Igor URSENCO


TEO-E-RETIKON

(Eseuri trans-culturale & glose meta-semantice)


Editura EIKON, 2009
Cluj-Napoca, str. Bucureşti, nr. 3A

Redacţia: tel 0364-117252; 0728-084801
e-mail: edituraeikon@yahoo.com

Difuzare: tel/fax 0364-117246; 0728-084803
e-mail: eikondifuzare@yahoo.com
www.edituraeikon.ro


ISBN 978-973-757-234-9


MEMENTO:


“Dacă ar exista numai lucruri, ar fi simplu:
am face ştiinţă.
Dacă ar exista numai omul, ar fi iarăşi simplu: am face, poate, poezie...”,

Constantin Noica, Gîndirea filosofică


“…în această mişcare a succesiunii, scrierea îşi menţine vigilitatea, între Dumnezeu şi Dumnezeu, între Carte şi Carte”,

Jacques Derrida, Ellipsis


SUMAR


Nota autorului: Emergenţa spirituală ca securitate semantică 7


Prolegomenom
(Împotriva sensului terrarist şi a entuziasmului senzorial) 8


„Cap” şi „pajură”: eboşă la o efigie literară intangibilă 11
Postmodernismul: între insuficienţa (id)entităţii
şi carnavalul existenţial 13
Lirica moldovenească actuală din perspectiva atributelor comune modernismului şi postmodernismului 20
Schimbarea la faţă a est-eticii receptării ?! (Metamorfozele „scriiturii” probabile de după 1996 în Republica Moldova) 26


Kosmopneuma 41
„O poetică a reveriei”: intangibilitatea primordială 43
Entuziasmul şi conştiinţa post-senzorială 47
Calea înspre Pleroma divină: polifonie sau dogmă?
(Glose la volumul „Peştele pe uscat” de Dorin Ploscaru) 59
„Fericiri pămîntene”: o ecuaţie imposibilă! 71


Ecranul lui Procust: „schimbările la faţă” ale puterii 75
Regia de film ca şi „electrocutare poetică”
(Cine-glose la miniscenariile lui Igor Cobileanski) 77
Emil Loteanu, „un fatalist cu destinul soldatului care e părăsit
în tranşee” (ultima înregistrare documentară înaintea dispariţiei sale fizice) 83

Egregorul advers: „Forţă” versus „Violenţă”,
„Morfologii” versus „Paradigme” 89
Dorin Ploscaru: Avatarul românesc al lui Dostoievski 91
Ciclicitatea şi sincretismul mentalităţii (O incursiune
în discursul imuabil al artei, politicii şi pieţei bursiere) 104
(O incursiune în discursul imuabil al artei, politicii şi pieţei bursiere) 104


Teleologia existenţei: atracţie şi respingere 115
Fatalităţile zoo-politice ale „Calendarului oriental” (Ghid de modelare strategică a Partidelor şi Alianţelor Pre-electorale) 117
Parabola unui „Granfalloon” românesc (Ghid de modelare strategică
a Partidelor şi Alianţelor Post-electorale) 127


Anexă 140
Tabelul 1. Ciclurile jupiteriene ale „Calendarului astrologic oriental” 140
Tabelul 2. Structura totemică vectorială a „Calendarului astrologic oriental” 141


 

EMERGENŢA SPIRITUALĂ CA SECURITATE SEMANTICĂ


Adunate în perioade de vîrstă şi semantice neomogene – deci responsabile în măsuri şi grade diferite privind abordarea de teme şi subiecte uneori incompatibile – textele găzduite în volumul de faţă se doresc a fi înscrise, în mare, pe linia securizantă a ceea ce Jacques Derrida numea “dialogul care ar trebui deschis între discursul critic şi cel clinic” (“Cuvîntul suflat”) al mentalităţii umane. Sau, mai restrîns, în “interpretarea simptomatică” la care se referea Jonathan Culler în prefaţa la „Urmărirea semnelor”, propunîndu-şi să ţintească scopul major ca fiind „identificarea a ceea ce opera represează ori iluminează, tăinuind...”. Ar putea fi depăşită oare corporalitatea, încremenită şi reductibilă, a istoriei culturii universale prin reevaluarea necontenită a acestor mecanisme semantice, ca obiect profitabil atît pentru stidiul critico-teoretic, cît şi cel practic-artistic în general ?!
Răspunsul plauzibil poate fi generat numai în cazul dacă vom reuşi să atingem marginile unei securităţii semantice speciale, prin renunţarea la interpretarea mimetică (temporalizată în trecut sau prezent şi localizată hic et nunc) care conduce, de fiecare dată, la „alienarea (Entäusserung) gîndirii chiar în pragul sursei originare a gîndirii” (Ludwig Feuerbach, „Despre filosofia hegeliană”).
De acum încolo, alteritatea iminentă a sensului nu mai poate evita nici nedumerirea lui Derrida privind „unitatea lumii de la care libertatea transcedentală se autodescătuşează doar pentru a face să apară originea acestei unităţi”(„Ellipsis”).

Igor URSENCO
 

PROLEGOMENOM
(Împotriva sensului terrarist şi a entuziasmului senzorial)

MEMENTO:
„…să abjuri la ceea ce ai scris, dar nu neapărat la ceea ce ai gîndit…”
R. Barthes, Lecţia

Motiv de mîndrie pe deplin justificată, apartenenţa la o limbă naţională poate scoate la iveală şi “pete albe” care ne limitează grav harta logică şi mentală sau ocultează o altă istorie, întotdeauna alternativă sau emergentă cu iminenţă, prin elemente restrictive considerabile: „limba nu e altceva decît realizarea speciilor, medierea dintre „Eu” şi „tu” - menită să reprezinte unitatea acestor specii prin supresiunea (Aufhebung) care e generată de izolarea lor individuală” (Ludwig Feuerbach, „Despre filosofia hegeliană”). Ba mai mult, caracterul secvenţial şi restrictiv prin excelenţă al limbii face posibil ca aceasta să fie “fascistă, adică care te obligă să spui” (R. Barthes). Sau mai grav – aşa cum subliniam în Prefaţa la cartea de versuri a unui autor maramureşean – limba e stalinistă, “totalitară, adică îţi interzice să spui” ceea ce simţi. Astfel că una dintre cele mai memorabile fraze antologate obligatoriu de către toate Programele şcolare – “Patria mea este limba română” (Nichita Stănescu) – ar putea fi chiar limita, terestră şi ireversibilă, a originii noastre spirituale şi intangibile.
Dar mult mai periculos mi se pare emergenţa “teroristă” a sensului, adică sabotarea din interior, sistematică şi metodică, a securităţii semantice, spirituală la origine: capacitatea semnificaţiei de a se plasa peste intenţionalitatea discursului auctorial, de a o împinge din condiţia de repaos sau echilibru mental şi de a o atrage în tot felul de roluri sau circumstanţe dramatice. Frica de a vorbi se extinde în conştiinţă considerabil, „deoarece fără a spune vreodată suficient de mult, eu spun prea mult totodată” (Jacques Derrida, “Forţă şi semnificaţie”).
Din fericire sau nu, combaterea „terorismului semantic” devine posibilă chiar cu propriile lui arme. Terorismul e valabil doar în spaţiul gravitaţional terestru (aliteraţia “terorist-terestru”), adică aplicat doar elementelor corporale şi materiale, devenind irelevant în straturile eterice (pneumatice: spirit, suflare, aer, vînt) ale universului. Iată de ce, în urma lui Ludwig Feuerbach, consider că elementul propice al vorbirii nu poate fi decît „aerul, cel mai spiritual şi universal mediu”: „filosofia emerge din gură sau pix doar pentru a se întoarce imediat la sursa ei originală... nu pentru a vorbi, ci pentru a gîndi...” (Ludwig Feuerbach, „Despre filosofia hegeliană”).
Chiar dacă identitatea noastră spirituală e obligată să reacţioneze şi să răspundă preponderent în termenii gîndirii terrariste, nimic nu o poate opri să i se supună acesteia ori să ia atitudine compensatoare. Aşa cum se va putea urmări, logica elementară pentru care a fost posibil emergenţa eseurilor de mai jos se explică prin mecanismul unic de luptă împotriva terrarismului semantic universal: fie că e depozitat în discursul alienator al puterii de guvernare sau al forţei economico-ideologice, religioase şi domestice sau regăsit în opresiile şi limitărie mentale („theoria” –„contemplarea lui Dumnezeu”; entuziasm – “en-theos-ousia”, “în-dumne-zeire”, “contopire intangibilă cu Dumnezeu”, “mîntuire” etc), generate de registrul lingvistic echivoc (“icoană - eikon, cu sens de imagine arhetipală”, “erotic - eretic”, “humoare - umor”, “formă, formosus - frumos”, “om - AUM” etc).
Şi atunci tot ce ne rămîne e să „discernem asupra scrisului” înţeles de promotorul deconstructivismului ca fiind „o diviziune non-simetrică care desemnează, pe de o parte, închiderea cărţii, iar pe de alta, deschiderea textului. Pe de o parte, enciclopedia teologică sacră pe care e modelată cartea profană a omului. Pe de altă parte, o fabrică de urme care marchează dispariţia unui dumnezeu excedat ori a unui om şters din memorie.
Problema scrisului ar putea fi deschisă doar după închiderea prealabilă a cărţii”.


„CAP” ŞI „PAJURĂ”: EBOŞĂ LA O EFIGIE
LITERARĂ INTANGIBILĂ


Postmodernismul: între insuficienţa (id)entităţii
şi carnavalul existenţial 13

Lirica moldovenească actuală din perspectiva atributelor comune modernismului şi postmodernismului 20

Schimbarea la faţă a est-eticii receptării ?! (Metamorfozele „scriiturii” probabile de după 1996 în Republica Moldova) 26


 
POSTMODERNISMUL: ÎNTRE INSUFICIENŢA (ID)ENTITĂŢII ŞI CARNAVALUL EXISTENŢIAL

MEMENTO:
„Replica postmodernă (…) constă în a recunoaşte faptul că trecutul – de vreme ce nu poate fi cu adevărat distrus, pentru că orice distrugere a lui ar duce la tăcere – trebuie revăzut: dar cu ironie, nu cu inocenţă…”,
Umberto Eco,Postscriptum
la „Numele trandafirului”

1. Expresie a unui mod de gîndire liberală, literatura postmodernă îşi identifica probabil punctul de plecare în chiar momentul cînd îmbrăţişa relativismul proteic neînfrînat, refuzînd să mai umble pe terenul (univoc) al seriozităţii moderne: sechele de sănătate semantică şubredă, ce i se trag încă de la iluminişti.
Motiv pentru care, logica expunerii din microstudiul ce urmează are o motivaţie mai putin epidermică, şi anume să urmărească decelarea unor momente concrete legate de emergenţa carnavalescă a postmodernismului. Identificarea unui răspuns eminamente afirmativ, constituie doar nivelul prim, pe plan epifenomenal, al problemei. De aceea, în măsura în care acesta va conduce şi la etalarea valenţelor axiologice ale receptării, răspunsul poate fi considerat unul plauzibil.

1.1. Fără a insista asupra unor comentarii exhaustive, îmi propun să aprofundez profilul fenomenului postmodernist de la inflexiunea general acceptată a trendului modernist. Dar voi urmări, specific, tonalitatea esenţială a lui, prin excelenţă carnavalescă: şi anume afirmarea continuităţii universului (a vieţii) şi refuzul, programatic, al finalităţii (morții).
În acest sens, voi porni de la ipoteza că postmodernismul este tangențial, per se, carnavalului, mai exact literaturii carnava-leşti care l-a resimţit (intr-o formă sau alta) ori l-a preluat (intr-o măsură mai mică sau mai mare) sub aspect carnavalizat ¹.
Pentru mai multă relevanță, disocierea va fi expusă sub formă de „scriptogramă” (Eric Berne):

Sinoptic teoretico-practic
POETICA MODERNISTĂ PO(I)ETICA POSTMODERNISTĂ
Dimensiune temporală plană. Dimensiune spaţială tridimensională.
În baza spaţiului geometric euclidian şi a logicii (formale) a lui Aristotel, diseminată mai ales în Evul Mediu, În baza geometriei Bolyai-Lobacevski (pseudosfera) sau celei lui Riemann (sfera reală) şi a logicii non-aristoteliene²,
se confirmă modelul cosmologic antropocentric, cartezian. se stabileşte un model non-antropic, relaţional prin excelență.
Soluția: rezolvarea dialectic-triadică (hegeliană) a contradicţiilor. De unde, Rezultatele corespunzătoare: dinamizarea – niciodată rezolvată – a contradicţiilor. De unde,
► preferenţierea ochiului – organ de diferenţiere a fenomenelor din Univers, respectiv a văzului, ►preferenţierea gurii - organ de fuzionare cu Universul, respectiv a gustului,
ca multiplicare raţională “kosmos / (id)entitate”; ca integrare artistică “kosmos /entitate”;
► întronarea viziunii statice ►acceptarea cunoaşterii participative,
► supraestimarea “gîndirii tari” ³, autoritare. ►preferențierea “gîndirii slabe”, descătuşate.
În consecinţă, are loc abolirea gnoseologică (cu vîrful de lance în iluminism şi clasicism) a timpului (morţii). În consecinţă, are loc abolirea ontologică a timpului (morţii), abordata de inter-textualitate
(J. Kristeva) şi de-constructivism
(J. Derrida).
Drept exemplu concludent al acestei viziuni poate fi invocată, oricînd, “Biblioteca” voltairiană, La celalalt pol, „Biblioteca” nemărginită (care este chiar universul infinit) borgesian4,
populată de cărți, redactate metodic şi aranjate rigid pe bibliorafturi numerotate, uşor identificabile, ce exclude posibilitatea existenței a două cărți (vieți) identice, manifestîndu-se doar virtual, ca interpolare şi autoretractare;
bibliotecă selectivă, rectificată (substanţial) de către Dumnezeu. una dintre cărțile (sferice) e Însuşi Dumnezeu.
Într-o asemenea bibliotecă nu poate fi dislocată decît literatura: (Pseudo) literatura cu (pseudo) calităţi:
►editată obligatoriu, ►de sertar, adesea,
►în linii mari: oficioasă, prescriptivă, normativă (prin includerea, simptomatică şi paradigmatică, în Curricula şcolară şi Programele de studii) ►opozitivă, retractară, mistificatoare, tautologică, profanatoare, parodică, ludică, ritualică
►monologică ►dialogală,
►integrală, ►fragmentară,
►codificată minimalist, ►supracodificată,
►„pură”, ►”impură”(termeni binari avansați de Guy Scarpetta),
►omogenă, ►heterogenă,
► retro-activă sau evolutiv-direcţională, ►sincronă şi polifonică
(M. Bahtin),
►temporală (“în căutarea timpului pierdut” ) etc. ►spațial-intertextuală (“deja vue”) etc.
De aici decurge funcţionalitatea social-estetică specifică, şi anume: De preferinţă, selectivă
cognitivă, educativă sau instructivă, pentru valenţa informativă, hedonistă sau distractivă
condiţionează, cu predilecţie, este confirmată de posibilităţile virtuale, deosebit de fecunde,
textul poetic (finisat), autarhic, închis, imanent, în care ale Textului po(i)etic (ce se “produce” în permanenţă), deschis, iminent, şi care “nu e limitat la scrierile puse în pagină” (Derrida).
„conţinutul” şi ideile domină „forma”. Forma proteică “se recunoaşte” în:
Axiologia stilului şi procedeelor artistice face ca acest text să fie scris (ori să creeze iluzia că o face) intertext, “cîmp textual”(Derrida), palinodie, variația ilimitată a aceluiaşi text sau “palimpsest” (Genette).
de către autorul subiectiv şi moralizator, marcat de blocul calităţilor demiurgice: omniprezența, omnisciența şi omnipotența creatoare. Autoreferențialitatea textului (mise en abyme) generează “autorul implicit” care, în cel mai bun caz, “grefează textul” (I. Em. Petrescu), declanşîndu-i mecanismele la care m-am referit mai sus.
Specii (genuri) literare specifice, consacrate de viziunea auctorială: În măsura în care receptarea artistică se coagulează în jurul unui “autor”, pot fi identificate:
oda, imnul, meditaţia, parodia la oda solemnă, imnul-persiflare,
satira şi parodia, ambele stilizate, farsa, palinodia, diatriba,
teatrul de idei şi moravuri, teatrul absurdului, SF,
tragedia, drama, legenda, snoava, parabola, simpozionul, menipeea,
romanul (auto)biographic, psihologic, social-istoric. romanul (pseudo)generaţionist, de aventură, arhetipal-holografic.
Categorii estetice preferate: frumosul, sublimul, tragicul, (mai puţin) comicul Categorii estetice preferate: grotescul, abjectul, oribilul
Figuri de stil predilecte: comparaţia, antiteza, personificarea, simbolul, invocaţia retorică, gradaţia (climax). Figuri de stil predilecte: oximoronul, eclecticul, hiperbola, litota, alegoria (paralela sintactică), paronomaza, calamburul, anacolutul.
Identitatea eroului literar (inclusiv a autorului) este condiționată de o galerie tipologică bine pusă la punct: fie moral-psihică ori social-politică.

Dereglările biologice (cum ar fi infirmitatea, statura scundă ori inălțimea exagerată) sau fiziologice (maladia incurabilă, de exemplu) sunt aduse în cadru pentru a-l face cît mai “natural” (“realist”).

Un caz clasic îl constituie Proiectul nefinisat al lui Honore de Balzac “Comedia umană”, iar în literatura română - proza interbelică şi romanele lui N. Breban.
Nivelul prim de conturare a (id)entităţii e atribuit fie naivităţii (eroiii-copii din scrierile lui Sp. Vangheli), fie gerontismului naiv (eroii senili ai lui G. Cuşnarencu).

Printr-un salt calitativ, acest nivel este depăşit de eroul fără „identitate”, inclusiv socială („arlechinul”, „histrionul”; dar şi “copiii din flori” ai lui Vasile Vasilache).

Inocenţa5 (şi manifestările ei de “prostie”, “naivitate”) e despărţită de reversul ei printr-un hotar fragil. De exemplu, eforturile susţinute de amînare, pentru o perioadă nedefinită, a identităţii eroilor (gemenii, androginul, travesti etc.) riscă autosuficienţa prozelor lui M. Cărtărescu sau Em. Galaicu-Păun.
Situaţiile (condiţionate de cercul vicios “motiv-cauză-efect”) pe care personajul trebuie să le înfrunte de la înălţimea vîrstei (“medie”, de regulă), nu vin decît să-i confirme unicitatea şi, deci, tragismul existenţial.
(Falsa) identitate poate fi anulată la nivelul situaţiilor-limită6. Personajele preferenţiate sunt „pruncii” şi „bătrînii”, plasate la limita dintre viaţă şi moarte.

