literatura, aveam un autor si ma descurcam al naibii de bine. Curand mi-am dat seama ca asta am vrut sa fac intotdeauna: sa editez literatura. Ma trezeam dimineata si imi beam cafeaua amara in timp ce zambeam peisajului de beton al orasului, cu mintea la cartea ce urma sa iasa pe piata si sa aiba un succes rasunator.
Cum spuneam, imi daduse intalnire personal, urasc expresia asta, dar imi place sa o folosesc ca metoda de parodiere. Mentionase sa fiu acolo dupa pranz, cel mai bine pe la ora trei si, cum acul minutar a ajuns la fara un sfert, am si sters-o de la birou. Am coborat scarile si la ora trei fix imi comandam expresso-ul mult iubit. El a ajuns peste un sfert de ora, dovedindu-mi ca intarzierile lui chiar erau studiate. Avea obiceiul sa ma salute numai dupa ce comanda. Deci isi comanda cafeaua, apoi imi zambi si imi spuse un buna simpatic si lingusitor. Am chicotit amuzata si i-am replicat pe un ton mult mai dur decat il voiam a fi:
- Ce vrei? Se uita putin contrariat si dezamagit la mine. Haide, spune, l-am incurajat eu cu un zambet amiabil pe fata. Ma simteam vinovata ca l-am luat tare. Parea necajit, la drept vorbind. Nu nearanjat, dar necajit.
- N-am unde sa stau. Mi-o spuse asa, dintr-o suflare, de parca s-ar fi eliberat de un stres.
- De cand e asta?
- De saptamana trecuta. Am tot lungit-o cu administratorul spunandu-i ca mai am lucruri de impachetat. Puteam observa ca nu isi doreste sa depinda de mine. Avea un simt al raspunderii si o emotivitate iesita din comun, cateodata. Deseori ii spuneam ca sufletul lui e de romancier ranit in amorul propriu. Avea acel aer de Casanova supus unei vieti fara resurse materiale.
- Bine. Eu azi lucrez pana pe la sase. Uite dresa si asteapta-ma in fata apartamanetului, am spus eu si am cautat prin geanta mea stil rucsac cu o toarta, un carnet. Ma prinse de mana si se uita fix in ochii mei, spunandu-mi parca din priviri ca imi multumeste, dar si ca nu ar fi vrut sa ma deranjeze.
- Mersi mult. Cuvintele erau de prisos. Stiam ca avea sa ma ridice in slavi de acum in colo. Avea un fel de inocenta care ii trada sensibilitatea.
- N-ai pentru ce, am spus eu zambind fugitiv si am scris pe o foaie rupta din carnet adresa apartamentului meu. Inca nu stiam ce avea sa insemne sa stau cu el. Ma simteam din nou lovita, fiindca iubeam sentimentul de singuratate si sa stau cu cineva presupunea pierderea libertatii mele totale. Nu mai puteam sa ajung acasa la orice ora vreau si sa aud doar mieunatul pisicii mele flamande. Si nu mai puteam sa stau o ora cu pisica in brate, mancand smantana. Asta ma facea sa am o atitudine de ingrata; dar, ca in majoritatea cazurilor, mi-am spus ca asta este, de acum trebuie sa o duc pana la capat.