Nivelul profund îl constituie refuzul oricărei identitaţi, adică “increatul” (“contimporan cu fluturii şi Dumnezeu”, L. Blaga)


1.2. Aşa cum structurarea acestui tablou sinoptic încadrează şi eventualele concluzii, îmi permit să vin doar cu o singură sugestie. Metoda cea mai profitabilă pentru eventualele studii critico-literare o constituie abordarea cultural-sincronică (în favoarea celei istorist-diacronice) a literaturii, aşa cum am încercat să probez şi în exemplele invocate. Astfel cade şi bastionul ultimelor prejudecăţi estetico-literare care trebuie învinse.
Iar dacă:

►sevele practicii de scriere sunt cautate cu înfrigurare în dimensiunile rostirii (oralităţii), adică nefixată grafic şi, deci, devenită “tensiune semantică spre un cuvînt… pe care nu l-a găsit” (N. Stănescu);
►elogiile se configurează ca imprecaţii;
►în sfîrşit, vocabula alege soarta bipolară, bivocă, “indecidabilă” (J. Derrida), care e “plină de voci străine” (M. Bahtin),

înseamnă că acest “scriitor” nu a crezut vreodată că “evul mediu e întunecat” (Petrarca) şi că istoria e escatologică
(F. Fukuyama, „The End of History and the Last Man”)…

Iar în cazul în care:

►lectura nu mai este impusă din unghiul de vedere al rigorilor autoritare, ci face loc altor faţete ale ei: “relectura” (M. Călinescu), lectura ambiguă, echivocă, “polifonică”(M. Bahtin), dialogală (“pluralism dialogic”, M. Călinescu), multiplă sau anti-interpretativă (titlul volumului “Împotriva interpretării”, S. Sontag);
►cititorului (activ) iese fortificat cu sentimentul că textul – fie clasicist sau realist – e, în primul rînd, postmodernist („modernismul nostru postmodern”, W. Welsch),

înseamnă că acest cititor nu a avut nevoie niciodată să apeleze la “un nou Ev Mediu” (U. Eco)

Ce mai rămîne din „autorul nesuferit” şi „cititorul zombificat”, aşadar?
Pentru ei – acest “autor” şi acest “cititor”, acum în paralel descătuşaţi – strigătul existenţial “înapoi spre... postmodernism” ar constitui, probabil, mai mult decat o anacronică căutare a (id)entităţii pierdute.


REFERINŢE BIBLIOGRAFICE:

1) Bakhtin Mihail, Problemy poetiki Dostoievskogo. – Moskva, “Sovetskaya Rossia”, 1979, p. 123
2) Cf. „logica dinamică” a lui Stephane Lupasco;
3) Vattimo Gianni, Il pensiero debole. – Milano, 1983; de acelaşi autor conf. şi: „Sfîrşitul modernităţii”. – Constanţa, Ed. Pontica, 1993;
4) Jorge Luis Borges, “La biblioteca total” (eseu) şi “La biblioteca de Babel” (nuvelă);
5) Care trebuie examinată organic, în cazurile antologice ale unui Pepelea, Danilă Prepeleac sau Ivanuşka-Cel-Prost din poveştile ruseşti;
6) „Nişte impostori ce poartă numele meu / încearcă mereu să intre… în unele şi aceleaşi ape”, Vsevolod Ciornei;
„Cum pot fi odată eu / şi altă dată gîndul meu despre mine…?”, Grigore Chiper
7) Pentru mai multe detalii, a se consulta lucrările care trimit la următorii autori:

Juri Lotman, Struktura khudozhestvennogo teksta. — Moskva, 1970;

J. Culler, Structuralist Poetics: Structuralism, Linguistics and the Study of Literature. — London: Routledge & Kegan Paul, 1975;

J. Derrida, Writing and Difference, trans. Alan Bass (London & New York: Routledge, 1978).

G. Genette, Palimpseste. —Paris: Seuil, 1982 ;

J. Kristeva, Semeiotike. Recherches pour une semanalyse. —Paris: Seuil, 1969;

M. Călinescu, Five Faces of Modernity: Modernism, Avant-Garde, Decadence, Kitsch, Postmodernism.

Durham: Duke University Press, 1987;

Ioana Bot şi Diana Adamek (coord.), Portret de grup cu Ioana Em. Petrescu, Cluj-Napoca, Dacia, 1991


Universitatea de Stat din Republica Moldova, Chişinău, 1991


 
LIRICA MOLDOVENEASCĂ ACTUALĂ DIN PERSPECTIVA ATRIBUTELOR COMUNE
MODERNISMULUI ŞI POSTMODERNISMULUI


1. Apropierea, deloc neglijabilă, a celor două episteme cultural-filosofice — MODERNISMUL şi POSTMODERNISMUL — i-a prilejuit exegezei literare ocazia să-şi legitimeze, în mai multe rînduri, pertinenţa exerciţiului (critic) antrenant pînă în pragul limitrof al distincţiei dintre ele. În acelaşi timp, demersurile (criticii) pot explica intr-o măsură extrem de redusă mecanismul de funcţionare — pe terenul comun al paradigmelor menţionate — a unor categorii cultural-estetice consacrate.

1.1. Înainte de a cäuta un raspuns plauzibil în ordinea stabilită mai sus, nişte observaţii se impun.
Expresie, după Gianni Vattimo, a unui mod de gîndire „slabă”, spre deosebire de gîndirea “tare”, modernistă (¹, p. .36), POSTMODERNISMUL îşi dă la iveală, într-un mod cu totul valabil, emergenţa sa MODERNISTĂ. Apelînd la rădăcina modernistă pentru a-şi afirma propriul nume, noua epistemă artistică îşi contestă, programatic, şi propria finalitate. Or, osteneala postmodernistă nu mai poate lăsa loc de dubii în ceea ce priveşte re-definirea şi o nouă structurare a categoriei de „(id)entitate”: în opoziţie cu de-structurarea, modernistă, a acesteia.
Spre deosebire însă de autorii modernişti, postmoderniştii declaraţi nu îşi mai pot permite alt efort antropocentrist de re-dimensionare a categoriei indispensabile care vine de la ens, entis: decît doar relaţional sau din punct de vedere contextual.
Cîteva soluţii in spaţiul românofon, identificate de către Ioana Em. Petrescu² ori Solomon Marcus³, ar putea justifica pe deplin eforturile eventuale ale criticii de întîmpinare pînă acestea vor deveni punctul de interes comun al teoriticienilor literari.

1.2. Împreună cu distihul antologic al lui Hölderlin privind natura metaforică a limbajului („poetic locuieşte / omul pe ... pămînt”), oricînd poate fi reclamată şi premiza heideggeriană, conform căreia „fiinţa tinde să se dizolve în limbaj sau, cel puţin, să se rezolve în el” (4, p. 129). Ambele punînd piatra de temelie la constituirea unui atribut comun, aşa cum se va vedea mai jos — cu valenţe specifice atît modernismului, cît si postmodernismului în parte.

1.3. Categoria „metaforicului”, înţeles înainte de toate ca viziune, principiu estetic ori matrice structuratoare (cum e cazul lui Blaga şi al Ioanei Em. Petrescu) reprezintă, simptomatic, funcţionalitatea estetică evidentă a ambelor orientari sau curente cu relief propriu, dar circumscrise diferit liricii contemporane.
Astfel, pentru generaţiile de poeţi din anii ‘60-70, afiliaţi dimensiunii moderniste a literaturii, „metafora văzului” este (aproape) unica optică prin care “eu”-l liric se poate d i f e r e n ţ i a de realitatea imediată: mai exact, metafora pusă sub semnul verbului „a defini”. Practica poetică a multor dintre aceşti autori e focalizată pe efortul de abolire, corijare (de „bandajare”, în expresia lui Vsevolod Ciornei) sau domesticire dialectică a realităţii (MACROCOSM). Estetizînd-o, ei o definesc: pentru a-i da un rost. Iată şi cîteva texte memorabile a generaţiei lirice amintite: „Apă vie”, „Cuminte lemn”, „Rostogol” de Liviu Damian; „Mă uit, intreb” de Pavel Boțu; „Ţărîna” de Anatol Codru. Ca să nu mai vorbesc despre partea cea mai consistentă a textelor scrise de Grigore Vieru, Dumitru Matcovschi ori Ion Vatamanu etc.

1.4. Altă dată aceiași autori se auto-surprind deasupra propriei (id)entități (MICROCOSM): prin cazna de a-şi identifica, tatoná sau crea ego-ul artistic. Definite pînă la rang de simbol sau mit (personal) — alteori privilegiate ca imagine centrală—, anume metaforele sunt cele care articulează raportul cauză-efect ori mimează (hegelian) soluția dialectico-triadică.
Deşi în această dimensiune s-au afirmat cu precădere prozatorii, simpla identificare de „metafore-titluri de plachete/texte separate” ar fi relevantã: „Interior cosmic”, „Vremea Lerului” versus „Toamna lui Orfeu” de George Meniuc; „Lir”, „Tot ele, morile”, „Oglinzi”, „Altcineva” de Liviu Damian. Tot aici se înscrie şi epopeea de “Citire a proverbelor” de către triada paseistă consacrată în spaţiul transprutean: Gr. Vieru, Vasile Romanciuc şi Nicolae Dabija.

1.5. Din fericire pentru autorii pomeniţi mai sus, cele mai izbutite „piese” estetice din anii ’60-70 rămîn înscrise în „orizonturile stilisticii” blagiene, fapt ce le permite să „locuiască într-un cîntec de pasăre”. Raporturile „MACROCOSM / MICROCOSM”, ierarhizate şi problematizate de gîndirea raţională, se neantizează în (şi prin) Logosul-cu-funcţii-demiurgice.

2. Începînd cu generaţia artistică din anii ‘80, pornită dinspre o po(i)etică declarat postmodenistă, metafora tot mai des e tratată ca un „atavism” concepțional. În măsura în care mai este luată în calcul drept metaforă vizionară, ea apare un organ atrofiat ce prozaizează realitatea pînă în culoarea gri a cotidianului anost („Love story”, „Ce te mai poate încălzi” de E. Cioclea; „Rob?”, „Exhibiție” de Vs. Ciornei).

2.1. Alte funcţii preluate de metaforă:
►îngroşarea tuşurilor ideatice pînă la ultragierea „realului” (specifică unor autori ca Teo Chiriac sau Nicolae Leahu);

►decelarea ambiguităţii şi accidentalului („Impostorii Ciornei” de Vsevolod Ciornei; „Cine sînt eu”, „Lucruri care se întîmplă” de Constantin Olteanu);

►refuzul (id)entităţii palpabile în favoarea conceptualizării “metaforei textuale” (Vasile Gîrneţ, Grigore Chiper).

2.2. Haina cea mai facilă a metaforei postmoderniste — purtată epigonic de autorii enumeraţi – e confectionată din postav iconolatru: ţesută, de regulă, cu fire de mercur ce resping programatic armonia cultivată de generaţia precedentă. Cu toată detaşarea post-modernistă de care dispun în arsenalul lor artistic (a se vedea „Buldozerul” lui Arcadie Suceveanu sau de-constructiva “citire a proverbelor” pe care Vsevolod Ciornei şi-o asumă riguros în cei „5 metri de tifon”) ei se despart prin contestare, parodiere şi ironizare a experienţelor artistice din canonul vizat.

3. Paradoxal, în acest mod e asigurată puntea de trecere spre alte „noduri comune” celor două paradigme: “replica postmodenă ... constă in faptul că trecutul ... trebuie revăzut: dar cu ironie, nu cu inocenţă”.5 Cu precizarea importantă: chiar atunci cînd e orientată în exterior, ironia e afirmativă, comprehensivă, reflectîndu-şi auto-ironia imanentă a propriului mesaj („Cine sînt eu” de Constantin Olteanu; „Capiştea mănăstirii Neamţ văzută de ziua lui Eminescu...”, „şi am îmbrăţişat o poetică - asemeni leprosulul” de Em. Galaicu-Păun). Categoriile estetice înrudite — comicul şi grotescul — vădesc o funcţionalitate similară.

3.1. Atunci cînd depăşesc epigonismul, parodia şi retractarea îşi relevează, şi ele, natura ambiguă: fie afirmativ-dialogală („Maimuţa la bal mascat” de Mircea Cărtărescu), fie, cum e cazul excepţional al lui Nichita Stănescu, de dialog emulativ cu premergătorii (Eminescu, Ion Barbu etc). Ele impun în scena scrierii (a scriiturii, mai precis) o nouă specie literara — palinodia — care refuză din start orice interpretare: prin depăşirea metodică a autosuficienţei şi (deci) finalitatăţii.

3.2. Cu certitudine, atributele cultural-estetice trasate mai sus se regăseau, într-o manieră specifică, şi în modernism.
Parodia — în aceeşi măsură poate şi ironia — din epigrame (șarje) a constituit, pînă în trecutul nu prea îndepărtat, o realitate familiară ziarelor şi revistelor literare ale vremii. În unul dintre numerele hebdomadarului „Literatura şi Arta” 6, de exemplu, Titus Ştirbu excelează în postură de parodist pe seama colegilor de breaslă: cel mai adesea pornind de la o modalitate stilistică personală (Vasile Romanciuc) sau una considerată neinspirată (Ion Hadîrcă); de la o manieră temperamentală (Leonida Lari), psihică (Eugen Cioclea), fiziologică (Vsevolod Ciornei) sau de tabiet comportamental (Arhip Cibotaru).
De la aceeași înălţime modernistă înţelege ironia („Baladă într-o ureche”) şi poetul cu sensibilităţi metafizice certe care a fost Liviu Damian: la fel comicul sau rîsul (Nebunul din “A douăsprezecea noapte”). La Anatol Codru am putea remarca o predilecție pentru categoria grotescului („Suită-grotesc împotriva bombei cu neutroni”).
În linii mari, am văzut, conceptele (categoriile) moderniste îşi etalează cu prepondererenţă funcţiile umoriste sau cauza contestatoare. Exceptînd „ego”-ul emitent al mesajului, acest mecanism e bazat în întregime pe exagerarea ludic-binevoitoare. În contrast, scriitura postmodernă îi va urma modernismului prin negare destructivă şi anulatoare.

3.3. Tratarea — într-o cheie similară — a altor figuri de stil, cum ar fi simbolul, alegoria, antiteza, gradaţia (climax) sau dialogul (înţeles aici ca structură), ne-ar permite să aproximăm aceleaşi concluzii operaţionale.

4. Aşa cum am încercat să demonstrez, o eventuală distincţie între MODERNISM şi POSTMODERNISM e valabilă inclusiv în cazui decelării elementelor comune ale acestora (de ex., metafora şi ironia). Uneori chiar cu mai multe şanse de succes (decît simpla contrapunere formală). Lucru ce se datorează legăturilor subterane dialectice şi indestructibile, niciodată sistate, dintre paradigmele de mai sus.

4.1. Totodată – şi acest lucru lărgește considerabil perspectiva pentru un studiu de viitor – sper ca cititorul deja să se fi încredinţat de faptul că practica îmbutelierii apelor postmoderniste nu trebuie limitată temporal (adică între anii ’80-90): cu atît mai mult acestea nu trebuiesc zăgăzuite în albie generaţionistă. După cum arhivele literare needitate mai pot oferi exemple revelatorii. Astfel, în opera unui modernist prin excelenţă se strecoară „metafora alimentară” (Ioana Em. Petrescu) specifică postmodernilor, ca să nu pomenesc decît textul antologic „Cuvîntul ară” în regia poetului modernist Anatol Codru. La fel ca şi replica izbitor de nichitastănesciană „ochiul odrăsleşte unghii” („Scrisă cu lumină”).
Aceste două exemple constituie expresii avansate ale integritaţii jinduite de postmodernii veritabili — fapt ce ne impune sa regîndim funcţionalitatea tipologic-istoristă a celor două episteme.
În sfîrşit, dar nicidecum în ultitnui rînd, urmează lecţia estetică necesară: axiologia, impusă obligatoriu de critica literară, oricărui model artistic-literar nu poate depăşi adesea măsura talentului personal.


REFERINŢE BIBLIOGRAFICE:

1. Vattimo Gianni. Il pensiero debole. — Milano, 1983;
2. Fie că e vorba de “subconştientul” cosmotic din filosofia lui Blaga sau de „structurile arhetipale” pe care Mircea Eliade le radiografiază în „gîndirea mitică” şi mecanismele romanului contemporan, fie de „neopitagorismul dinamic” al lui Matila Ghyka sau „holomerii” lui Constantin Noica.
Pentru acesta din urmă, a se vedea detalii în: Petrescu I. Em., Modernism // Postmodernism. O ipoteză // D. Adamec şi I. Bot. Portret de grup cu Ioana Em. Petrescu. — Cluj, Dacia, 1991, p. 166-167;

3. Solomon Marcus, Invenţie şi descoperire, Cartea Românească, B, 1989, p. 290
4. Vattimo Gianni. Sfîrşitul modernităţii. - Constanţa, Pontica, 1993;
5. Eco Umberto. Postscript to “The Name of the Rose”. — New York, 1984, p. 661;
6. Hebdomadarul de cultură „Literatura şi Arta”, 1 ianuarie 1990, p. 4;
7. Portret de grup (Antologie) // Selecţie şi Prefaţă de Eugen Lungu. — Chişinău, Ed. ARC, 1995.

Chişinău, 1996

(Studiu publicat în „Analele ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Republica Moldova”, Seria „Ştiinţe filologice”, Chişinău, 1998, p. 30-32)

 
SCHIMBAREA LA FAŢĂ A EST-ETICII RECEPTĂRII ?!
(Metamorfozele „scriiturii” probabile de după 1996
în Republica Moldova)

MEMENTO:
„Orice schimbare în forma poetică pare să fie simptomul unei foarte adînci modificări a societăţii şi a individului…”,
T. S. Eliot, „Wordsworth şi Coleridge”

În prima jumătate a sec. XX, fragedul încă (“nelumitul”) Alexandru Robot era bătînd la uşa (din faţă) a literaturii: cu experienţele şi complexele adolescentine ale eroului său din romanul “Music hall”, risipite prin solul literar al vremii care prefigura viitoarea realitate sovietică, galopîndă apocaliptic.
Aceste experimentări – neîndoioase exerciţii de maturitate – păreau că nu vor mai prinde rădăcini în Republica Moldova, teritoriu privit înclusiv de la Bucureşti (pe cînd schimbarea dioptriilor?!?) cu statut de “enclavă culturală”.
Căci trebuit-a să curgă multă apă pînă sosíile lui literar-freudiene să apară: Radu Negrescu, jocherul intelectual-ludic, ironic şi – deci “singur în faţa dragostei”, dimpreună cu Isai (Icar?!)-cel-frînt-în-primul-său-zbor de angoasele realităţii. E vorba de textele romaneşti ale lui Aureliu Busuioc (“Singur în faţa dragostei) şi, respectiv, Vladimir Beşleagă („Zbor frînt”).
Acestea vor fi fiind, mai mult sau mai puţin talentate, „gesturile” autorilor respectivi de a da sens: prin optica literaturii (ca artă? ştiinţă în imagini de a născoci întrebări incomode, limpezindu-le parţial?!)! De a pune sens aşadar: realităţii istorice şi psihologiei scindate a eroilor. (Moderni, să nu uităm totuşi!)
Acestea trebuie că au fost şi semnalele (autohtone) dintîi ale alienării secolului XX şi puţinile dintre “pîrghiile” de rezistenţă în faţa mecanismelor de receptare (uniformizată) a „literaturii moldoveneşti” din perioada ei „sovietică”...

P.S. (anticipat) la o carieră “literară” ratată
Limitîndu-ne la arealul cultural al Republicii Moldova. Cunoscutele şi, deja supramedizatele, procese de la sfîrşitul anilor ’80 ce conduceau la „marea schizmă” ideologică a Blocului Internaţional Socialist, au coincis inclusiv cu sistarea Dialogului firesc Cititor - Creator.
De unde şi „barterul” psihologic-compensator, departe de a fi literar! A rămas indubitabil faptul că (mulţi) condeieri din spațiul transprutean şi-au găsit un obiect estetic „profitabil” din perpetuarea necondiționată a acelorași obsesii: substituind „Conducătorului”, „Partidului” sau „Internaţionalismului” (etc.) de data aceasta respectiv pe „Dumnezeu”, „Biserica” și „Naţionalismul”. Psihologia infantilă a artistilor transfugi ar merita un studiu aparte, care să se cristalizeze ca o Addenda perpetuă la „Momentele & schiţele” caragialeşti!
Or, autori coriolanidrăgăneşti din toate generaţiile literare şi psihologice „uită” în permanenţă, explicabil în ignoranţa lor neofită, să-şi modifice şi stilu’!
Aş’, Dom’le: se schimbă „tempora...”, dar „morele”... rămîn…
Atunci Cititorul (care-a mai rămas) a „murit” şi n-a mai vrut să lectureze nimic…

La sincopa culturală – care fusese parţial depăşită de prozele lui Vitalie Ciobanu şi Nicolae Popa – iată că vine şi rîndul ludicului poet-invectivă: Emilian Galaicu-Păun.
Investite ceva mai înainte într-un text liric omonim, de data aceasta scriitorul ne atrage atenţia cu nişte „Gesturi” materializate în proză. De prisos a mai spune că opul se vrea (aşa crede, cel puţin, „autorul”) bulversare – observaţi, nu spun contestare?! – a mentalităţii & modalităţii de a mai scrie, în cheie realist-sovietică, şi după anul de grație 1996!
Stare de lucruri doar aparent pretenţioasă vom vedea, dacă ţinem cont de faptul că ne aflăm în plină criză modern(ist)ă, disperată în rezolvarea – postmodern(ist)ă – a ei.
N.B. pentru un ecorşeu modernist - postmodernist
Sfîrşitul erei – închise – a cărţii 1, cea care a dominat cititorul prin omniprezenţa, omniscienţa – nemaivorbind de omnipotenţa – autorului, a eradiat treptat din conştiinţa estetică noţiunile de “original /originar” etc., permiţîndu-i epocii – deschise – a textului să-şi impună, mutatis mutandis, categoria psihnalitică de “scriitură” cu implicaţiile inevitabile: “dispariţia locutorie a poetului” (Sth. Mallarme) în spatele textului, textualistul care scrie despre… procesul scrierii, “autorul” generat de “propriul text” etc.
Literatura – înţeleasă drept text general, compus din ceea ce s-a scris & se va mai scrie! – e privită prin optica “transcendenţei textuale a textului” (G. Genette) sau, altfel spus, prin noţiunea de intertextualitate, ce şi-a găsit un interstiţiu delimitat (deşi nedefinitivat) în instrumentariul critic. Astfel, după J. Kristeva “limbajul poetic apare ca un dialog de texte”, fiindcă “orice text se construieşte ca mozaic de citate, orice text e absorbţie şi transformare a unui alt text”. Pentru ca J. Derrida să reverbereze optica, afirmînd că “totul începe cu pliul citării, interiorul textului va fi fost deja întotdeauna în afara lui”.
Deoarece (pentru acest tip de literatură) verbul „a scrie” devine impropriu – substituit prin verbe specifice „a disemina, a germina, a grefa, a invagina” – era mai indicat ca învederatul “autor” să apară dublu marcat (cu ghilimele), adică anulat (“…mai poate îndrăzni cineva să susţină că este autorul cărţilor?”, se întreabă filosoful deconstructivist) sau remaniat în grefier, grefoman (cererea şi oferta paronomaziei).
Era, aşadar, pe deplin logic şi îndreptăţit ca “autorul” „Gesturilor” să ducă experienţa pînă la firescul ei sfîrşit. Lucru pe care nu întîrziem să-l facem, peste numele lui iscălindu-ne: “Emilian Galaicu-Păun”.
Trecerea in revistă a elementelor de criză moderniste, parte inalienabilă a germinaţiei postmoderniste (marcată de “arhetipurile colective” ale lui C. G. Jung), ne permite să afirmăm – penetraţi de sentimentul superfluu contemporan – în urma lui J. F. Lyotard: “opera poate deveni modernă doar dacă e, mai întîi, postmodernă”.

Antrenîndu-se în aventura de “ardere mongolă” a etapelor literar-estetice (prilejuită, spuneam mai sus, de evoluţia specifică a literaturii moldovenești în perioada ei sovietică), creaţia lui Emilian Galaicu-Păun trebuie că merge, paradoxal, pe urmele eroului macedonschian: cel care – atingînd, la capăt de puteri, zidurile adevăratei Mekka – îşi dă seama că şi-a surpat, de fapt, Mekka-himeră jinduită.
Dacă – după “un veac de singurătate” ideologică & literară – ar fi să plasăm „arta cuvîntului din spaţiul Republicii Moldova” în contextul procesului literar contemporan ce a depăşit vîrsta lui Mallarme, „Gesturile” marcate editorial spre sfîrşitul anului 1995, ar putea fi situate, retroactiv, în perioada de activitate a avangardei artistice europene. Sau, pe plan structural-sintactic, le-am putea considera o recuperare, firească, a celui ce părea să fie – vezi începutul reflecţiilor! - promiţătorul Alexandru Robot: eventual, ar fi identificate şi elemente tangenţiale cu acesta.
Pe de altă parte, destinul (literar, în primul rînd) al neobositului experimentator de „Levitaţii deasupra hăului” e “reglementat” de buna funcţionare a “aparatului digestiv” specific fraţilor lui (siamezi) de Dîmboviţa, zişi “optzecişti”. Pe sigla heraldică, devenită comună de ambele părţi ale Nistrului, trebuie că stă înfipt în ac de scorpion Păianjenul (cărtărescian?) cu tentacule serpentine, avînd scris – cu şrift dantesc de la intrarea in Infern – pe exerga burţii: “Hai suge, suge tot ce zboară!”.
(Să recunoaştem, între aceste paranteze, că epoca lui Costache Conachi ar fi cea mai nimerită – drept cabotinaj – pentru “semănătoriştii” contemporani, „sincronizaţi” la recuzita veacului trecut și canonul lui inconfundabil!)
Aşadar, avem în faţa ochilor noştri (ce expresie ciudată, totuşi!) o altă modalitate & încercare de a scrie, care impune un alt fel de receptare: altul decît ne-a obişnuit inerţia deceniilor închistate de „realism socialist”! Ergo, ar fi mai mult decît o crimă să nu apelăm în continuare la „descătușarea” gîndirii: ar fi o greşeală să aplicăm şi metodele, insuficiente în acest eseu, pe care mizează critica „tradiţională”!
Indubitabil, tipurile de lectură ale cititorului – care se cer multiple (însuşi Emilian Galaicu-Păun enumeră în studiul „Poezia de după poezie” doar o parte din tehnicile posibile) – constituie chiar premiza de înţelegere, şi ea, nedorindu-se una… exhaustivă. Autorul, se pare, nu pune preţ pe întîlnirile intime cu cititorul tradiţional („…sensu-ngropat în cuvinte să rămînă / nepătruns de prostime şi ploi cît mai mult posibil”), dar nici nu are şansele unui james-joyse, aşteptînd-încrezător-cititorul-ideal care să se dedice descifrării textului incifrat din „Ulisse”.
Subtitlul „Trilogia nimicului”, în fapt o emulaţie subţire la „Totul” lui Mircea Cărtărescu (şi aici anticipăm: contestarea afişată nu inseamnă decît recunoaştere) vine, mai curînd, ca un gest tîrziu de reconfirmare – a cîta oară! – a “deşertăciunii deşertăciunilor” şi a “cunoaşterii inutile”. Expresie premonitoare pentru cititorii care urmează să conștientizeze retro-activitatea grilei postmoderne: autorii postmodern(işt)i, apud Matei Vişniec, “povestesc în actu’ doi ce se-ntîmplă-n actu’-ntîi”. Cu alte cuvinte, ei simulează “povestirea”, căci în realitate sunt “povestiţi. De unde şi stigmatizarea ruşinoasă de „ineficienţă” atunci cînd vine vorba despre stabilirea (structurarea) temelor (motivelor) în „scrierea” acestora: ei se referă la tot, adică … la nimic.
În ciuda discontinuităţii aparente şi fragmentarismului marcate grafic (“unitate de măsură a generaţiei ’80”, ne relevează însuşi autorul intr-un text teoretic pro domo sua), o anumită integritate a textului se poate depista totuşi. Datorate (inclusiv) – ca să utilizăm experienţa “indecidabilelor” derridiene – unei calităţi dar şi carenţe artistice totodată atunci cînd se pierde măsura:
a m b i g u i t a t e a. Prezenţa dozată a ultimei în corpul oricărei opere artisitice a dat, dintotdeauna, măsura stilului veritabil. Or, ambiguitatea e caracteristică la toate nivelurile, pornind chiar de la titlu, sintaxă invaginară şi pînă la vocabularul indecidabil. Fără a mai vorbi de fabulă şi subiect (nu s-a evitat aceste structuri!).
Pe de altă parte, cultivarea cu orice preţ a echivocului, raportarea – modă optzecistă ?! – biografică, (i)mediată, textualistă, la persoane reale, inclusiv literare, dar necunoscute cititorului, doar încorsetează fantezia nestăvilită a grefierului. Plus că mai şi face dificilă (fără justificare) lectura textului.
Deşi “la început a fost gestul”, “Emilian Galaicu-Păun” conştientizează importanţa, neştirbită incă, a Logosului de a da sens “impactului dintre trup şi obiecte, dintre fiinţă şi nefiinţă” şi, de cele mai multe ori, nu uită să-L stoarcă de şapte vieţi şi-ncă de alte “şapte tipuri se ambiguitate” (T. Empson). Prozatorul nu ratează ocazia de a ataca expresiile stereotipe, tributare “vorbirii vizuale”: de ex., “de ce se spune între timp”?, “dreptatea poate fi şi imperfectă” sau, culmea, “…tu mă iubeşti?”.
În acelaşi context, nu ar fi lipsit de interes să urmărim motivarea (combinarea, colajul) diferitelor tehnici și unghiuri de vedere, precum şi efectul / afectul lor incitant dacă nu și stilistic. Pentru că, în ultimă instanţă, aceasta contează la receptarea textelor. Astfel, în prima parte a trilogiei – circumscrisă binecunoscutei parabole biblice a raporturilor dintre Fiul Omului şi cei Doisprezece ucenici ai săi – nu i se poate refuza plăcerea, empatică şi metempsihatică, specifică lui “Emilian Galaicu-Păun” de a fi flauberian, pe rînd: în pielea lui Petru, a soldatului roman (cu temperament departe de a fi livresc), a Magdalenei sau a Protagonistului golgotic Iisus. Or, androginismul, ca şi ambiguitatea nepermisivă, e o condiţie sine qua non a autenticităţii scriiturii. Printre aceste “roluri” se relevează o comprehensiune (obsesie?) aparte pentru “unul, cel care a înţeles, a trebuit să cadă, pentru a stabili şi sugera noua proporţie”.
La o studiere şi superficială a Bibliei e lesne de observat că învinuirile – de la inălţimea şubredă a moralismului primitiv – aduse apostolilor sunt, în mare parte, nefondate. Cine nu ştie că faptele – inclusiv a Mielului crucificat – le-au fost hotărîte dinainte / predestinate: convingerea vine din retrăirea tragismului proprie unui capitol întreg (26) din Epistola lui Matei, prima din Noul Testament. Ucenici ne apar, mai degrabă, nişte metafore ale reacţiei umane în situaţile-limită, devenite arhetipuri comportamentale.
Dar tot de la Matei (26:21) aflăm despre rolul – deosebit şi tragic, prin determinismul lui, în acelaşi timp – acordat Apostolului din Iudeea (26:24). Aşa cum este tratat, unul dintre principalii responsabili ai desfăşurării evenimentelor biblice în volumului „Cel bătut îl duce pe Cel nebătut” aminteşte şi de alte abordări similare ca viziune evoluată. Logica, vădit ne-ortodoxă, îl face, spre exemplu, pe T. de Cuinsi să creadă că gestul neordinarului “trădător” a urmărit un scop bine determinat, şi anume de a-L face pe Iisus să-şi dovedească provenienţa dumnezeiască, provocînd pe Israel să se revolte contra Imperiului Roman. Şi mai interesantă apare interpretarea oferită de finlandezul N. Runenberg, potrivit căreia Iuda a fost unicul — dintre cei doisprezece afiliaţi Învăţătorului – care a intuit planul tainic dumnezeiesc de a-şi crucifica propriul Fiu: răscumpărînd astfel păcatele omenirii. Mai mult. Iscarioteanul e investit cu un trup de supermazochist şi o smirenie atrofiată înaintea Cuvîntului, jertfindu-şi, în tăcere, viaţa. Dacă e să îi credem lui Runenberg, iudeul a considerat de datoria sa să răsplătească nemernicia oamenilor, supunîndu-se benevol dispreţului public (“fără public – la ce bun dispreţul?!”, se confirmă și în romanul „Gesturi”): Iuda apare ca simbol, răsturnat, al lui … Iisus.
A própos de aceste presupozițiii, acum devine limpede – şi revenim în forţă la disocierile miniromanului – convingerea „Gesturi”-erului că fiecare dintre noi suplineşte o “funcţie” prestabilită şi că responsabilitatea trebuie împărţită între urmaşi şi ... strămoşi: “… tu, din neamul lui cutare, ai să fii linie dreaptă, şi voi trei – cîte un segment, împreună cît linia acestuia, şi ţie nu-ţi va ajunge puţin pentru a închide cercul…”.
Nu e vorba aici de interacţiunea “societate - individ” – gen faimosul angrenaj format din “rotiţa şi şurubaşul” mecanismului social totalitar. Cu atît mai puțin e vreo referire la karma care poate fi transmisă parentesc-abuziv: ca de la Esau la Iacov, de exemplu. E, mai curînd, o înţelegere cabalist-structuralistă: se pare că pînă la încheierea Tratatului de colaborare cu tehnicile postmoderne, “autorul” a frecventat un timp (probabil la stagierea moscovită) structuralismul 2. Mărturie stă şi partea întîi (mai “veche” decît ulterioarele părţi “doi” şi „trei”, deşi temperată funcțional de optica textualistă). Străbătută de imaginea, fluctuantă, a discului, prima parte a romanului ne impune şi o receptare reluată, pe cerc (mandală tibetană?), începînd de la forma structurată grafic a conţinutului ideatic.
Pornind de la un simplu joc adolescentin, “drumul” centrifug imprimat de discul răblăgit devine “chiar spirala dialectică”. Iar El, eroul nenumit, parcurge calea de “ac vorbitor” pînă la a-şi interpreta – “depănîndu-şi sonata” (soarta!) – propriul mono disc, conştient de faptul că e “ac pus pe discul rotitor al istoriei” şi că “puţini au parcurs o arie de la prima la ultima notă” (p. 18). Nu trebuie scăpată din vedere nici cochilia melcului – simbol aquatic traditional al vaginului – dacă ne gîndim că are imprimată în forma ei o “spirală”.
Nu numai că ne stingem din aceasta lume, dar şi trăim in deplină singurătate! Angoasa incertitudinii/nesiguranţei, patentată deja în scrierile lui Kafca, rotunjeşte, în disperarea transcedentală a „eroului” romanesc, toate manifestările „realităţii” chişinăuene (nu neapărat) postcomuniste: şi colţul de stradă “La sprînceana” (există în zona Radiofuziunii din Chişinău şi o uliţă numită “Sprîncenoaia”), şi curtea (“strînsă ca o curea soldăţească”), şi camera, şi podeaua, şi gura, şi urletul...
Am putea desigur închide ochii (ce să-i faci: ambivalenţa stililistică a expresiei!) la fragmentele cu „întîmplarea” improbabilă din WC-ul armatei sau cu „istoria” neverosimilă a studenţilor americani, ori la expresia celebră (dar profanată în text) a antifascistului Julius Fucic (extrasă din „Reportaj cu ştreangul la gît”), precum şi peste “bijuteriile” de exprimare (“aparenţă exterioară”, “au anunţat organele”).
Dar dincolo de toate acestea, nu putem trece la analiza, poate mai puţin amănunţită, a celorlalte părţi ale trilogiei, fără a remarca o anume abilitate stilistică, insistentă i-am spune. Fapt ce ne îngăduie – pedagogic vorbind – să o stimulăm.
Aşadar, ABZAŢ PUBLICITAR
(pentru Profesorul de sintaxă şi Studenţii lui leneşi):

Apariţia bibliografică a lui Emilian Galaicu-Păun a stabilit un nou record la proba de gigantofrazare, depăşind postmodernist – se putea altfel?! – cel mai bun rezultat naţional (patentat în literatura moldovenească de către Vladimir Beşleagă în romanul „Zbor frînt”)