Astfel, eu si Cristian am ajuns sa stam impreuna. L-am gasit dupa-amiaza la usa cu toate bagajele si cutiile sale. Ma astepta cuminte, rezemat de perete. Vremea era cam mocirloasa asa ca avea un pardesiu maro pe el si un costum negru, sobru. Nu il vazusem imbracat pana atunci decat in costum. Recunosc ca ii statea bine; avea un format al corpului care se preta pe stofa costumului si il facea sa fie, din toate punctele de vedere, masculin. Eu fusesem luata putin prin surpindere, caci am luat acea decizie usor pripit. Apartamentul meu, si el inchiriat, era o dezordine totala pentru el. Pentru mine, insa, era perfect. Din cauza faptului ca aveam o singura camera, el urma sa doarma pe canapea. Insa aveam o bucatarie mare, o baie comfortabila si o sufragerie calduroasa. Era amenajat modest, cu o parte din banii econonomisiti, bani pe care eu ii numeam banii de facultate. Nu pentru ca erau pentru facultate, ci pentru ca ii econosmisisem inca de pe atunci. L-am ajutat sa se instaleze si, pe la ora noua, apartamentul meu se transformase din locul in care eu fugeam de realitate, intr-un apartament dragut al unor doi oameni. Cand am terminat, ne-am uitat amandoi in jur, apoi unul al altul si am incheiat un acord din priviri: fiecare cu intimitatea sa. Intimitatea pentru mine e lucrul pe care pun cel mai mare pret. De aici si frustrarea mea atunci cand el descoperise cine sunt cu adevarat. Zilele urmatoare au fost, cumva, de acomodare. Imi era greu sa ma gandesc ca, dupa ani de stat singura, am un coleg de apartament. Am stabilit sa platim cheltuielile jumatate si jumatate. Aici era o parte buna, fiindca cu banii ramasi puteam sa fac altceva. Insa tot aveam acea idee cum ca intimitatea mea nu e de vanzare. Total contrar asteptarilor mele, Cristi era un coleg tacut si, surprinzator intr-o oarecare masura -, stia sa gateasca. Gaseam deseori mancare calda pe masa cand veneam de la editura si pe el in fata televizorului, scriind. Imi explicase ca lucreaza mai bine in galagie si sub presiune, decat in liniste totala. Aici nu il intelegeam. Eu aveam nevoie de calm si silentiozitate pentru a putea lucra si a da randament maxim. Insa ne programasem orele de lucru, atsfel incat sa nu ne deranjam unul pe altul. Facusem copie la cheia de la apartament si i-o dadusem; oficial, eram colegi de apartament. Primele saptamani au fost stanjenitoare pentru amandoi. Apoi, intr-o seara, dupa ce ma certasem cu Sergiu si Horia, am ajuns acasa nervoasa si obosita. O durere de cap nu imi dadea pace si voiam sa injur pe toata lumea ce o intalneam. Am intrat in apartament si am simtit miros de mancare, dar la ce dispozitie aveam, putea sa fie si homar cu garnitura de icre negre, ca tot acelasi dezgust amar il primea de la mine. Ca de obicei, Cristian m-a intampinat zambitor si, vazandu-mi fata contorsionata de nervi si ochii in lacrimi cand sunt nervoasa trantesc, tip si plang -, se uita parca paralizat la mine. Era pentru prima data cand ma vedea intr-o stare ca aceea. Am aruncat cizmele din picioare si m-am trantit nervoasa pe canapea, luand telecomanda si schimband posturile. Una din reactiile mele atunci cand sunt suparata sau nu suport lumea din jurul meu, e sa ma retrag in mintea mea si sa ignor pe oricine altcineva. Acum regretam inca si mai mult ca am un coleg de apartament. Daca eram singura, puteam sa ma indop cu mere si sa rontai niste cereale in timp ce plangeam la vreun film romantic sau de comedie; asta fara sa-mi pese ca par vulnerabila sau jalnica in fata cuiva. Insa Cristian nu parea sa fie impresionat prea mult de actele mele de furie neindreptatita.
- Lasa-i sa spuna ce vor, draga. Cand incerca sa consoleze pe cineva, Cristi avea o voce de Oprah, versiunea masculina. Folosea cuvinte ca draga si scumpo. As fi vrut sa ii spun ce mult ma enerveaza, dar tot timpul uit in momentele de genul, apoi mi se pare ca nu are rost. Sunt constienta de defectul acesta, de a nu spune lucrurile la timp, dar, cu toate astea, empatia mea fata de defecte e oarecum favorabila. Imi amintesc ca sunt om si nu sunt perfecta, asa cum tinde imaginatia mea sa ma proiecteze.
- Ma lasi si tu in pace? i-am replicat eu dur. Deseori eram dura cu el fara sa vreau. Am inceput, apoi, sa plang ca proasta. El nu a facut niciun gest. M-a privit cu ochii lui mari si albastri, apoi mi-a spus pe un ton ironic:
- Acum vrei razboi?
- Cu ce gresesc?