Este bine cunoscută experienţa – artistică?!, iată o altă temă de studiu – a lui Rimbaud, ce presupune dereglarea sistematică a simţurilor. Tangenţială – fără a fi general-valabilă – în special artei, practica aceasta a cunoscut perpetuări disperate/accelerate în secolul XX, cel mai des invocată/justificată prin accesul avansat la catalogul psiho-farmaceuticii moderne cu ale ei efecte psihedelice / psihoto-mimetice. (Ne stăruie pe retină imaginea “beat”-nicilor nord-americani, afiliaţi luii Allen Ginsberg). Sub acţiunea unor halucinogene – ca să nu pomenim decît „bufotenina”, „dimetiltriptamina” şi „mescalina” – psihicul uman e supus modificărilor psihosociale grave. Printre acestea: halucinaţii sub formă de obiecte geometrice, iluzii acustice (hipersensibilitate sonoră), deformări temporale (scurgerea accelerată sau, dimpotrivă, încetinită a timpului; retrăirea, actualizată obsesiv, a unor episoade din trecut) şi spaţiale (perspectivă atrofiată, senzaţie de “dizolvare” a realităţii), interpretarea – iluzorie – a evenimentelor etc. Toate (con)ducînd la o modificare evidentă a caracterului, a sistemului de motivaţii, a ierarhiei valorilor. (Experienţa numismatică a lui Carlos Castaneda cu tehnicile indienilor din Mexic ar putea fi cu totul și cu totul valabilă pentru discuţia de faţă).
Dacă la acestea se mai adaugă psihopatiile şi stările obsesive/fobiile de tot felul, pe care cel afectat le expurgă prin acţiuni cabalistice, ritualic-exorcizÎnte, descîntece, rugăciuni, imprecaţii – ca sursă a artisticului – devine evidentă tragedia de erou, postmodern, al vremii noastre, pielea de şagrin a căruia de mulţi e jinduită.
Fără a parcurge traseul imanent al romanelor „realiste”, personajul „Gesturilor” se constituie într-o veritabilă metaforă postfreudiană. Atingînd, în gesturi concentrice, punctul de intersecţie al unor experienţe psiho-literare complexe: handicapul – psihic şi fiziologic – i se trage, probabil, de pe vremea (!) cînd nu era născut, păstrîndu-şi totodată definiţia de „fiinţă asexuată”. În acest context, sintagma “La Ch-ău alfabetul latin e interzis”, extrasă din una din cele mai rezistente pagini ale opusului, poate fi inţeleasă nu numai ca dezavuare a politicii sovietice, dar trimite, prin ambiguitatea ei, la realităţile sodomiste, cultivate cu mult aplomb în Imperiul roman….
Vîrf la toate, şi anturajul anarhic-caragialesc, specific ”perioadelor de trecere” de la un regim ideologic la altul: obrăznicia întruchipată poate intra fără menajamente în casa omului nu numai cu sicriul, dar poate şi să-I roadă vreun os lui Dumnezeu! Situaţie karmică ideală, căreia („eroul”?) i se adaptează snobist, găsindu-şi o „slujbă” foarte căutată – nu numai în genealogia teatrului absurd – de “verificator de morţi”. Un lovelas-ginecolog-legist, dacă nu va fi fiind chiar colecţionarul de „Suflete moarte” evadat, iarăşi postmodernist, din celebrul roman a lui Nicolai Gogol3.
Riscînd să-i provocăm pacientului nostru o reacţie iatrogenă – stimulată de comentarea prea directă a maladiei – ne grăbim să punem punct pretextului cultural-simptomatic de la care am pornit. Nu înainte de a-i încerca însă o diagnoză psiho-socială, dar şi literară pornind chiar de la un fapt pragmatic: contează rezultatul iar nu intenţiile auctoriale.
“Reacţiile sale care au echivalente verbale la persoana a 3, singular, indicativ, prezent: mănîncă, doarme…” prind totuşi conturul unui “eu”, deşi depersonalizat, risipit pe ici-colo. Acest “eu” este, prin excelenţă, un coleric temperamental cu accente melancolice, un introvert psichastenic evidenţiindu-se mai ales prin nelinişte permanentă, nehotărîre, autoanaliză necruţătoare, obsesii şi acţiuni ritualice, generator de stări anxioase şi autism excentric. O simplă investigație cu aparate medicale performante ar depista o anumită dominantă funcțională în emisfera cerebrală din dreapta. Ultimul organ – responsabil de gîndirea plastic-spaţială ce operează cu imagini preferenţial spaţiale sau distinge sunetele muzicale şi cele neverbale – e atît furnizor de vise dar şi de “realitate”: ambele acceptate în interconexiune simultană. Am putea identifica în această sincronie ideatică chiar elemente de morfologie nascentă a postmodernității. Faptul că personajul scrie în genuri literare diferite – un roman şi un text “autobiografic” – sau, in cel mai bun caz, recurge la fuga în vis (tribut plătit romantismului/onirismului ?!) ca modalitate de abolire a “realităţii netextuale” ni-l indică cu atît mai mult drept un “produs optzecist”: comparaţiile-eticheta gen “capul greu de pe perna enormă ca un dicţionar enciclopedic de insomnii” sunt un indiciu în plus!
Reformulînd. Partea a doua din trilogie se constituie ca o re-modelare a realităţii i-mediate. Vom asista, în acest sens, la instituirea unui nou empirism (sensualism?!) scriptic datorat – revendicator ca niciodată în istoria prozei dintre Nistru și Prut – unei reconstituiri pe măsură. Deocamdată vag-tactilă a anturajului social în formare dar şi a unui new body language.
Rezultatul nu putea să fie decît un scenariu veritabil de film, în regie (psichedelică) autohtonă! „Şaptesprezece clipe din vieţuirea lui Onan Voinicul” – astfel am putea intitula această producţie, care trimite la romanul ecranizat a lui Iulian Semionov, popular nu numai în anii de patriotism plauzibil ai Regimului sovietic. Eventual, „clipele” ar putea fi mai puţine sau mai numeroase – nu am stat să le număr – dar numai aşa se explică gesturile personajului care, dincolo de atenţia acordată derulării aceluiaşi vis, îşi împarte existenţa între creaţie şi … masturbaţie. Sau viceversa. Nu insistăm.
Preocupat de poetica onanistă, acesta are la un moment senzaţia că sexul i “se lăţeşte mătăhălos ca o javră peste trupul adolescentin”, iar “mîna-i rămîne acolo, prinsă ca într-o (sic!) capcană, groapă”! Nu cumva cea evanghelică, plină cu lei?!
Într-adevăr, “nevinovatul joc al copilăriei nu e cu totul lipsit de profunzime şi semnificaţie” odată ce – se confesează “autorul” – “obiectul preocupărilor … îi va fi de aici încolo mîna”. Or, se știe că “mîna care ţine tocul (penelul, arcuşul, dalta etc.) nu mai creşte din umăr, ci din sex…”. De vreme ce însuşi “Dumnezeu a făcut lumea cu degetul”. Evident, cu cel arătător şi, desigur, prin batistă. (Iată și o nedumerire justificată a Cititorului: degeaba această precauţie, Doamne, căci “materia şi-a pus spirală. Dialectică” !!!)
SEXUALITATE… CREAŢIE… MOARTE…

Triadă redusă – ocult vorbind – la gestul desfăcut al mîinii-pantacol, adică “ceea ce conţine orice lucru”:

Mînă - melc ce “creşte din cochiliile degetelor spre umăr”( „geamană”, pînă încălcarea drepturilor de copyrigts, cu una dintre poeziile amintitului Alexandru Robot: “… vertebrele prinţesei încarcă obeliscul / şi alb îşi creşte sclava un umăr peste mîini”…)
Mînă cu unghii “îndoliate” (întrebare naivă a Cititorului: cumva din cauză că nu au fost spălate la timp ?!.)
Mînă, metaforă textuală, după conţinutul căreia poate fi refăcut – conform unei tehnici puzzle ritualice – întregul corp al specimenului…
Mîna care preia funcţia văzului:
Mîna lui Homer…
Mîna lui Democrit…
Mîna lui Borges…

Înalţă-se acest Imn Mîinii Drepte – aspirat de febra textualizării –, imortalizînd-o.
Pentru că SEXUALITATEA şi MOARTEA sunt faţa şi reversul CREAŢIEI, pe exerga căreia e transcris şi poemul de la pagina 73.

Ajuns la compartimentul “Creaţie”, mărturisesc că m-am „împiedicat”, nu fără o anumită plăcere, de rădăcinile unor expresii plastice, semănate, e drept, cu parcimonie (ad hoc) postmodernistă: “au dizolvat nopţile pînă la cenuşiul cotidian” (p. 35), “căldura rămasă a corpului… se ghemuieşte, se chirceşte, tremură pînă moare de frig” (p. 36), “mulţimea foşgăind pe hoitul zilei” (p. 44), “urmărind conturul pleoapelor, de parcă s-ar pregăti să înclei(z)e două timbre poştale” (p. 47), “conştiinţa de sine, ca o secreţie nocturnă a unei fiinţe ajunse la vîrsta pubertăţii” (p. 49).
Altă dată am admirat meditaţiile pe marginea goyscianului somn al raţiunii care naşte monştri sau am asistat tacit la operaţia de “sexualizare” a neofitului asexuat, mizînd şi pe echivocul din pronunţarea neoficială a noțiuni „p…ă”. Dar tot în acest timp l-am suspectat pe Em. Galaicu-Păun că ar duce la bun sfîrşit ceea ce Mircea Cărtărescu nu s-a gîndit la – ori n-a îndrăznit? – să-i realizeze, nostalgic, uneia din eroinele sale. Fie am simţit adesea prezenţa insuportabilă în pînza lingvistică a unor „cioturi” de verbozitate tăiată la iuteală şi pe care – tot în grabă – ne-am hotărît să le evităm la lectură. Din fericire pentru autorul moldovean, jeturile improspătoare vor penetra mai întotdeauna spuma scriiturii, readucînd-o fericit în mîlul ei roditor.
Interesantă ne apare în acest sens experienţa cu prinderea luminii în bulbii ochilor.
Sau actul sexual sugerat de ritmurile complexe de pronunţie ale cunoscutei frămîntări de limbă “capra calcă piatra-n patru…”.
Sau fragmentul, monumental, în care “ţîşneşte, în zeci de jeturi repezi, chiar trupul său”.
Sau scena cu verificatorul de morţi.
Un farmec aparte e atribuit de ritmurile originare și originale, precum şi elementele inserate din mitologia autohtonă. Unul dintre cele mai convingătoare fragmente (care ar putea avea, sensibil, existenţă proprie) expune cele cinci alfabete-viziuni asupra lumii, proprii, mai mult sau mai puţin, unor popoare diferite 4 .
Ceea ce nu se poate menţiona şi despre recuzita căptușită de textualism şi intertextualitate debordante sau influenţa deconstructivistă atotpermisivă: apariţia sporadică a autorului („înhăţîndu-l pe cititor de urechi”) ori a eroului care citeşte recenzia propriului autor ce l-a generat – depăşind funcţionalitatea pastişei postmoderniste. Fără a insista prea mult, sintagme gen “fiinţa i se retrage din faţa obrazului…” (p. 35) sau “o stradă ar da busna in alta, a treia s-ar împleti în dragoste cu a patra…” (p. 40) își pot revendica „genealogia” neîndoioasă din corpul „Nostalgiei” meșterit de Mircea Cărtărescu.
O anume predilecţie, identificată la Em. Galaicu-Păun, pentru explorarea zonelor complementare literaturii face posibilă și concubinajul intercultural, deloc conflictual. E vorba, mai întîi, despre prezenţa masivă, uneori pînă la amenințare prin evacuare corporală, a artei picturale, recognoscibilă în special prin haina ei expresionistă, nu ne-am feri să-i zicem chiar fauvistă: “umbra caselor […] cădea ca o pleoapă dată cu tuş negru” ( p.9), “lumina lunii îi imbracă mîinile în mănuşi de culoarea lămîiei” (p. 53).
Spuneam mai sus că nu sînt ignorate nici tehnicile cinematografice, deşi aşteptarea Cititorului nu este răsplătită cu un “happy end”, ci cu un “le fin” veritable: latin prin excelenţă. La ultimul aspect m-am mai referit, dar insistenţa teoretică nu poate fi decît benefică, pentru că tot ce scrie Em. Galaicu-Păun capătă, de fapt, forma unor microscenarii ingenioase. Abilitatea de scenarist (concludentă mai ales spre sfîrşitul celei de-a doua părţi) îi face un bun serviciu şi în textul examinat.
În sfîrşit, ultima parte a romanului, “piatra tombală” a trilogiei – concepută ca un Imn (gen non omnis moriar) de textualist în viaţă: „viaţă” pe care şi-o trece prin toate compartimentele gramaticii nu numai pentru a savura, credem, plăcerea deşertăciunii şi deşertăciunea plăcerii.
Analiza noastră constituindu-se mai degrabă într-un „gest” de popularizare a prozei experimentale, ne rezervăm dreptul de a reveni cu alte ocazii. Nu înainte de a lansa intrebarea “CE (nu CINE) este” totuşi acest stil care răsunde la numele sonor „Galaicu-Păun”? O tautologie? O farcitură a propriilor poeme-entozoare? O farsă, în cele din urmă? Cel puţin în studiul de faţă nu încercăm un răspuns plauzibil: parcă NIMICUL poate fi cuprins!?!


MOTTO căruia nu i-a fost dat să fie la începuturi:

“La început a fost Ţipătul / Care a zămislit Sîngele / Care a zămislit Ochiul / Care a zămislit Spaima / Care a zămislit Aripa / Care a zămislit Osul /…/ Care l-a zămislit pe Adam / Care a zămislit-o pe Maria / Care l-a zămislit pe Dumnezeu / Care a zămislit NIMICUL…” (Ted Hugues, „Genealogie”)

Găsi-se-vor Vînătorii şi-l vor fereca, după un „gest” de-al lui greşit, pe Lupul cel numit literatură – pe atunci gestica postmodernistă va fi studiindu-se în cadrul palingenezei artistice…
Şi nu-l vor mai fi alungînd din Cetate. Şi nici că-i vor mai fi boind părul. Şi nici că-i vor mai perverti năravul. Că doar (abia atunci) vor afla de unde i se trage ea, moartea ceea…


NOTE:

1. Această tratare se suprapune, perfect, pe ceea ce Walter Ong numeşte „civilizaţia tiparului” (considerînd – grafic şi psihologic – unică orice apariţie editorială), respectiv civilizaţia manuscrisului (“Cultura manuscrisă a considerat intertextualitatea de la sine înţeleasă”). Lucrurile stînd astfel, literatura populară orală ne va apare intertextuală, prin excelenţă, iar “creatorii” de literatură, nişte alohtoni învederaţi. Adică literatura scrisă a tot ţinut-o într-un cabotinaj tautologic, critica operînd, de fapt, cu fenomene inexistente. Pe de altă parte nu este exclusă şi concluzia: dacă totul e intertextualitate, nimic nu e intertextualitate ! Q. (non) e. d.
2. Mai pregnantă e această pecete în volumul de versuri „Abece-Dor” şi în poemele adunate între coperţile postmoderniste ale „Levitaţiei deasupra hăului: Din neagra străinătate”, (sic!) 33 1/3, pentru vii (“Gemenii – Gemenii”) pentru morţi etc.
3. Se pare că şi tehnica fantast-realistă a autorului rus nu e străină „Gesturilor”.
Ca să nu mai mai vorbim de faptul că relaţiile-fantasmă dintre personajele-schiţă (mediate de fraze gen “chipul Marelui Conducător”, “se interzice a pune storuri la ferestre”) le-am mai putut întîlni în paginile romanului distopic „Noi” (1920), sîngerate-scrise cu durere multă dar şi sarcasm, de rusul Evgheny Zamiatin. Cu atît mai nejustificată apare rusofobia afişată (consubstanţială gîndirii încorsetate), care – dacă mai era şi subtil strecurată – ţintea exact critica Statului sovietic-totalitar.
Or – şi aici incercăm să evităm extrema moralistă – cele două noţiuni nu pot fi nicidecum confundate. Precum Ţara nu trebuie confundată cu Statul / Regimul ideologic. Sau Anarhia (problema „libertăţii de a fi liber”) cu Democraţia veritabilă.
4. Filtrată prin prisma aşa-zisului „alfabet rus (a se citi: sovietic), cu litere croite ca nişte uniforme”, va concura, sunt convins, viitoarele interpretări similare din concisa şi eleganta caracteristică a sistemului totalitar-stalinist propusă în romanul de față!

Chişinău, 1996
 


KOSMOPNEUMA


„O poetică a reveriei”: intangibilitatea primordială 43

Entuziasmul şi conştiinţa post-senzorială 47

Calea înspre Pleroma divină: polifonie sau dogmă?
(Glose la volumul „Peştele pe uscat” de Dorin Ploscaru) 59

„Fericiri pămîntene”: o ecuaţie imposibilă! 71
 

„O POETICĂ A REVERIEI”:
INTANGIBILITATEA PRIMORDIALĂ

MEMENTO:
„Cine trăieşte în conformitate cu raţiunea, trăieşte împotriva spiritului”,
Paracelsus

Anima şi a-temporalitatea

S-ar putea ca orele de latină şi istorie a filosofiei să fi jucat, pentru autoarea volumului de faţă, o festă, dacă nu chiar o predestinare etimologică: Angela Marina Glodici = aer (spirit + cer) + apă (mare, marin) + pămînt (mai exact forma regională de „glod”, adică de „noroi”).
Pentru a afla cel de-al patrulea element primordial, scriitoarei nu-i va rămîne decît să se ”consume” între ”pereţii” copertați ai altor cărţi.
„Nu mă opri”. Iată un titlu de carte, inclusiv al poemului de deschidere, care te obligă să gîndeşti altfel. Adică... să simţi.
Mai întîi, situaţie deloc confortabilă, e o provocare faptul că autoarea a riscat (să fie o coincidenţă inconştientă oare?!) structurarea volumului la limita, cum mărturiseşte ea însăşi, dintre „divinitate şi umanism’’: concepte care acoperă adesea tărîmuri incompatibile. Legendele antice pînă la Istoria cea mai recentă ne furnizează exemple antologice ce exclud complementaritatea „teosofiei” şi „antroposofiei”.
Pe urmă, „dacă esenţa religiei şi a artei ar putea fi explicată, ele nu ar fi decît subdiviziuni ale psihologiei (Carl Gustav Jung). Cititorul atent al textelor se va convinge de acest adevăr nu o singură dată!
Apoi, volumul „Nu mă opri” depăşeşte valenţele oricărui mesaj (avertisment) de factură morală sau estetică pentru a deveni cheia simbolică autarhică a gestului literar. Dacă ar fi să ne exprimăm în limbajul hermeneutic, Angela Glodici renunţă la materialitatea lumii senzoriale (Kenoma) în favoarea Pleromei, care e chiar plenitudinea spirituală a lumii divine. Deşi nu e manifestă şi explicită în cele aproape 150 de texte lirice, speranţa autoarei se circumscrie perfect celei anunțate de căte Gaston Bachelard în memorabila sa “Poetică a reveriei”: „Odată ce a fost scrisă în Anima, (cartea) ar dori să fie citită tot în Anima”. Or, „nu poţi să citeşti poezie, în timp ce te gîndeşti la alte lucruri”.
Şi “să scrii...”. Aş adăuga eu cu necesitate.
În sfîrşit, pentru cine a reuşit să prindă firul ghemului (călăuzitor pe alte tărîmuri), lectura cărţii poate prilejui o neaşteptată şi subtilă experienţă pe care o dădusem dispărută, în ultimul timp, la poeţii contemporani. Şi anume aceea de a-ţi asuma experienţa personală pînă la capăt. E vorba de acea experienţă, egalabilă cu „o intensitate emoţională sporită” care — credea părintele psihologiei abisale — „ne plasează într-o situaţie archetipală sau mitologică”.
Un răspuns plauzibil la întrebarea dacă mai „merită să dăm lecturii o şansă?”. Azi şi mîine.
Se vor auzi, desigur, voci care să condamne melancolismul eminescian ori pan-teismul blagian, emularea psalmilor arghezieni sau a imnurilor voiculesciene: toate rezonante în poemele din „Nu mă opri”. Ori glasuri care să invoce lipsa de sincronicitate cu ultima modă a postmodernismului. Ca să nu mai vorbesc despre tematiciştii psihanalitici simplişti, care ar depista în valenţele apei, de exemplu, „o maladie obsesivă”.
Cîţi ani au trebuit să fie recunoscută originalitatea aşa-zisului stil „primitiv sau naiv” al lui Picasso? Poeţii şaizecişti de peste Prut nu s-au temut să înfrunte aceeaşi etichetare ostilă în condiţii ideologice şi culturale mult mai vitrege! Or, istoria „nu se repetă, ci rimează”, după pare-se observaţia de duh lui Mark Twain.


Iubire terestră şi Imnuri Bizantine

Printr-un principiu al compensării, volumul Angelei Marina Glodici accede direct la origini, refuzînd orice figură de stil sau trop, „odată ce expresia nu poate corespunde bogăţiei viziunii”, aşa cum era justificat să creadă întemeietorul psihologiei abisale. Or, viziunea nu poate fi exprimată decît prin „archetipal” ori “simbol”, această „intimitate a sensului ce depăşeşte nivelul capacităţii noastre de comprehensiune “ (Carl Gustav Jung).
„Azi mi-e viaţa o poezie a unui autor însemnat” („Înveşmîntare”) descrie pe deplin o relație personală cu divinitatea, uneori tăgăduită de texte declarativiste (cum e cazul textelor „Înveşnicire”, „Imnul ziariştilor” sau „Libertatea prin adevăr”). Devenită acum „archetipală”, experienţă spirituală facilitează apariţia unor „nestemate” lirice (a se vedea „Ora tîrzie”, „Asfinţitul” sau „Rugă”, de exemplu), care pot concura genul haiku europeneizat, detașat de orice aluzie ateistă, în cazul poetei:

„Zare de lumini // în unghere. // Dezgolite de timp...// Mor tăceri” („Mor tăceri”)

„Lumina stă cu mîinile împreunate, // Veghind noatea aşteptărilor” („Lumina”)

Altă dată poeta riscă să definească meta-fizic, de exemplu, „dragostea”: „Dacă nu vei alerga // şi vei păşi cu mine de-odată, // măcar doi paşi, // s-ar putea ca ei să se contopească. // Va rămîne urma, unei singure persoane, // care se va numi dragoste” („Urmă”).

Oricum acest fapt nu diminuează şansele poetei ca „lumea să se adune în jurul stihurilor mele” („Zbor”). Trebuie să precizez că acest lucru e posibil (și rămîne valabil!) atîta timp se păstrează intangibilitatea primordială a poeziei.
Astfel, dacă raţiunea grecească a lui Heraclitus nu ne dă şansă de „a intra de două ori în acelaşi rîu”, iată că băimăreanca noastră o face de cîte ori vrea, urmînd un joc intricat de perspective şi transformări succesive ale agnosticului. Nu voi intra în amănunte aici, mărginidu-mă să adun doar cîteva expresii dintr-o ecuaţie mitologică personală („un strop de Maramureş va exista (...) în cupa soartei mele”) şi deci teologică posibilă: „fluviu mare”, „curge-n abundenţă în faţa ta”, „n-ai să mă poţi secătui”, „doar viaţă vreau să curgi prin mine”, „misterul ce inundă zilele mele”, „clipele ce turn în mine vremea”, „umple cupa venelor cu viaţă”, „lacrimi, „plîns”, „fiinţa ţi-e scăldată”, „sclipiri de stele... ţîşnesc pe rînd”, „din buze curg zîmbiri”, ,„picur cu picur se-nşiră timpul”, „picurii zborului tăcut”, „fluxul şi refluxul de vreri”, „picură lumina”, „inundaţi de liniştea cosmică”, „murmurul viorii tîrzii”, „lacul de tristeţe”, „anotimpul cu ploi”, „înot ca şi cuvintele într-o cerneală”, „picură ca o şoaptă lacrima”, „în sufletul ne plouă nevrînd”, „izvorul nemuririi”, „cufundat în dragostea cea fără hotar”, „revărsînd dragoste şi bunătate // aceasta-i frumuseţea”.
Imnurile cristice din volumul „Amo Christum” umplu tiparele unei plerome bizantine şi merită o discuţie aparte.
O singura remarcă doar. Trecerea subită de la antroposofie... spre teosofie devine aproape imperceptibilă: “Ştii de ce sunt atît de puternică// te iubesc împreună cu Dumnezeu” (“Nu uita”). Ceea ce nu face decît să confirme legea cosmică principală, descoperită - în primul sfert de veac al secolului trecut - de metafiziciana Florence Scovel-Shinn în cartea sa „Jocul vieţii: cum să-l joci”, care ar trebui sa fie ”parola” de căpătîi pentru toţi cetătenii planetei Terra: „Eu şi Dumnezeu formăm o majoritate” .
Deoarece Angela Marina Glodici e conştientă de faptul că „poezia scoate din cuvinte rezonanţa cuvîntului primordial”, ultimul poem din volum nu putea să se oprească decît la sintagma „OM”, mantră budistă fără de început şi sfîrşit („AUM”, pronunţată OM), care doar în limba română are echivalentul lingvistic, „corporal” şi spiritual al celui care a emis-o:
„Dar mai presus de toate lucrurile, //E iubirea de oameni (...) // Nevoia voastră de Dumnezeu... //O adîncă tînjire după El... // O reîntoarcere acasă... // La Tatăl din ceruri... // La Creatorul oamenilor. // O renaştere totală...// La demnitatea de OM” („Dar mai presus”)


Baia Mare, 2006
 
ENTUZIASMUL ŞI CONŞTIINŢA POST-SENZORIALĂ

MEMENTO:
„…singurul mod de versificare admis într-un Stat ar trebui să fie imnurile închinate zeilor şi glorificarea persoanelor virtuoase: atîta timp cît veţi (…) admite poezia lirică ori epică în viaţa voastră, plăcerea şi durerea vor deveni diriguitorii voştri…”,
Platon, “Republica”

„Cei ce sunt după trup, pe cele ale trupului le cugetă; dar cei ce sunt după spirit, pe cele ale spiritului. Căci cugetul trupului moarte este, dar cugetul spiritului este viaţă şi pace…”,
Biblia, “Romani, 8:5”

Prolegomene

Prezent în formă embrionară în interstiţiile volumului liric („Nu mă opri”) anterior, „Amo Christum” - cartea recentă a Marinei Angela Glodici – confirmă saltul calitativ pe care îl intuiam în Postfaţa acestuia.
Faptul că ales să renunţe din start la confortul limitat al versului bazat în întregime pe viziunea senzorială, autoarea şi-a asumat, cu bună (con)ştiinţă, un risc – dar şi, totodată, un beneficiu – enorm, de care nu ştiu dacă este conştientă pe deplin. Această Prefaţă e neîndoios mai mult decît un prilej de a face lumină într-o triplă problematică, valabilă - ar trebui să o spun? - pentru orice persoană care a ales să „simtă” (“să se lase cuprins de fiorul poetic”, ar zice unii exegeţi estetici) altfel decît obligă “teoria literară” şi „simtul estetic” cultivat de către ideologia artistică oficial(izat)ă. (Fie spus intre aceste paranteze: e şi cazul majorităţii textelor din Programa şcolară ori a serialelor siropoase de pe canalele TV cu audienţă ridicată!).
Dar o sfătuiesc pe Angela să nu se lase intimidată de către dogma literară oficială, limitată inclusiv ca şi temporalitate: deoarece şi-a aruncat ancora lirică în portul artistic potrivit. Chiar dacă gestul auctorial ar putea-o costa pierderea multor cititori încă insuficient pregătiţi să o urmeze la înălţimea perspectivei la care obligă Imnurile lirice cristice.
Simpla experienţă teologică, unică în felul ei, precum şi valenţele nebănuite care decurg din îmbrăţişarea liricii teologice, mă face să urmăresc îndeaproape apologia acestui demers temerar. Secondat de subtilităţile lingvistice ale vechii limbi grece, acesta sper să îmi fie, pe parcursul expunerii, un argument greu de contestat. Altfel spus, voi încerca să configurez limitele neexplorate pe deplin ale unei dimensiuni lirice pe care aş numi-o, din lipsa de alt termen, lirică teologică (din gr. theos + logos: dumnezeu, divinitate + raţiune, întelepciune divină).
Aşa cum specifică pasajul, ales ca MEMENTO: pentru acest studiu, atestat de peste două milenii de existenţă, şi invocat de către Platon spre sfîrşitul Cărtii X din dialogul “Republica”, există, în matricea archetipală a oricărei literature, straturi archaice care ar merită a fi resuscitate pentru propria ei şansă istorică. Prin urmare, va trebui să stabilim priorităţile artisitice plauzibile şi “misiunea supremă a “Poetului cu chemare de la zei”, toate răspunzătoare pentru:

↗ valenţele ideilor archetipale divine (éide), care presupun o experienţă superioară de dis-locare şi trans-gresare a limitelor inerente “realităţii” senzoriale (eidóla);

↗ mijloacele valabile de suplimentare (în sens derridean) a acestei experienţe insolite;

↗ locul sau chiar nivelul spiritual de la care e posibil şi rămîne valabil dialogul cu Divinitatea.


I. Valenţele liricii teologice

Mai întîi se cuvine o precizare. Chiar dacă “dimensiunea psalmotică” a literaturii române se asociază, de regulă, cu numele lui Tutor Arghezi şi Vasile Voiculescu, acest lucru e valabil în limita strict vectorială: nivelul “profund” (în sensul etimologic primar: “înălţime” şi “adîncime”) al acesteia poate fi oricînd revendicat de către Radu Gyr şi, prin… girul Cărţii de faţă, de jurnalista băimăreană.
În acest sens, aş risca o paralelă trans-culturală, disponibilă chiar în spaţiul de structurare traditională a Bibliei: în timp ce primii doi scriitori pot fi încadraţi în cohorta subţire de “evanghelişti ai Noului Testament liric teologic”, cei doi din urmă răspund, mai curînd, la numele de “evanghelişti ai Vechiului Testament liric teologic”.
Trebuie să menţionez că pertinenţa acestei comparaţii (trans)literare ia în calcul, la un nivel teologic epidermic e adevărat, calitatea de “evanghelist al Vechiului Testament” atribuită, de către Sfinţii Părinţi ai Bisericii, lui Isaia: personaj biblic important în pînza freatică a Sfintei Scripturi (şi) care nu a servit întîmplător drept punct de plecare pentru cartea Marinei Angela Glodici.
Frumusetea teokalica (din gr. theos + kalos: “dumnezeu”, “divinitate” + principiul “frumosului”) a psalmilor arghezieni, de exemplu, cuceresc preponderent prin forţa metaforică şi stilistică a imaginilor: acest efect pseudo-teologic se datorează tocmai faptului că autorul nu reuşeşte să depaşească necesar condiţia a ceea ce Apostolul Pavel numea phihikos (“corp firesc”, constînd din “trup” şi “suflet”: ambele robite dimensiunii afectiv-senzoriale). De exemplu “Rada”, piesă antologică a liricii erotice, nu excede ecartul Psalmilor “carnali” (“somatici”) arghezieni, circumscrişi Legii gravitaţionale şi Legii atracţiei Universale!
La celalalt capăt al formulei, poeta băimăreană mizează, în primul rînd, pe calităţile supra-senzoriale ale lui pneumatikos (“corp spiritual, duhovnicesc”), care depăşeşte nivelul fizic-gravitaţional în care e antrenat phihikos:

„Cu ochii caut spre ceruri // Acolo e ţara mea” („4. Cu mine este Isus”),

“M-am dezlegat de tot ce e Pămînt (…) // M-am dezlegat, m-am dezlegat de Tera // Şi azi plutesc în mii de galaxii” (“3. Renaştere”).

Reamintesc aici un lucru uitat, şi anume faptul că limba maternă a lui Platon nuanţa, necesar, trei concepte diferite pentru noţiunea de „conştiinţă”, adesea confundate în discursurile moderne:
(1) “noos” (raţiune), (2) “psyche” (suflet) şi (3) “pneuma” (spirit, suflare, aer, vînt).

Delimitarea necesară a noţiunilor ar putea oferi o perspectivă paralelă interesanta, ce ţine de viziunea şi crezul artistic a trei scriitori diferiţi ca temperament fiziologic şi ideatic, respectiv:

(1) „Patria mea este limba română” (Nichita Stănescu);

(2) „Locuiesc într-un cîntec de pasăre” (Lucian Blaga);

(3) „Te chem în mine, în a mea fiinţă // Tu, Doamne-ndurat… //să-Ţi fiu locuinţă” (Marina Angela Glodici, “2. Locuinţă”);

„Cel Prea Înalt mi-e mie locuinţă” (Marina Angela Glodici, „44. Odihnă”).

Fără să intru în detalii care nu îşi au loc în această Prefaţă, întrevăd în „temperamentul afectiv” ce decurge din „noos”, „psiche” şi „pneuma”: calităţi distinctive, respectiv circumscrise – în pasajul invocat de Platon – demersurilor „epic”, „liric” şi „teologic”.


II. Lirica teologică: spaţialitate şi intangibilitate

Dar retorica epică şi lirică, regăsite fără disimulare de fiecare dată, în eidóla pămînteană şi în Curicula şcolară, devine plictisitoare din partea unui autor venit pe tărîmul “muzelor” terestre! Or, autoarea devine interesa(n)tă de cu totul alte coordinate: ideile archetipale divine (éide), suplimentate, sugestiv, în două texte cu totul si cu totul inedite:

„Sufletul meu e legat de cer // E o scară ca a lui Iacob, // Pe care urcă şi coboară rugăciunile mele, // Purtate pe palme de îngeri“, (“185. Aş vrea”)

„…urc treaptă cu treaptă spre venirea Ta, /
Pînă ce voi ajunge… prin vointa-Ţi divină, / văd faţa Ta”,
(“58. Zidire divina”).

Astfel că dacă mulţi nu “pot pricepe // de ce eu merg înainte cu viteza lumini // care a pus-o Dumnezeu în chipul meu (“131. Gîndurile mele”), e pentru simplul motiv că aceștia nu ştiu să fi citit această “ars poetica teologica”:

“Strîng Cuvîntul vieţii Tale,
Şi mă hrănesc cu El,
Pentru a aprinde în fiecare zi,
Lumina în candela mea “,
(“153. Dor”)


III. Entuziasmul = Dragostea Divină!

După cum era de aşteptat de la o plachetă lirică ce afirmă fără echivoc crezul “Amo Christum”, “sentimentul iubirii divine” e impregnat pînă la nivel capilar în ideatica textelor componente. Dar ţin, în acelaşi timp, să îmi exprim rezervele privind capacitatea limbii de a suplimenta “dragostea supra-senzoriala şi intangibilă”. Sunt puţine texte (inclusiv în cartea de faţă) care să transgreseze caracterul secvenţial şi restrictiv prin excelenţă al limbii care, fie e “fascistă, adică te obligă să spui” (R. Barthes), fie – îmi permit să vin cu o nuanţă descritivă obligatorie - e totalitară, “adica îţi interzice să spui” ceea ce simţi.
Un caz relevant de studiu practic îl pot oferi chiar textele biblice.
Noţiunea încăpătoare de “dragoste” – exprimată magnificient de regele Solomon în “Cîntarea Cîntărilor”, dar nu mai puţin debordant în “1 Corinteni 13:1; 8” de către Apostolul Pavel şi plenar în Epistola Apostolui Ioan (11: 5; 36) – devine incomprehensibilă fără de nuanţările utile pe care limba elenă ni le poate oferi şi de data aceasta. Dacă prima accepţie de “iubire” decurge evident din senzualul “eros” (dragoste senzorială, carnală), cea de-a doua se circumscrie la termenul “agape” (iubire spirituală), iar a treia încearcă să aducă atingere noţiunii de “filia” (iubire general-umană).
Adesea difuze şi contradictorii, noţiunile ce se înscriu simptomatic în cîmpul sensual de “eros” “agape” şi “filia” nu depăşesc spaţiul limitat ocupat de eidóla, în schimb aş putea identifica, cel puţin, o valenţă practică. Pornind de la posibilitatile semantice oferite de limba română, as sugera sa utilizam anume aceşti trei termeni pentru a acoperi cele mai răspîndite trei tipuri de emoţii senzoriale şi, deci, sentimentale: “bucurie”, “adorare” şi “fericire”!
Se regăsesc aceste sentimente în volumul “Amo Christum”?!? Să pornim de la un exemplu concludent, pe care îl recomand călduros pe post de “Rugăciune zilnică”:

Deşi noaptea-i neagră,/ Fără dragoste,
Eu aştept şi mai sper/ Strigînd Buna Veste.

Ce bine-i cu Domnul,/ cînt de dorul Său,/
Mă simt ca străjerul/ Aproape de cer.

Căci sufletu-mi stă/ necurmat treaz, mereu,
Aşteptînd să răsară/ Pe nori Domnul meu.

Mă bucur în Domnul/ Şi mă rog ne-ncetat,/
În veghere stau noaptea/ Şi-l aştept pe Împărat.
(“7. Ce bine e cu Domnul”)

Pentru cei care au oferit deja un răspuns afirmativ, mă grăbesc să precizez că nu a meritat osteneala de a fi lecturat textele din “Amo Christum”. Asta însemnînd că nu au atins maturizarea spirituală, suficient ca să tină seama de avertismentul marelui gînditor grec, invocat în Memento-ul la acest studiu.
Ieşirea trebuie să o căutam în cu totul altă direcţie!
Mai exact locul sau nivelul de unde poţi vorbi divinităţii – dincolo de imposibilitatea depăşirii condiţiei tangibile terestre! – are o repercusiune majoră în experienţa divină inedită. Iată o confirmare directă, chiar dacă intervine dintr-un spaţiu neaşteptat sau chiar antagonist, mărturisită de către a părintele relativităţii cosmice, Albert Einstein: “Trăirea mea cea mai elevată se reduce la o umilă admiraţie transfiguratoare a spiritului superior ilimitat, care se dezvăluie în infinitele detalii pe care pot să le perceapă fragilele şi slabele noastre spirite (…). Această convingere de ordin profund emoţional pe care o am despre prezenţa unei Puteri Raţionale Supreme, dezvaluită de incomprehensibilul nostru Univers, este ceea ce formează ideea mea despre Absolut sau Dumnezeu”.
Pentru tot acest noian pleromatic (sau kosmos) de nuanţe pe care le-am evidentiat tipografic în poemul de mai sus, dar şi îmbogăţit pe parcursul întregului discurs teologic al cărţii din izvorul nutritor al Bibliei (“mîngîiere dulce”, “sfîntă ardere”, “slavă”, “laudă”, “alinare”, “adîncă tînjire după El”, “extaz”, “răpire”, “fior divin” etc.), nu găsesc altă vocabulă mai potrivită decît entuziasm (care provine de la trei cuvinte elene: en - theos – ousia, cu alte cuvinte: “în-dumne-zeire”, “contopire intangibilă cu Dumnezeu”, “mîntuire”): un sens pierdut ce trebuie redat limbii române, şi care ar trebui sa ţină loc pentru expresia uzată şi ininteligibilă de “dragoste divină”.
“Entuziasmat (ă)” = “îndrăgostit(ă) de divinitate”- lansează dincolo de spaţiul lingvistic şi mental o expresie care, sunt convins, va marca punctul de inflexiune al secolului XXI, de răscruce pentru Omenire. Or, acesta e sensul general al cărţii de faţă, care se ridică de-asupra experienţelor terestre (fie “eros”, “agape” sau “filia” şi, aşa cum propuneam mai sus, echivalentele lor afective: “bucurie”, “adorare” şi “fericire”), substituindu-le:

“Nu pot spune în cuvinte iubirea (“entuziasmul “: nota mea – I. U.) ce-o am pentru Tine…//
că m-am contopit cu Tine,
Şi nu mai vreau să aud de mine”,
(“57. Numai Tu eşti Dumnezeu”)


IV. “Tropologia” specifică a entuziasmului: holografia

Aşa cum menţionam în Prefaţa la volumul “Nu mă opri”, autoarea refuză, de regulă, figura de stil ori tropul, “odată ce expresia nu poate corespunde bogăţiei viziunii” (Carl Gustav Jung).