- Cu nimic. Ei gresesc. Recunosc ca e bine sa il ai in preajma atunci cand esti doborat, fiindca are sa-ti dea dreptate tie si o sa-ti sustina cauza pana in panzele albe. Asta imi aminteste mereu de caracterul lui de britanic, care e, de fapt, indreptatit; tatal lui chiar a fost englez.
- Si atunci?
- Atunci incepe el si se apropie de mine pentru a-mi sterge lacrimile. Momentele de genul imi plac doar fiindca el le face atat de bune. Stie ce sa faca si ce gesturi ar putea sa-mi calmeze nervii. Atunci, tu le vei arata ca esti mai buna decat toti ceilalti. Eu stiu asta. Parea ca repetase acele replici cu cateva ore inainte de venirea mea si, desi era cliseic si invechit, ma ajuta. Am zambit amuzata si l-am sarutat pe frunte. Tot timpul mi s-a parut ca un sarut pe frunte e un gest cat se poate de dulce, iar in acel moment merita ceva din dulceata mea. Imi zambi descumpanit si ma privi la fel de milos, apoi imi sopti un totul va fi bine secretuos, de parca peretii aveau sa ii auda promisiunea. Secventa asta mi-o amintesc foarte bine, fiindca a ramas mult timp dupa aceea in mintea mea ca inceputul adevaratei noastre relatii. Dupa acel moment am devenit mai apropiati. Il trageam de pe canapea, inainte sa adoarma, si il rugam sa vina in pat cu mine, dandu-i astfel dreptul sa patrunda pe teritoriul meu interzis. Camera mea era ca un fel de univers paralel, plin de amintirile si nimicurile mele, plin de chestii femeiesti, dar si de lucruri care apartin laturii mele de copil. Iar el le-a vazut pe toate. Tot acel loc dedicat frumusetii mele, toate plusurile mele inocente si copilaroase, garderoba mea dezordonata, patul mare si ursul imens de plus cu care dormeam in mod normal; pe toate le-a descoperit si a parut multumit de cum arata acea camera. De data asta ma simteam mai putin ofensata sau iritata cu privire la aflarea acestor detalii. Poate pentru ca imi dovedise ca poate fi la fel de secretuos ca si mine. I-am permis accesul in camera mea oricand si imi spusese ca lucreaza mai bine acolo. Imi marturisise intr-un timp ca imi simte prezenta, ca acea camera ma reprezinta si ca se simte mai motivat sa lucreze. Adevarul e ca, atunci cand eram libera si incepusem sa chiulesc de la birou -, lucram tot timpul la carte. Insa, in timpul liber, mai ales noaptea, nu pomeneam deloc de ea. Stateam imbartisati in pat si vorbeam despre tot feluri de lucruri ca apartenenta oamenilor, existenta divinitatii, ursii panda si alte subiecte ce ne plasau departe de realitate. Sa vorbim in acele momente de serviciu sau carte ni se parea o zguduitura puternica a realitatii imaginare ce ne-o construiam noi. Camera mea devenise un loc al fictiunii pure, al metaforelor in miez de noapte, al sofismelor greu de inteles. Bineinteles ca in imbratisarile noastre si in apropierea noastra fizica nu vedeam nimic erotic sau sexual si am aflat mai tarziu ca nici el nu simtea acest lucru. Era doar un sentiment de comoditate ce il impartaseam, fara sa ne spunem direct acest lucru. Zilele si lunile alunecau pe langa noi, fara sa simtim ca avem vreo notiune a timpului. Simteam pentru el ceea ce nu mai simtisem pentru nimeni pana atunci. Nu il iubeam. Daca as fi fost o persoana mai romantica si mai putin visatoare, daca as fi fost mai pragmatica si mai putin intuitiva, probabil ca as fi crezut ca il iubesc. Dar nu o faceam. Amandoi stiam asta. Ne placea doar sa traim amandoi in acelasi registru al fictionalului, sa stim ca suntem acolo unul pentru celalat.