“Noi L-am văzut // dar El n-avea nici chip, nici frumuseţe”,

mărturiseşte prorocul Isaia într-un fragment biblic remarcabil în toate privinţele: unul dintre cele mai tulburătoare capitole din Vechiul Testament, anticipînd astfel, cîteva secole înainte, drumul inevitabil al lui Hristos spre Golgota terestră: trupească şi karmică!
Aceeaşi experientă supra-senzorială o împărtăşeşte cititorilor săi şi Marina Angela Glodici, intr-un text care pare calofilic (kalos semnifică în greacă atît calitate substanţială “frumos”, cît şi etico-morală “bine”) numai la o lectură superficială:

“Eşti frumos, Doamne!
Nu pot să te descriu pămîntenilor
Aşa cum te vad cu ochii credinţei (…)

Eşti Bun, Doamne!
Atît de generos, că mă copleşeşti…”

Aşa cum enunţam mai sus, pneumatikos – unghiul abordat pe arii extinse în cartea “Amo Christum”- se ridică peste ireversibilitatea temporal-spatială şi trece de tangibilitatea senzorială a liricii metaforico-tropologice tradiţionale. Odată dislocate şi suplimentate aceste două, autoarea transgresează şi ultima barieră a lui phihikos: sentimentul “insecurităţii”. Se instituie astfel, un principiu sincronic supra-material, pe care l-aş numi holografic: constantele lui omni-compensatoare şi securizante fiind “reversibilitatea” şi “securitatea” supremă:

„Cu tine Isus mă voi întîlni // Într-o curată şi frumoasă rugăciune”
(“50. E seară”).

Iată puterea spiritului care (se) simte “liber” chiar şi într-o form(ul)ă consacrată şi uzată (în cele patru texte care se puteau constitui eventual într-un Ciclu vizionar separat: “80. Tatăl nostrum”, “89. Sfinţească-se Numele Tău”, “90. Facă-se Voia Ta” şi “91. Dă-ne pîinea vieţii”) ori se regăseşte distinct în simbologia cristică specială prilejuită de praznicele duhovnive de Florii, Rusalii sau Craciun (vezi textele respective “32. De Florii”, “36. Naştere” sau “46. Nu aştepta”), alături de cele Şapte Taine ale Bisericii Creştine.
Această des-cătuşare “carismatică” totală (din gr. har: “dar”, “cadou” spiritual), prezentă în fundaţia ideatică a volumului de lirică teologică veritabilă “Amo Christum” (a se urmări, în special, textele “10. Rîul Vieţii”, “33. În Sanctuar”) ar putea servi ca o alternativă viabilă la noţiunile de “indecibilitate” şi “suplimentaritate”, ultimul trend la modă în strategia deconstructivistă a criticii literare din Europa continentală şi America.
Anume din perspectiva lui pneumatikos devin mai clare experientele oferite si prin prisma lui Logos (din gr., “raţiune divină încarnată”) opus categoric “cuvîntului artistic” din postura lui phihikos. “Cuvîntul întrupat”, la care face referinţă autoarea (“21. Mîntuit”), o dovedeşte cu prisosinţă. (În acest context, îmi permit să-i sugerez acesteia: să ţină cont – în urmatoarele cărţi pe care le va scrie – de nuanţările care vor fi necesare, de acum încolo, în limba română, oferite, iată binevoitor, de limba greacă veche !!!).
Pe de altă parte, Isaia (“6. Domnire”), Toma-Necredinciosul (“9. Fericirea lui Toma”), Enoh (“39. Acum e Anul Nou”; “124. Ca şi Enoh”), Ieremia (“54. Drumurile Sionului”), Ilie (“190. Uneori”), Iacob (“58. Zidire divină”; “185. Aş vrea”), Simion şi Andrei (“77. Trece Isus”) sau Maria (“18.O, Rabuni”) sunt tot atîtea măşti archetipale biblice, menite să umple imaginea intangibilă şi infinită a Chipului Divin!
Noi toţi suntem persoane reale, cu identităţi fiziologice diferite dar delimitate spiritual, numai în măsura în care ne raportăm la integritatea Lui:

“Pe apa vieţii mereu Tu învii, // Dis-de-dimineaţă Te-arăţi la Marii “
(“18.O, Rabuni”).

Raportarea acesta – identificatoare dar niciodată conturată definitiv! – e prezentă şi în textul “44. Odihna”:

“Sub aripile-I sacre eu îmi găsesc refugiul,
Iar El mă acoperă cu penele Lui.
Mă apără de groaza nopţii.
De lanţul vînătorului mă scapă,
Şi de săgeata care zboară ziua (…)
Cel Prea Înalt mi-e mie locuinţa…”.

În acest pasaj simbolic mi-am regăsit şi eu, evident într-o notă diferită, experienţele personale cu divinitatea (le împărtăşeam în cartea mea “Palinodii şi Mănăstiri Gravide” redactată în 1995 în format de “buzunar”, dar trecută neobservat de ”potentaţii literari oficiali” ai vremii) sub formă de “Rugăciune la începerea Sorocului”:

“Că Timpul cel prepelicar / îmi jinduieşte
Zborul,-
Ci eu mi-L ştiu pe dinafară/ şi-MI laud/
Vînătorul…”,
(Igor Ursenco, “Balada zborului de alice”, 1992)


Încheiere

Nu-mi rămîne decît să avertizez autoarea şi pe cititorii “speciali” ai cărţii! Zadarnic lucru sa-ţi convingi criticii – aşa cum încercam, peste un sfert de veac în urmă, inclusiv prin textul “Balada zborului de alice” – că viziunea poate fi sau chiar îndrăzneşte negreşit să fie post-metaforică sau chiar ne-metaforică.
Mai e cazul să reamintesc faptul că Marina Angela Glodici e răsplătita, deplin, pentru perseverenţa ei neobosită, circumscrisă preaplin Ideii platonice din Memento?!? Şi anume de a aduce la un “proces” de conştiinţă inefabil – prin har (cu sensul originar de “chemare spirituală”) poetic şi teologic – în “boxa martorilor” două personalităţi istorice inimaginabile împreună, într-un context diferit de cel al cărţii “Amo Christum”: Platon – Păgînul şi Apostolul Pavel – Apologetul suprem al Creştinismului.
Pentru că Dumnezeu nu mai poate fi conceput coborînd cu hîrzobul din cer – deus ex machina – aşa cum suntem tentaţi să o facem din inerţia veacurilor ignorante… Cît ne va mai fi trebuind pentru a conştientiza un adevăr atît de simplu, e doar o problemă de timp: Logosul e chiar entuziasmul care ne va mîntui în cele din urmă. Pe Noi… de noi !!!
Abia acum – BineCuvîntat – cititorul e pregătit să se entuziasmeze (scris fără ghilimele): adică să primească şi să dăruiască, pentru a o disemina în Lume, “cheia identităţii” din principalul text din “Amo Christum”:

“Eu sunt o minune,
Chiar si pentru mine, Doamne!
Fără de Tine,
Nu m-aş găsi niciodată pe mine…”
(“27.Transformare”)


Baia Mare, ianuarie 2007


 
CALEA ÎNSPRE PLEROMA DIVINĂ:
POLIFONIE SAU DOGMĂ?
(Glose la volumul „Peştele pe uscat” de Dorin Ploscaru)

MEMENTO:
„Există două căi principale de tămăduire. Una este părăsirea acestei bogăţii a gîndirii (…)
A doua cale este trecerea omului printr-o adîncă pocăinţă”,
Mitropolit Hierotheos Vlachos,
“Boala şi tămăduirea sufletului în tradiţia ortodoxă”

1. Cum să cîştigi un pariu estetic... cît ai zice „peşte”

Într-o scrisoare de la sfîrşitul lui februarie 2007 – expediată ca reacție la intervenția mea critică¹, în sensul kantian al cuvîntului, la cartea „Peştele albastru” – Dorin Ploscaru mă anunța că şi „Peştele pe uscat”² e pe drum spre Baia Mare. Lucru care m-a făcut – deopotrivă curios, dar şi obligat – fie să îmi reverberez, fie, în caz contrar, să îmi autosanctionez „pariul cu propria intuiţie”, „conform căreia şi cele patru cărţi anterioare ale lui Dorin Ploscaru” pe care nu le citisem la acea oră, „vor fi trebuind să graviteze sub figura protectoare a lui Dostoievski”¹.
Prins între fețele intimidante ale situației de „Scila şi Haribda”, nu puteam să nu remarc un lucru izbitor.
Aşa cum stepa nemarginită şi anarhică era pecetluită pe spiritul prozatorului rus (nu am rămas surprins să-i întîlnesc numele chiar într-un text de început!), la fel şi geografia sentimentală românească, mai exact a „rîsu’plînsu’”-lui moldovenesc³, impregnată adînc pe chiromanția artistică a poetului Ploscaru: „ca un damnat / prin fața casei parintesti/ cu drumurile mele spre sud / dinspre nord,/ blestemat / cu cartuşul pe țeava cuvîntului” („Ca un damnat prin faţa casei părinteşti” ).


2. Matrice stilistică sau Psihanaliză creştină

Indiferent de realităţile geografice, politice şi lingvistice diferite, cei doi autori creştini, rus şi român, Dostoievski și Ploscaru, şi-au asumat în mod conştient destinul sub semnul inconfundabil al ortodoxiei.
Daţi-mi voie să vă împărtăşesc aici o observaţie mai veche, şi care ar întruni toate calităţile unui posibil chestionar teologic, numit provizoriu “Recunoaşte creştinul ortodox din prima”. Restrînşi în bazilicile cu turle aurite, creştinii din Răsărit se axează în princial pe Praznicul Paştelui4 şi simbologia cristologică a Învierii.
La celalat pol axiologic, creştinii din Apus pun accent pe festivitățile Crăciunului. Daca vă veți pomeni pe străzile autumnale – fie că e vorba de marile capitale europene sau tîrgulețele medievale – cu mult înaintea sărbătorii dedicate naşterii Mîntuitorului, nu puteţi rata show-urile teologice carnavaleşti: prunci-Iisus dolofani, Marii-fecioare înfăşurate în stofe multicolore şi plasate în anturajul celor Trei Magi de la Răsărit. Toate personajele atingînd apogeul kitch-ului artistic, mai curînd coborîţi din posterele „United Colors of Benetton”: nu veţi putea să nu remarcaţi şi nelipsitele iesle, cu şeptelul domestic, din recuzită, inclusiv asinii în mărime naturală. Toate aceste personaje plasate oriunde e lume multă!


Postere marca „United Colors of Benetton”

Evident, cele două sărbători îi uneşte pe toti creştinii în jurul figurii lui Iisus, fără de care nu poate fi concepută noţiunea modernă de creştinism. În acest context, Dorin Ploscaru se simte pe deplin justificat, în poemul „Ziua de gînd” de exemplu, să I Se adreseze „Prietenului meu Iisus”. De altfel, Archetipul Suprem Creştin reapare pe întreg parcursul cărţii sub nume variabile ca „Logos, Miel, Păstor, Cioban sau Învăţător”: toate concurînd experienţa numinoasă exemplară a Apostolului Pavel de a întelege „răstignirea / unită/ cu / firea” („Solzii-mi cădeau de pe ochi”).


3. Theoria Ortodoxă: “bizantine, sofianice lumini”

Orice interpretare a liricii cristice în spaţiul românesc e de neconceput fără de bazele valenţelor edificatoare ale noţiunii theoria, care la origini însemna “vederea lui Dumnezeu” (de la grecescul „theos” - dumnezeu). Dar nu într-o măsură mai mică, aş spune, fără ortodoxism (de la gr. „orthos”: drept, just, veridic, adevărat şi „doxa”: învăţătură, Principiu, Dogmă, egregor, Poruncă, Lege).
În ecuaţia teologică majoră, ambele elemente acceptate de către Părinţii Bisericii Creştine Răsăritene capătă rezolvare doar printr-o triplă accepţie:

► credinţa (înțeleasă drept “curățare a inimii”);
► învățătura (înțeleasă drept “iluminare a minţii”);
► glorificarea, slăvirea (înțeleasă drept “desăvîrşire a spiritului”)

Deşi în Prefață5 la „Peştele pe uscat” intuia “axul central al iluminării, criticul Al. Cistelecan ratează focalizarea vectorului discursiv 6, uitînd cu desăvîrşire despre “inima /ce gîndeşte cu mintea deodată” („În patria voastră, o Fericiţilor”). Mi se se pare uşor suspectă rapiditatea timpurie de a identifica, estetic vorbind, “formula lui Dorin Ploscaru”. Amplificînd cele trei „elemente distinctive” ale ortodoxiei, contrazic afirmaţia enunţată de Al. Cistelecan şi proclam lozinca următoare: autorul e deodată ceea ce putea fi pe rînd!
Acesta e şi cazul textului „Rugăciune de 31 decemvrie” care, dincolo de cazuistica estetică, tratează posibilitatea / imposibilitatea depăşirii condiţiei umane.
Vorbind în termeni tereştri, oricine e în drept să suspecteze faptul că accederea la Planul – Suprem dar Inaccesibil – al lui Dumnezeu „costă”. Dar Ploscaru invocă cu încăpăţînare – de la înălţimea conştiinţei literare dar, mai ales teologice – trei cazuri antologice: Ion Creangă, Beethoven şi Dostoievski.
Pentru care dintre aceste personalităţi, momentele de insiraţie sau creaţie suprema (moarte?!) sunt pedeapsă, lecţie sau har divin, urmează să stabilească însuţi cititorul acestui eseu, în dependenţă de pregătirea de a recepta conținutul hierofanic din mesajul profan. Or, din aceste lucruri care i se pot întîmpla unei persoane “normale”, “eroul liric” cere pe al patrulea: binecuvîntarea. Cîţi se pot bucura de starea inefabilă (“bizantine, sofianice lumini / fluturi sunt pe umeri şi pe gură”) sau de faptul ca „ceasurile s-au oprit timpul sta nu vremuieste / am iesit din acest fluviu, am ieşit...”, aşa cum sunt exprimate în antologicul text „Ceasurile s-au oprit timpul stă nu vremuieşte”?!.
Ca să-l contrazic iaraşi pe criticul tîrgmureşean, „naraţiunea supremă a lui Dumnezeu” își dă întîlnire cu postmodernismul tocmai de aceea că “scrisul nu cunoaşte un spaţiu de securitate” (R. Barthes).
Textul postmodern nu mai poate cădea în păcatul significatului („conceptul” explicat), ci se descoperă ca significant (forma virtuală, imaterială) indefinit 7 precum „Naratorul Suprem”. De data aceasta, Al. Cistelecan utilizează mai plauzibil sintagmele “verticală hieratică”, “dispoziţie ascensională” sau “condiţie ascensională”. Viziune înscrisă în patul procustic al lui Jacques Derrida care – în studiul fundamental “Structură, semn şi joc în discursul ştiintelor umaniste” – respingea definitive conceptul de „logocentrism” şi derivatele care decurg din acesta.


4. Între Cuvînt (Iahve) şi Logos (Elohim)

Unica soluţie la neputinţa raţiunii/gîndirii de a cuprinde şi exprimă “conceptul suprem” (ca să utilizez termenul prefaţatorului) rămîne limbajul apofatic. Dar şi acesta nu e pe deplin acceptabil. Întotdeauna.
Un poem nepretenţios, la prima vedere, cum e cel „Că ţii în echilibru marea şi valurile de spumă albite” are ambiţia să cuprindă ecartul prea extins de la experierea lui Iahve8 (“Tu ne-ai căutat mai întîi...”) la omniprezenţa netăgăduită a lui Elohim 9 (“de ce eşti atît /… de / subţire / de alb / că ţii în echilibru…” ) ca să fie înmagazinat/ rumegat de condiţia umană. Tot ce a mai rămas e “dragostea supremă”, dumnezeiască: „treapta lui unu” care să aşeze „două jumătăți de măr/ adunate din cosmos/ culese din cîntecul/ pulverizat/ la răsărit/ şi asfinţit...”(„Umblare desculţ pe valuri, pe mare”). „Dragostea” care îşi găseşte, subit, echivalente absolute în termenii rofani „poezie”, „rugăciune”, „aer” si „libertate”:

Cînd voi mai avea eu // aşa o mare încăpere
cu atîta poezie în jur // şi atîta rugăciune-mprejur
cu atîta aer // şi libertate atîta...”
(„Cînd voi mai avea eu o ...”)

De altfel, şi parabola unei “Ane a lui Manole” – ca principiu al creaţiei şi sacrificiului – pune, la rîndul ei, semnul egalităţii promordiale: între a respira „aerul acesta albastru” şi a naşte „peste lume in noaptea Cuvîntului” („Ieşire din zid”). Iar locul „unde sărut/ cuvîntul / răstignirii Tale / înfloreşte o icoană / se deschide o floare” – întruneşte şi condiţia “ideală” şi “ideatică” de materializare a acestei posibilităţi, ca în cele două exemple de mai jos:

► „pîine eşti, IHTIS.../ gura mea flămîndă/ gura mea mută/ însetată de Cuvîntul Tău...”;

► „pîine de săturat / setea flămînzilor/ lumii”.
E insuficient acest spaţiu vital teologic, în care să se consume soarta obişnuită de “om”?
Mie mi se pare ca ţine de “saţ”. Cu prisosință!


5. Theoria Divină: o viziune

Soluția postmodernă dată literaturii universale de către părintele „deconstrucției”, nu putea să nu contagieze şi dimensiunea teologică a conştiinței umane. Nu ştiu ce alternative pentru lirica teologică vor sugera alţi cercetători, dar optica plauzibilă a creştinului ortodox nu poate să nu concorde viziunii teologice a Sfîntului Maxim Marturisitorul. Vă ofer, in continuare, theoria maximiană în stare condensată, ilustrata de titlurile textelor „Peştelui pe uscat”:

►izbăvirea de durere şi plăcere: reprezintă semnul că omul a trecut de (a ajuns la ) treapta “curăţării inimii” („Graal”, „Nunta” sau „Lumina teiului în duminica de rusalii”);

► izbăvirea de neştiinţă şi uitare a lui Dumnezeu: reprezintă semnul că omul a trecut de (a ajuns la ) treapta “iluminării minţii” („Poemul se naşte dintr-o pasăre sălbatică”, „Suntem înconjuraţi de imperiale zăpezi”);

► izbăvirea (slobozirea) de imaginaţie şi, ca rezultat, de închipuirile pe care le aduce cu sine lumea simţurilor: reprezintă semnul că omul vibrează pe aceaşi frecvenţă cu Pleroma. Treapta supremă de îndumnezeire sau entusiasm10 la care răspund, de exemplu, textele „De trecere timpurie doinire”, „Mîine dimineaţa voi străbate cerurile”, „Sălciile mi-au rămas” sau “Poem de ispas”.

Asa cum sugeram în studiul „Avatarul românesc al lui Dostoievski” ¹, “formula lui Dorin Ploscaru” nu se putea împotrivi, nici în această carte, egregorului ortodox. De unde proscrierea auctorială unei “trinităţii” ascensionale divine: „ca o sfîșiere/ trece prin mâna-mi/ zumzetul / de miere salbatică / al untdelemnului / scării lui iacov” („De aici de sus se vede...”).
În cele ce urmează, voi identifica trei reacţii similare la alternativa propusă de mine, urmate îndeaproape de poetica „Peştelui pe uscat”:

►Diseminarea Logosului:

„rusalii ... / duminica mare sau duh de coborare/... încălzeşte lumea în rostire / luminează verbul în clocot de dor”
(„Tei de rusalii din eminescu citire”);

„olimp / horeb / tabor/ sămînţă / pămînt / semănător”
(„Pămînt semănător”).

►Propagarea energetică (care coincide aici cu cea “cromatică”) a luminii:

„am gustat /.../ în tării / de nepătruns/ în neapropiată / lumină / taborică”, „străluceau ... luminau, iluminau ... ninsoare de raze”, „dulce paradis / nepămînteană durere”
(„În tării de nepătruns”);

„luminile / se rostogoleau / peste ani / viscol năprasnic ... deasupra mormîntului„; (tătal mort) vede aşa în noapte toate / luminile trenurilor/ cu care a străbătut / toată viaţa / mii de kilowaţi / anii lumină pierduţi... “
(„Asinul moare în adîncuri...”);

“picături de har în zori de zi / ţes multicolora pînzătură”
(„Ceasurile s-au oprit ...”).

►Focalizate la nivel spiritual superior, cele două tehnici conduc la finalitatea escatologică asumată – „mîntuirea, parousia”:

„zbor de suflet / fără aripă / ochi fără lumina lină / suflet doar / fără de trup / floare fără de tulpină”
(„De trecere timpurie doinire”);

„voi pleca desprins /.../ peste genuni / peste aceasta / mare de lume / ...voi străbate cerurile / însoţit de îngerul meu”
(„Mîine ... voi străbate cerurile”)

6. „MARILE ORCHESTRE-ALE CUVÎNTULUI”

Sintagma din titlu nu e decît e un manifest de credință exprimată în „Rugăciune de 31 decemvrie”, text înscris în linia “proiectului dostoievskian” kalofilic, de „salvare / întru frumos / a lumii”. Neputința de contopire cu Logosul în realitatea terestră e compensată aici de posibilitatea de fi parte integrantă la „armonia cuvîntului”: „putere venită / din firea / psalmodiei / pe munte” („Pămînt semănător”). „Acest cor” dirijat de vreun “Herbert von Karajan”( „Pîine de săturat setea flămînzilor lumii”), rămîne valabil şi perfect aplicabil celorlalte dimensiuni ale artei. Inclusiv arta cuvîntului sau a imaginilor pictate, pentru că „totul în jur e simfonic” („În codrii Herței”).
Poate aceasta e cauza pentru care Dorin Ploscaru face numeroase trimiteri la „gematria creştină”, fundamentată pe funcţionalitatea cabalistică a celor 22 litere-consonante din alfabetul ebraic: fiecarei litere i se atribuie o valoare numerologică imanentă, raportată la Divinitate. Din galeria diversă a acesteia nu puteau lipsi, desigur, elementele de „numerologie creştină”, pe care le-am cules special pentru acest studiu:
„treapta lui unu...”
(„Umblare desculţ pe valuri....”);

„şi e naştere / şi e început.../ e optul pus în picioare / e optul culcat / două inele cap în cap / legînd între ele / nuntirea ... / semn împărătesc...”
(„Sîntamarie mică”);

„în zi de paisprezece / adică de două ori măsura lui şapte / la început de an şi de drum”
(„Din două lemne puse crucis...”);

„treizeci şi trei ... miez de două ori trei / lipite ca două zboruri...”
(„Treizeci şi trei”);

„...ştiam/ .../ karantania/ de patruzeci de ori/ cap la cap...”
(„Patruzeci de timpuri”) etc.
Pornind de la îndeletnicirea originară a masoreţilor evrei (care transcriau primele manuscrise biblice), poetul sporeşte teologic “cîmpul semantic” al “rădăcinii” lingvistice consonantice „mtr”: „mitir, mitraic / mater,/ mama /... dmitri...” („Dimitrie”) şi „ghi mitir” („Începu să burniţeze cu cireşe rotunde”).
În altă piesă de rezistenţă, rezonanţa rimică se va extinde graţios asupra celei lexicologice: „ana lui manole... /vorbea în magnolie...” („Solzii-mi cădeau de pe ochi”).
Altadată, Ploscaru mizează elegant, în două dintre textele sale valabile, pe valentele teologice ale rădăcinii semantice „veghe, a veghea, priveghi”: „privighetorile – lumînări / veghetoare” („Poem de ispas”) sau „privighetorile îşi dansau / trilurile/ ca pe o rugă...”(„Pe sculptor moartea...”). În ultimul poem citat, este relevată – de data aceasta antonimic – şi „asonanţa fonetică laică: “cucuvelele se duc / spre culcare”. Aceasta contrapunere deschide calea spre „disonanţa imagistică”, evocată prin prisma biblicului „cîntat de cocoşi”. Semn implacabil al inevitabilităţii evenimentelor terestre şi al pro-scrierii caracterologice umane:
„...cîntat de cocoşi...”
(„Ulcior de lut”);

„încep a vesti cocoşii / cîntatul / semn al trecerii”
(„Se aprind peste ziuă...”);

„în centrul imaginii / în mijlocul timpului / cu un cocoş, în braţe / solitară, / mama”
(„În mijlocul curţii cu un cocoş...”).

7. A REALIBUS AD REALIORA
(„Solzii-mi cădeau de pe ochi”)

Din perspectiva „realismului fantastic” pe care Dostoievski credea că îl exprimă plenar, devine oarecum comprehensibilă „poezia vieții” din „Rohia alba”, poemul în care se răsfrîng, polifonic, celelate texte din cartea lui Dorin Ploscaru.
Ca să exprim esenţa în universalitatea limbii latine, realitatea empirică (realia) nu e decît reflectarea realităţilor superioare (realiora), în care „cuvintele, fiare salbatice” nu-ţi mai pot „ţine de cald / în pustia frigului / acestei lumi” („Cuvintele, fiare sălbatice”). Pentru că nu poţi scăpa de senzaţia arzătoare a adevărului biblic, impregnat în sintagma „omul e creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”.
În acest sens, „diacronia temporală” iluzorie a rațiunii umane, nu e decît...o „sincronie” ori „sinestezie imagistică” divină, „timp împins /în eden / înapoi” („Toaca e lemn de dezghet...”):
„orbul auzea/ surdul vedea/ şchiopul amîndurora/ le vorbea/ pînă cînd bulbul/ se desfăcea...”
(„Graal”)

„ să audă soarele răsărind/ să privească păsările vorbind”
(„Moş nicu”);

„anii ca frunzele vezi/ au zburat/ ca păsările au căzut”
(„Între zborul gazelei..”);

„cîini pustii fără de sat/ prunc fără de mamă-n pîntec”
(„De trecere timpurie doinire”);

„ne stingem/ cu copii şi nepoţi/ cu lumina de / vii şi morţi”, „ mai plutim / cu genunchii însîngeraţi / spre golgota urcării” etc.
(„În grîul de foc mai plutim”)

Merita efortul uman „în rîuri / în roată te / roteşti”, doar ca să „poposeşti / la fiecare soroc / să răsufli / de atîta /joc” („Toaca e lemn de dezgheţ...”)? Terifiantă dacă nu chiar dezolantă rămîne întipărită pe retină imaginea spiritului intangibil, descins ca dintr-o gravură a lui Hieronimus Bosch în textul antologic „Moş nicu”: „strigătul gurii sale... ce se ridica abur spre ceruri / porneau stoluri de păsări... ucise / zburînd peste timpul zilei...”.
Limpezită, conştiinţa cititorului poate acum „să înteleagă / răstignirea/ unită/ cu/ firea” („Solzii-mi cădeau de pe ochi”) parte a polifoniei dogmatice spre calea Pleromei. Adică a plinătăţii divine, în care „doar esenţele / rămîn cernute” („Dimitrie”): pentru că „duhul bate unde vrea” („Lumina teiului în duminica de rusalii”).


NOTE:
1. A se vedea, pentru detalii, studiul meu „Avatarul românesc al lui Dostoievski”;
2. Caracterizat chiar de către autor “un volum eminamente de poezie imnică religioasă, gravitînd în jurul celor două mari sărbători ale creştinătăţii: “Paştele” şi Crăciunul”. Nu pot decît să fiu de acord cu Dorin Ploscaru asupra altui termen, inserat în aceeaşi scrisoare: semnificaţia pascală ce se răsfrînge asupra sărbătorii evreieşti „Pessah”. Simbol al reînvierii colective, aceasta constituie unul dintre cele mai importante festivaluri a naţiunii privilegiate odată de Dumnezeu: celebrarea, pe parcursul a 8 zile din luna Nisan, ieşirea din Egipt a evreilor (secolul XIII a. Chr.);
3. Însuşi titlul „Peştele pe uscat” conduce la catrenul antologic, surprins de Petru Zadnipru în moldovenismul tangenţial „spiritului” rus: „Moldovenii cînd se strîng /Şi-n petreceri se avîntă, / La un colţ de masă plîng, / La alt colţ de masă cîntă...”
4. Poate de aceea în fragmentul din scrisoarea relatată la Punctul ¹ din Note, preotul Ploscaru a inversat – aparent print-un lapsus psihanalitic – ordinea axiologică a celor două sărbători creştine, deşi în carte ele urmează cronologia tradiţională. Amintesc că acestea sunt şi elementele celor douş Cicluri constitutive ale volumului de faţă: „Noapte de Logos” şi „Noapte de trecere”: ceea ce părea o eroare psihanalitică, acum poate fi apreciat ca un gest inconştient de axiologie ortodoxă!
5. Intitulată, mai degrabă, cu un calificativ de esenţă catolică “Melancolii beatificate”, străină deci suflului orthodox desprins atît din „Peştele pe uscat”, cît şi, acum pot să spun cu o doză reală de convingere, cel al „Peştelui albastru”;
6. „...soluţia lui poetică pare... mai curînd o emulsie decît o sinteză propriu-zisă, iar insolubilitatea elementelor se pronunţă nu atît în discursuri simultane, cît...succesive, cu alternanţa dominatelor...”;
7. Poate astfel se explică “indiferenţa” pentru scrierea tradiţională întreruptă (semnele de punctuaţie şi majuscule în titlu sau la începutul frazei etc.) ori fluxul continuu al versului (vezi textul „Unul sabie, celălalt crin”);
8. „Divinitatea din Vechiul Testament care catadixește să se reveleze doar celor aleşi”;
9. “Divinitate omniprezentă şi omnipotentă, ascunsă simţurilor” senzoriale;
10. A se vedea, pentru alte detalii, studiul meu „Entuziasmul şi conștiința post-senzorială” (Prefață la cartea „Amo Christum”, de Marina Angela Glodici).


Baia Mare (Bunavestire, 25 martie – 4 aprilie 2007)
 
„FERICIRI PĂMÎNTENE”: O ECUAŢIE IMPOSIBILĂ!

MEMENTO:
„Povara sunt cele cinci Skandha: materia, senzaţiile, ideile, voliţiunile şi cunoaşterea; purtătorul poverii este Pudgala, de exemplu acest credincios venerabil, din familia cutare, numit cutare etc”,
Buddha, Samyutta, III, 22

Neaşteptat de fertilă pe tărîmul literelor băimărene, jurnalista Angela Marina Glodici vine cu o nouă provocare realistă a profanului şi valenţelor karmice identificate în spaţiul divin. Asta după ce a reuşit performanţa lăudabilă de a-şi fi “consumat” experienţa “demiurgică” între coperţile altor două cărţi versuri lirico-teologice. Dar şi cu o schimbare de vector ideologic mult mai dramatică decît puteam bănui în Postfaţa la “Nu mă opri” ori în Prefaţa la “Amo Christum”.
Dar – spre deosebire de stilul non-linear al plachetelor amintite – “Fericiri pămîntene” e un roman-manifest cu o nişă stilistico-ideatică aparte. Şi nu e vorba numai despre forma lui circulară, în care personajele şi elementele narative de bază se întîlnesc pentru a sfîrşi într-un mod firesc, luminîndu-se reciproc precum cele două Testamente ale Bibliei creştine. În ciuda dorinţei autoarei de a plasa eroina în prim-planul acţiunii, personajul principal, chiar daca neformal, al cărţii este însuşi Andrei, care le prilejuieşte ambelor Angele (autoarea şi eroina romanului) epica argonautică de factură teologică.
Conținutul prozei certifică aşadar – la consacraţii deja parametri prozodici – supranumele autoarei de “evanghelistă a Vechiului Testament liric teologic” pe care i-l atribuiam în Prefaţa la cartea “Amo Christum”, subîntitulată “Entuziasmul şi conştiinta post-senzorială”.
Cititorul eventual al “Fericirilor pămîntene” nu va descoperi, la finalul inevitabil, elemente narative intricate sau post-modernist alambicate al unui puzzle teologic mistic, în genul discursiv arhi-la-modă al lui Drunvalo Melchizedek care diseminează şi încearcă să popularizeze un amalgam de geometrie sacrală şi învăţături spiritual-teologice ale strămoşilor noştri cosmici, secondate de practici psihotehnice ale pleromei universale.
Materialitatea lumii senzoriale (Kenoma) poate fi uşor combătută pe suportul de hîrtie sau în faţa audienţei extaziate, dar nu şi în viaţa “reală” de zi cu zi. Pentru a avea dreptul să vorbeşti despre Teosofie, mai întîi încearcă să depăşeşti – prin propriul tău exemplu corporal dar şi intangibil – limitele inerente ale Antroposofiei !!!
Aceasta îmi pare miza romanului (nu mă tem să-l numesc) celest “Fericiri pămîntene”, care e ţesut spontan, chiar dacă nu întotdeauna “fericit” şi maturitate asumată, din elemente fictive şi evenimente reale, e impregnat conştient cu eroi imaginari şi situaţii plauzibile sau dozat parcimonios cu desfăşurări fanteziste şi detalii archetipale. În acest sens, eu i-aş găsi romanului o paralelă, teologică dar şi beletristică, în “Deuteronomul” (A cincea Carte a lui Moise), cu o singură condiţie de a depăşi legile estetice ale literalităţii. Chiar dacă anecdotica prozei este stricto senso laică, adesea justiţiară, cu elemente escatologice, impactul direct al materialităţii este doar o repercusiune a elementului celest. Inclusiv quasi-detaşarea ironică a autoarei faţă de “personajul Felicia” (de la latinescul “felix” – fericit), nefericită “în realitatea lumii” material-senzoriale.
Aşa cum orice carte finisată, din punct de vedere teleologic, ţinteste o anumită traiectorie de lecturare, ultima carte a autoarei băimarene se înscrie la limita domestic-regională a axei semantice “sacru / profan”, propovăduită ardent la noi de către Mircea Eliade. Dar atît crizele melodramatice individuale sau conjugale, cît şi cele politico-industriale collective, trăite de întrega umanitate, merită să fie examinate în noua lumină a noţiunilor general-umane de “eros”, “agape” şi “filia”, pe care le-am teoretizat în Prefaţa la “Amo Christum”.
Din păcate, “fericirile pămîntene” nu pot să fie decît expresia unei sintagme oximoron, imposibile de materializat în circumstanţe terestre! În acest sens, autoarea trebuie să se supună unui verdict critic şi spiritual infailibil: naraţiunea epică se dovedeşte a fi un recul, etstic şi stilistic, inevitabil în faţa liricii. Pentru că, în timp ce noţiunea de “fericire” mai poate fi acceptată, poate, ca un atribut inerent sfinţilor sau feţelor ierarhice bisericeşti, doar termenul de “noroc” (de la expresia slavonă “na roc” – soartă bună) mai rămîne operant atît în genealogia persoanelor reale, cît şi personajelor fictive. Un filtru cultural general-valabil şi aproape karmic, pe care, eu personal, a trebuit să îl înfrunt în ambele ipostaze, în cartea de faţă!
Experimentul prozaic “Fericiri pămîntene” semnat de Angela Marina Glodici se înscrie, mai degrabă, în cîmpul pseudo-celest de acţiune al aşa-zisei reţele “puja”. Ceea ce se doreşte a fi o mişcare spiritual-escatologică de proporţii, şi care ia tot mai multă amploare pe mapamond.
În aceste condiţii, se caută o nouă soluţie post-modernă (un nou teritoriu de respiraţie? un nou sens al existenţei?) la o ecuaţie mult prea veche, pe care ştiinţa modernă credea ca a identificat-o şi tămăduit-o. Şi nu fac decît să invoc doar mult aclamata “Mécanique Céleste” în domeniile olisemnatice ale electromagneticii şi astronomiei sau a dinamicii electrice şi gravitaţionale, redactată în tocmai cinci volume de către Pierre-Simon Laplace. E vorba despre acelaşi Marquiz de Laplace care – la nedumerirea împăratului Napoleon Bonaparte de ce nu l-a menţionat pe Dumnezeu în cartea sa amintită – ar fi răspuns cu aroganţă pseudo-demiurgică şi ignoranţă luciferică, pusă tot mai mult la îndoială chiar în sînul cercurilor ştiinţifice moderne: “Je n'avais pas besoin de cette hypothèse-là” (“Nu am avut nevoie de această ipoteză acolo”).
De cealaltă parte a baricadei, împreună cu quartetul scriptic editat anterior de Angela Marina Glodici, romanul-reverberaţie “Fericiri pămîntene” constituie o a cincea ipoteză - indirectă dar plauzibilă - a prezenţei divine absolute. În vieţile noastre laice şi în istoriile profane pe care le devorăm înafara lecturilor obligatorii prevăzute de Programele şcolare !
Îi doresc Angelei să depăşească echilibrul fraged în favoarea cititorilor!

Cluj-Napoca, octombrie 2008

 


ECRANUL LUI PROCUST:
„SCHIMBĂRILE LA FAŢĂ” ALE PUTERII


Regia de film ca şi „electrocutare poetică”
(Cine-glose la miniscenariile lui Igor Cobileanski) 77

Emil Loteanu, „un fatalist cu destinul soldatului care
e părăsit în tranşee” (ultima înregistrare documentară
înaintea dispariţiei sale fizice) 83


 

 

REGIA DE FILM CA ŞI „ELECTROCUTARE POETICĂ”
(Cine-glose la miniscenariile lui Igor Cobileanski)


Actorie versus regie

Pe Igor Cobileanski l-am cunoscut la începutul anilor 90’, la un curs de script cinematografic de pe lîngă Uniunea Cineaştilor din Republica Moldova, ţinut de Radu Aneste Petrescu (Academia de Artă Teatrală şi Cinematografie, Bucureşti). În grupul format dintr-o duzină de studenţi de la facultăţile de jurnalistică, filologie şi artă, tizul meu venea cu avantajul experienţei de actor în filmele lui Emil Loteanu. Apoi, circa un sfert de veac, drumurile noastre nu s-au mai intersectat. Igor a plecat la Bucureşti, iar eu am rămas la Chişinau. Ba soarta a avut grija să-şi pună din plin, în mizanscenă, farsele. El a urmat cursurile de regie film, iar eu am experimentat accidental ca actor, cu două roluri sporadice în secvenţele din pelicula artistică “One of the Hollywood Ten” (2000) regizată de Karl Francis. Trebuie să mai menţionez faptul, fără mîndrie nedisimulată, că m-am aflat pe platou alături de Jeff Goldblum (starul din filmul “Jurassic Park”) şi Greta Scacchi?
Dar vorbeam despre tizul meu Igor, o altă proiecție posibilă pe care nu mi-am asumat-o eu peronal, şi evoluţia lui artistică. Astfel, în universul muzelor s-a “pierdut” un actor promiţător, pentru a face, sper, cale unui regizor plin de har. Fie că vorbim despre scurmetraje, videoclipuri ori spoturi publicitare.