Astfel s-au dus luni bune. Si, normal, eu nu statusem degeaba. Nici el. Cartea a fost publicata, criticile au fost numeroase. Una din satisfactiile mele perverse a fost ca ii dadusem peste nas lui Horia. Si, daca pana atunci avusesem un fel de umilitate in relatia cu el, dupa publicarea cartii am inceput sa-l vad ca pe un egal. Nu i-a placut prea mult asta, dar, ca si in cazul anterior, nu a putut sa ma concedieze. A urmat un val de succes destul de mare pentru carte. Am dat cateva interviuri, am calatorit prin Germania pentru niste targuri de carte. M-am vazut tot mai rar cu Cristian, care, si el, era ocupat cu promovarea cartii. Insa nu ma deranja. Stiam ca, orice s-ar intampla, vom avea aceeasi relatie. A mai fost ceruta o comanda de redactare, depasind cifra propusa initial. Cu toate astea, simteam ce ceva lipseste. Imi lipsea sa lucrez la carte, sa o stiu a mea.
Se facuse luna mai. Cristian tocmai se intorsese dintr-o calatorie pe la Paris si Lion. Imi adusese de acolo ciocolata, stiind ca imi place mult, si un parfum scump. Cu toate ca se descurca mai bine cu banii, am continuat sa stam in acelasi apartament al meu, inchiriat. Ne placea acolo. Nici daca am fi avut banii necesari sa achizitionam o vila intreaga, nu ne-am fi mutat. Acel loc devenise locul secretelor noastre. Acolo puteam fi perversi. Marturisesc ca eu consider perversitatea ceva ce nu tine de fizic. Exista pervers mai mare decat contactul fizic dintre doua persoane si consta in patrunderea in mintea celuilalt. Eu si Cristian ne permiteam acest lucru si, deseori, ne spuneam unul altuia ca nu ne-am nascut in era potrivita.
A doua zi, dupa venirea lui, am iesit sa bem o cafea. Rar ieseam din apartament, insa a vrut sa vada ce mai face cafeneaua noastra. Tuturor lucrurilor ce le aveam in comun, el le spunea ca fiind ale noastre. Nu ma deranja, dar nu puteam sa gasesc acelasi echivalent pentru lucurile pe care noi le aveam in comun.
- Ce ai facut intre timp? ma intreba el dupa ce dadu comanda, ca de obicei.
- M-am plictisit. Asa si fusese. Ma plictiseam din nou pe la editura, avand grija de campanii publicitare. As fi vrut sa lucrez din nou cu literatura, dar nu se arata nicio oportunitate pentru mine.
- Mi-a fost dor de tine. Cand am auzit ceea ce a spus, m-am panicat. Nu era ca si cum era o fraza neobisnuita, dar nu voiam acel gen de relatie cu el. Nu puteam sa iubesc, chiar nu puteam face asta. Eram mult prea indragostita de propria mea persoana, eram mult prea canalizata pe propriile interese.
- Nu stiu ce vrei
- Ba stii, spuse el luandu-mi mana in a mea.
- Nu e vorba de asta, intelegi? Ma privi suferind, dandu-mi drumul la mana, apoi isi lasa privirea auspra cafelei din cana ce tocmai o adusese chelnerul.
- Eu plec in Anglia. Ceea ce spusese m-a socat, insa am putut sa ingaim un aha. Stiam ca nu avea sa fie cu mine restul vietii, insa mai voiam putin din el, inca putin. Nu voiam altceva decat sa imi pastrez imperiul imaginar, ce il construiseram amandoi, in picioare.
- Ok, am inteles.
- Si vreau sa vii cu mine.
- Stii ca nu pot, am spus eu si buzele mi s-au frant intr-un zambet calm, rece. Ma simteam mai departe de el decat ma simtisem de cand l-am cunoscut. Am vorbit apoi despre nimicuri, cu aerul a doi prieteni vechi ce stau la o cafea. Ne-am dus acasa, am dormit fiecare la locul lui, eu in camera mea si el pe canapea. Nu puteam sa spun ca nu imi parea rau, dar nu avem sa sufar. Eram obisnuita cu dezamagirea. Imi placea gustul ei amar, un gust puternic de tristete. A doua zi am baut cafeaua impreuna, am vorbit despre obiectivele turistice din Londra. Stiam ca va pleca si ca imi va fi imposibil sa il retin, insa nu voiam momente dramatice. Si-a impachetat tacut cateva haine, dupa ce am mancat, in timp ce eu beam a doua cana de cafea facuta de el. Avea talent la a face o cafea buna. Si asta e un lucru ce avea sa imi lipseasca. Dupa ce a terminat bagajele, s-a oprit la usa, imbracat in costumul lui de vara, fiindca iunie batea la usa.
- Cred ca asta e incepuse el cu replicile invechite , caracteristice.
- Hai, lasa-ma, am spus eu pe un ton ce incerca sa fie vesel, insa zambetul fals ma dadu de gol. L-am imbratisat strans, m-a imbratisat de asemenea si m-a pupat pe frunte. I-am zambit frumos si i-am spus:
- Succes. Vedeam zambetul sau trist si privirea lui usor descumpanita ma facea sa vreau sa-l tin lanag mine, asa ca m-am departat de el si el a iesit din apartament. Am luat-o la fuga si m-am uitat pe geamul de la bucatarie, pana cand acesta s-a urcat in taxi. Nu s-a uitat deloc in urma. Deloc. Dupa ce taxi-ul o lua spre aeroport, m-am prabusit pe scaunul tare de la masa si am inceput sa plang, band cafeaua ce mai ramasese. Am plans in liniste, incet, de parca peretii m-ar fi judecat pentru prostia de a nu fi plecat cu el.
Mai tarziu am ajuns si eu ca ceilalti colegi ai mei de care radeam. Am inceput sa fac reclame pentru prezervative si intrerupatoare de calitate. Eram satula de aerul aglomerat al oraslui, de apartamentul meu, de clima temperata a Romaniei. Mi-am zis ca e timpul sa-mi iau ramas bun de la stilul acela de viata. In august mi-am dat demisia. La un an de cand m-am angajat. Dana a facut acelasi lucru, fiindca era insarcinata si Horia fusese mitocan cu ea, astfel ca avusese o criza ce o adusese in pragul unui avort fortat. Am plecat cam in acelasi timp. Inca mai tin legatura cu ea. Dupa ce am demisionat, mi-am retras toti banii de facultate de la banca si m-am hotarat sa plec altundeva. Am calatorit ceva timp, vreo trei luni, locuind prin hoteluri, apoi, am vazut intr-un ziar canadian caci ma aflan in Canada atunci -, ca se cauta editori pentru o editura multinationala. Am fost angajata si, printr-o ironie a sortii, am fost trimisa sa lucrez pentru sucursala firmei in Anglia. La Londra mi-a placut mult, m-am acomodat usor. Am inchiriat o casuta mica undeva langa capitala, dorind sa fiu cat mai aproape de natura. Tot timpul acela cat statusem prin orase ma plictisise si voiam sa locuiesc undeva la tara. Editura era aproximativ la fel de mica ca cea la care lucrasem anterior, dar ma ocupam exclusiv de literatura. Mi-am sarbatorit ziua singura si varsta de doua zeci si cinci de ani ma prinsese tot singura. Am primit apoi un telefon de la Sergiu care imi spusese ca de ziua mea primisem un cadou de la Cristian. A spus ca l-a pus in tema cu plecarea mea si la cateva zile am primit si bratara primita cadou. Era o bratara din argint, fina, de care era prinsa o floare mica, inscriptionata cu litera C. Inca nu stiam daca e de la numele meu, sau de la numele lui. Am ales sa cred ca de la al lui. Ma incanta mai mult ideea asta. Am mai lansat o carte, o traducere revizuita dupa o editie mai veche a Mizerabililor

de Victor Hugo. Citisem cartea tot prin liceu si sa lucrez la ea a fost o placere. In Anglia vremea era ploaioasa predominant, climat ce imi pria bine, fiindca imi placea vremea mocirloasa, nici prea calda, dar nici prea rece. Ma obisnuisem si cu modul de viata de acolo, engleza mea se imbunatatise. Intr-un cuvant, m-am adaptat. Mi-a luat aproape un an sa fac asta, insa m-am adaptat. De Cristian nu am mai auzit nimic. Pana intr-o zi cand, nu stiu cum s-a intamplat, am intrat intr-o librarie si am vazut o carte scrisa de el, romancierul roman ce a fermecat intreaga Anglie cu talentul sau subtil[...], asa cum scria in The Times

. Am cumparat-o si am citit-o. Mi-am amintit de el, de multe lucruri ce ne legau. Apoi am inchis-o si l-am uitat. Am refuzat sa ma mai gandesc la acea perioada, am incercat sa uit ca l-am cunoscut. Am intalnit un englez care s-a indragostit nebuneste de mine, m-am casatorit cu el, ne-am mutat intr-o casa mare la Londa. La un an de la casatorie, mama mea a murit si am fost devastata timp de multe luni. Partea care trebuie mentionata e ca la inmormantare a fost si Cristian. Am vorbit si ne-am dat seama ca poate daca era altfel, ca poate daca eu eram mai atenta la semnele ce viata mi le daduse, momentul acela putea fi altfel. Dupa ce mi-am revenit din socul mortii mamei, am ajutat-o pe sora mea sa se puna pe picioare si am divortat de Charles, sotul meu. Nu simteam ca el trebuie sa fie in viata mea, nu se potrivea in ea. El voia o mama iubitoare pentru copiii lui, eu eram o femeie care isi dorea singuratatea si libertatea. Dupa ce m-am mutat undeva la tara, intr-o casa la fel de mica, am inceput o alta viata. Am luat-o de la capat. Am incercat sa las trecutul in urma, sa sper ca totul va fi altfel. Aveam suficienti bani economisiti cat sa traiesc inca o viata.
Astfel, am inceput sa scriu. O femeie la treizeci de ani, fara o viata prea palpitanta, care se apuca de scris carti. Nu am talent, niciodata nu am avut, dar, cum spunea si Camil Petrescu: Niciun autor mare nu a avut talent la a scrie. Nu am publicat nimic pana acum. Asta ar fi insemnat sa intru iar in acea lume nebuna a editorilor si nu imi mai doream asta. Voiam liniste, pace, voiam ca totul sa se aseze. Doar ca planurile nu mi-au mers la fel de bine pe cat speram.
Casa in care locuiam, cum am spus, se afla undeva la tara, la vest de Londra. Aveam vecini draguti si o veranda umbroasa unde stateam. Era cam iunie si citeam pe veranda, cand la poarta apare un barbat inalt si bine facut, cu ochi albastri. Nu ochii sau parul carliontat m-au facut sa-l recunosc, ci acel zambet al sau pretentios. Un zambet mi-a crestat fata si am inchis cartea, privindu-l cum intra in curtea mea cam goala, fiindca nu aveam decat niste tufisuri cu trandafiri. A urcat scarile verandei si, fara sa stau sa ma gandesc, i-am sarit in brate. Inca de la moartea mamei am vrut sa fac asta, dar atunci nu stiam ce inseamna pentru mine. Cred ca, totusi, in urma experientelor nu castigi inteligenta, ci catsigi o alta viziune asupra lumii. Cand fusesem mai tanara nici nu ma gandisem ca l-as putea iubi pe Cristian. Eu, o tanara editoare care nu zambea mai niciodata si iti putea intoarce o replica si de la mama dracului, nu credea in genul acela de sentimente.
- Pentru ce ai venit?
- Nu ti-am spus ca vei veni cu mine? Vocea lui era la fel de calma, doar ca accentul lui era mai pregnant acum. Il iubeam pe barbatul asta inca de cand il vazusem prima data, insa nu voiam sa o cred, nu voiam sa o realizez. Ma saruta pe frunte si imi zambi; acel zambet academic al sau. Inca se imbraca extravagant. Era exact cum mi-l aminteam, doar ca mult mai matur.
- Esti aici Vocea mea era tremurata de emotie. Il revedeam dupa un timp in care ma intrebasem zilnic: Ce ar fi fost daca m-as fi dus cu el?. Nici acum nu stiu raspunsul, dar stiu ca dupa ce am baut un ceai impreuna si am luat cina, nu am mai stat despartiti. Compuneam impreuna, zambeam impreuna, plangeam impreuna Iar acum inteleg sensul ce il atribuia el lucrurilor noastre comune. Ceea ce nici el nu a realizat e ca nu aveam doar lucruri anume in comun, ci toate momentele erau ale noastre. Toata viata noastra fusesem legati, iar asta ne-a determinat sa fim tot ce suntem.

Impressum

Tag der Veröffentlichung: 01.02.2013

Alle Rechte vorbehalten