Arborele cine…alogic

Plasate în albia stilistică a caracterelor cinematografice, personajele din scurtmetrajele lui Igor Cobileanski trimit, desigur, la filmele adolescentine din ciclul “Eralaş”, din copilăria noastră poetică precapitalistă. Dar miezul lor cel mai rezistent face parte, fără îndoială, din tipologia cinematografică dezvoltată – în spaţiul celor 15 republici ex-sovietice – de către regizorul şi scenaristul Leonid Gaidai. Cele trei personaje din comediile de exceptie - “Byvalyi” (Experimentatul), “Balbes” (Tăntălăul) şi “Trus” (Fricosul) – continuă şi acum să facă ravagii, chiar în sînul generaţiilor care nu au apucat să trăiască (norocul lor!) în “lagărul socialist”. Şi îmi vine în minte scurtmetrajul lui Cobileanski întitulat profanator “Inspiraţia”, cu cele trei caractere comice archetipale: “primarul comunei”, “polițistul satului” şi “adjunctul primarului”.
Ba unii ar putea sa intuiască în creaţia lui Cobileanski o paralelă cu farsele dramatice generate de către regizorul Eldar Reazanov, în special capodopera acestuia “S l’oghkim parom” (“Să-ţi fie de bine”, expresie rusească adresată celor ieșiți din baia cu abur). Se vor găsi, probabil, şi unii care să limiteze comparaţia, indicînd paraléle tematice şi sintactice proprie comediilor de moravuri moldoveneşti post-sovietice, promovate de Gheorghe Urschi şi Tudor Tătaru.
Dar spre deosebire de sursele indicate mai sus, Igor nu îşi “dezvoltă”, în sensul “realistic” al cuvîntului, cine-caracterele sale originale. Din lipsă de timp? Poate! Sau din lipsă de resurse financiare? Nu-i exclus!
Dar, mail ales, din “cauza” talentului său inat la nivel micro-narativ. La fel cum un Cehov a filtrat, din masa generală a cititorilor, doar pe lectorul sufficient de inteligent să priceapă efectele tainice ale prozei scurte. Dar dacă perspectiva psihologică cehoviană e greu de “materializat” într-un scenariu de film, fie el şi scurt, tehnicile detaliului caracterologic şi lingvo-stilistic utilizate de Cobileanski amintesc de piesele dramatice americane ale lui O’Henri, cu desele răsturnări de situaţie şi nelipsitul pont final, surprinzător de fiecare dată. Spre deosebire de metropolitanul O’Henri, tema abordată nu e una a industrializării, ci o aprofundare macabră a i-realităţii post-sovietice. Între care se poate pune semnul egalităţii cu epoca iniţială de capitalism barbar din Republica Moldova.
Caractere archetipale sovietico-balcanice

Nu doar gesturile indirecte şi replicile caracterizează, prin excelenţă trebuie să remarc, aceste personaje. Mai ales numele pe care le poartă vorbesc despre „filozofia lor de viaţă”, vis-à-vis de plasarea lor spaţial-temporală. Mai sus aminteam de caracterele din “Inspirația”: Victor Semionovici (“primarul comunei”), Ignat (“polițistul satului”) şi Ion Pavlovici Negură (“adjunctul primarului”). De parcă nu erau suficiente numele rusificate şi atemporale, utilizate intr-un context geografic şi politic nerelevant, gen „ignat” (“perioada anului cand se sacrifica porcii “) sau “negură” (limitare, nebulozitate, prostie, timpenie etc)!
Referintele culturale indirecte sunt şi mai pline de savoare. De exemplu, familia de „nuveau rishes” moldoveni (scurtmetrajul „Andrei are talent”). E suficientă replica tatălui snob („Parcă eşti mă-ta...”) adresată fiului care îşi bagă degetele în nas, pentru a „se contura” şi „portretul” mamei, pe care nu o vom cunoaşte.
Iar în scurtmetrajul “Inspirația” e memorabil cazul personajlui Ion, paznicul de la gară care e, prin cumulul de talente, şi poet amator. Faptul ca pseudo-”artistul” are lipit pe peretele camerei postere vechi cu poetul campestru rus Esenin (cunoscut prin tradiţionalele partide alcoolice & peripatetică amoroasă) e suficient pentru a “specula” aria intereselor acestui “Godot” pe care spectatorii aşa şi nu îl vor vedea. Dar ignoranţa culturală şi tupeul politic al Primarului de comună depăşeşte chiar şi limita degradării colegilor săi, aşa cum se desprinde din urmatoarea replică:

“...prostule! Aista-i Maiakovski! Ai auzit de el sau numai pe (nota) doi ai învățat la şcoală?”


Metamorfozele “puterii”

Á propós de şcoală. Copiii sunt adesea personajele preferate de scenaristul & regizorul Cobileanski pentru a juca în tragi-comediile contemporane, cu o obsesie nedisimulată de la Mark Twain încoace.
În acest sens, aş invoca „exponenţii” celor două baricade antagoniste. Pe de o parte, Victor şi Dima din cartierul mărginaş al oraşului, forţaţi să nu frecventeze şcoala pentru a-şi întreţine famiile (scurtmetrajul „Colecţia de arome”) din lupte ilegale de gladiatori moderni. Şi, de cealaltă parte, Andrei cel lipsit cu desăvîrşire de auz muzical, dar care pretinde ambiţii artistice doar din obligaţie faţă de parvenitul său tată, cumpărător-de-favoruri-politice-şi-economice cu bancnotele-de-valută (scurtmetrajul „Andrei are talent”).
Calificativele „forţat” şi „obligat” vor fi adesea identificate în peliculele lui Cobileanski ca o repercusiune indirectă a fenomenului “Putere” şi faţetele sale multiple. Nu îl voi acuza aici pe Igor de lipsă de civism social şi cultură politică! Pentru că altfel risc, la rîndu-mi, să cad în plasa sloganurilor comuniste din timpurile copilăriei noastre demult apuse.
Revolta devine imposibilă, iar soluţiile politice se pun pe seama instinctului de conservare cultural-politic al comunităţilor locale, la fel ca în antologica comedie sovietică “Svad’ba v Malinovke” (“Nunta din localitatea Malinovka”). În rest, e la latitudinea spectatorului pentru a nu se lăsa antrenat în mizeriile puterii. Trecute sau actuale. Şi mai ales “puterea inerentă”, emergentă odată cu orice campanie electorală virtuală.
Lumea absurdă - teoretizată de către Eugen Ionesco & Samuel Becket - capătă tot mai multă plauzibilitate într-un balkanism fanariot în care trăieşte regizorul Cobileanski şi personajele sale. Lupta e lansată pe ecran, dar depinde de fiecare în mod personal să o ducă mai departe. Atît cu manéle politice, cît şi cu cele culturale!
Din fericire, tebuie să menţionez că proiectul subversiv a fost iniţiat deja în cinematografie de către Emir Kusturitza (spectatorul român a reţinut, cu siguranţă, “Pisica albă, pisica neagră”).

De aceea mă voi limita să reverberez, pe o scară descrescentă, doar metoda originală de regie de film ca şi “electrocutare poetică” a caracatiţei social-politice imbatabile:

1. Iobagismul post-modern şi obstrucţionarea libertăţii de deplasare liberă a cetăţenilor, asumate de către puterea administrativă la nivel naţional. A se vedea secvenţa din scurtmetrajul “Inspirația”:

ADJUNCTUL:
- ...trenurile astea... toate merg de la est la vest, de la vest la est, noaptea, ziua, unul după altul, dar nici unul dintre ele nu opreşte în satul nostru. De ce?

PRIMARUL:
- Pentru ce să oprească? Ca să poată fugi toţi ai noştri...?”

2. Fărădelegile şi abuzurile strigătoare la cer ale puterii administrative locale. Iată un exemplu elocvent de primar care îşi obligă subalternii şi organele statului să presteze servicii pe cît de stupide, pe atît de dezumanizante (a se vedea secvenţele din “Inspiraţia”: Adjunctul forţat să cenzureze ideologia alegătorilor; Poliţistul îndemnat să prinda o gîscă din cîrdul unuia dintre consăteni; forţarea illicită a domiciliului etc)

3. Puterea şi categoriile cultural-profesionale (de exemplu, intelectualii). A se vedea secventele din scurtmetrajul „Andrei are talent”: dirijorul Mititelu, exponentul clişeat clasic al intelectualui cu ochelari şi fără bani; Directorul corupt de la Palatul copiilor, exponentul clişeat clasic al tipului gras şi mic de statură.

4. Puterea din cadrul familiei. A se vedea secvenţele din scurtmetrajul „Colecţia de arome” care îi surprinde pe cei doi băieţi de 11 ani din cartierul mărginaş, „aruncaţi” ca nişte gladiatori în competiţiile ilegale: Dima - pentru a cîştiga pîinea familiei în locul tatălui beţivan sau Victor - pentru a procura medicamente mamei sale bolnave...

Dacă ar fi să fac un spot publicitar scurt care să îi reprezinte metoda artistică a lui Igor Cobileanski, aş face următorul “snap-shot”:

Privire de ansamblu: o motocicletă răblăgită care parcurge un drum şerpuit şi fără de capăt, plin de băltoace, pierzîndu-se treptat în zare;
Prim-plan: La ghidonul motocicletei stă pitit PRIMARUL, cu o scufie de arlechin pe cap, înfăşurat cu un drapel găurit, pe care scrie “Putere”, “Mafia” şi “Progres”;
Plan secund: un POLIȚIST electrocutat, care stă în poziție de „drepți”, ţinînd în brațe o gîscă. Acesta pare să aibă ochii larg deschişi. În realitate însă recită hipnotic, dar cu glas tare:

“...Voi, duşmani ai primăriei,
Nu vedeți? Ori sinteți chiori?
Azi triumfă omenirea!
Iese soarele din nori!”

Pentru că ar fi prea riscant să insist asupra semnificaţiei simbolurilor (PRIMAR, POLIȚIST şi SOARE), mă grăbesc să-mi închei aici cine-intervenţia.

Cluj, noiembrie 2008
 
EMIL LOTEANU, „UN FATALIST CU DESTINUL SOLDATULUI CARE E PĂRĂSIT ÎN TRANŞEE”

Excerpte dintr-un interviu inedit cu regizorul, actorul şi scriitorul Emil Loteanu
(ultima înregistrare documentată înaintea dispariţiei sale fizice)

Întîmplarea a vrut să ne cunoaştem la una din manifestaţiile culturale din cadrul Festivalui internaţional de dansuri evreieşti, pe cînd colectam materiale pentru numărul de căpătîi al ziarului „Juventus”. A acceptat imediat să îmi vorbească, incitîndu-mă la discuţie cu un zîmbet copleşitor. Obrazul proaspăt ras, doldora cîndva de cei doi favoriţi familiari, acum argintii. M-a izbit acest detaliu nesemnificativ, dar care ţinea de aura mitologică pe care o exercita asupra tinerilor condeieri. Şi a doua remarcă, diferită de atmosfera grotescă hollywood-iană. Nu era însoţit de umbra vreunui bodyguard. Singur. În sacou şi cu binecunoscuta basma înflorată la butonieră. Am convenit pentru o discuţie ulterioară.


„CUI ÎI ESTE DAT SĂ TRĂIASCĂ – ATUNCI SĂ TRĂIASCĂ..”


IGOR URSENCO:
– Maestre Emil Loteanu, pentru început vreau să vă mulţumesc pentru faptul că aţi găsit timp să ne întreţinem. Am înţeles că Agenda de lucru vă este destul de încărcată...

EMIL LOTEANU:
– Aşa este. Acum vin chiar de la Radio Moldova, unde am imprimat o serie de emisiuni-memorii despre tinereţea mea, inclusiv „perioada de aur”, pe cînd activam alături de generaţia mea şi conlucram cu “Tineretul Moldovei”. Ţin minte că avea un tiraj uriaş pe vremea aceea şi se vindea ca pîinea caldă. Agenda electorală mă face mai încărcat ca în tot restul vieţii…

IGOR URSENCO:
– Aţi adus vorba despre tinereţe şi vă propun să menţinem firele amintirii la trap mărunt, galopul încă urmează să-l înfăptuim... Generaţiile anterioare şi-au luminat tinereţea şi gustul artistic, odată întîlniţi în faţa ecranului cu eroii neordinari ai regizorului Loteanu. O ţară întreagă, ex-sovietică, şi-a văzut rostul iniţial (nu mi-e frică de exagerare!) în filmele parabole line de tîlc, care după mine rămîn un model neîntrecut de poeme lirice animate. Dacă am face o „ochire retrospectivă”, vorba clasicului Negruzzi, asupra acestor filme, care mai este şansa lor la 1996? Şi nu vreau să citez aici „O şatră urcă în cer” în favoarea „Poienelor roşii”, să zicem, sau „Barbu Lăutaru” în detrimentul „Luceafărului”...

EMIL LOTEANU:
– Fiecare spectator e format de o anumită modalitate de receptare. Ochii lui văd doar ceea ce e deprins să vadă. Iar aceasta este contribuţia regizorului! Din păcate nu avem nici cantitate, nici calitate. În acest sens, lucrurile stau foarte prost, pentru că industria cinematografică din Moldova e distrusă...

IGOR URSENCO:
– Vă referiţi la activitatea concernului „Moldova film”?

EMIL LOTEANU:
– „Cui îi este sortit să moară – să moară. Cui îi este dat să trăiască – atunci să trăiască..”


„TOATĂ SPERANŢA – LA CEI DIN ŞTREANG”


IGOR URSENCO:
– În „Găoacea”, ultimul film al dumneavoastră turnat la Chişinău, realitatea social-economică ţine ţine de o lume aproape dostoievskiană?

EMIL LOTEANU:
– E o peliculă poetică, de fapt o dramă contemporană, ce culminează cu distugerea şi martirajul unei întregi epoci, a unei societăţi întregi cu tot cu eroii ei... E un film făcut pe banii împrumutaţi de la bancă, statul nu a alocat nimic...

IGOR URSENCO:
– Şi, desigur, nu pot să nu vă întreb despre faptul dacă aţi prins pulsul unei pelicule noi...

EMIL LOTEANU:
– Tot din lipsa banilor stă nerealizat un film pe care l-am întitulat „Toată speranţa la cei din ştreang”...

IGOR URSENCO:
– Á propós de cinematografie. Intenţionăm să avem în paginile ziarului nostru o rubrică permanentă. Putem miza, în acest sens, pe sprijinul dumneavoastră?

EMIL LOTEANU:
– Cu plăcere vă voi răspunde la orice ofertă concretă. Mai ales că formaţi o echipă tinerească...

IGOR URSENCO:
– Şi fiindcă tot suntem ancoraţi la capitolul artă, se cade să menţionăm şi activitatea dumneavoastră în domeniul literaturii: mă refer la poezie şi ublicistică. Ba mai mult. E o convingere fermă a mea că istoria literaturii va reţine şi numele poetului Emil Loteanu. Nu ţin neapărat să exemplific, dar nu pot să nu pomenesc textul liric impresionant dedicat lui Garcia Lorca ori eseul poetic „Crîmpeie de dragoste” scris cu har, dar mai ales cu comprehensiunea destinului eminescian. În anii de la urmă n-a mai apărut nimic semnat de pana maestrului Loteanu...

EMIL LOTEANU:
– Mă bucur mult că v-a plăcut poezia. Eram pe cale să şi o uit... Cum să vă spun? Poezia e o împărtăşire intimă, legată de un anume moment al vieţii. Eseul, în schimb, a rezultat din truda mea asupra „Luceafărului” (e vorba desre filmul omonim - n. a.), cînd am fost nevoit să citesc mii de pagini entru a mă documenta şi pătrunde sorţii Marelui Poet... Într-adevăr, n-am mai publicat timp îndelungat, dar poeziile ce continui să le scriu le citesc doar unui cerc restrîns... Cum ar fi un vin vechi, pe care îl bei cu prietenii. Sper să le adun, cîndva, între coperţile unei cărţi mai voluminoase...


PRIMUL DECRET ÎN CALITATE DE PREŞEDINTE AL STATULUI...


IGOR URSENCO:
– Să îngăduim puţin şi la o latură necunoscută din activitatea dumneavoastră: veţi candida la postul de Preşedinte al Republicii Moldova. Dar aici se strecoară o capcană. După mine, activitatea lui Nicolae Manolescu-politicianul a sabotat pe nedrept activitatea lui... Nicolae Manolescu-politicianul... La fel, nu-l pot vedea – şi nici un argument artistic nu mă poate convinge – în calitate de preşedinte peruvian pe un Mario Vargas Llosa... Ce v-a făcut să recurgeţi la o asemenea decizie? Căci, de altfel, notorietatea nu v-a ocolit...

EMIL LOTEANU:
– A ţîşnit din mine protestul. Ajunge halul de mizerie în care trăim! Ajunge jocul politic pe care îl fac guvernanţii acestui petec de pămînt! Ajunge cît au stat la putere..!
În ceea ce priveşte funcţia de Preşedinte a unui stat, domnul meu, dă-mi voie să nu fiu de acord... Actorul Ronald Reagan a făcut o cotitură radicală în politica Statelor Unite ale Americii, iar actualul preşedinte polon a fost, din cîte ştiu, redactor-şef la unul din cele mai citite ziare de acolo...

IGOR URSENCO:
– Credeţi că aveţi şanse egale în faţa celorlalţi pretendenţi la înaltul post?

EMIL LOTEANU:
– Sunt un fatalist. Am destinul soldatului care e părăsit în tranşee... Dar mă călăuzeşte o regulă. Citez după Socrate: „Un singur om poate salva lumea, şi acesta eşti tu...”. Voi lupta oricît de mici imi sînt şansele...

IGOR URSENCO:
– Să admitem că circumstanţele vor fi de asemenea natura, încît va trebui să cedaţi. Aţi face-o în favoarea altui candidat?

EMIL LOTEANU:
– Nu am de gînd!

IGOR URSENCO:
– Care ar fi primul decret al lui Emil Loteanu în calitate de Preşedinte al Statului?

EMIL LOTEANU:
– Decretul cu privire la acoperirea salariilor şi pensiilor...Şi aş mai zice: „Mame şi taţi, bunicuţe şi bunei, iertaţi-ne, dacă puteţi, ticăloşia faţă de voi, cei care ne-aţi dat viaţă şi ne-aţi crescut... Iertaţi-ne că v-am lăsat să căutaţi, prin bălării, prazul şi oul de raţă sălbatică...”

IGOR URSENCO:
– Puţini se pot lăuda cu o activitate atît de complexă, dar – să apelăm la efectele paronomaziei – omeneşte ar fi să vă încrînceneze vreun complex uman...

EMIL LOTEANU:
– Ştiţi dictonul latin: „Sînt om...

IGOR URSENCO:
– …şi nimic omenesc nu mi-e străin...”

EMIL LOTEANU:
– Timpul care trece prea repede - iată complexul meu...
IGOR URSENCO:
– La finele discuţiei puteţi veni cu o doleanţă sau un mesaj pentru membrii echipei noastre...

EMIL LOTEANU:
– Vă doresc să trăiţi din dragoste şi din adevăr, dar să fiţi şi clănţoşi, în sensul bun al cuvîntului. Aş vrea să văd un „Juventus” cu spirit critic, aidoma unui mînz nedresat...

P.S. Consiliul administrativ-economic, secondat de cenzura ideologico-politică, au considerat interviul de mai sus ca fiind subversiv, astfel că primul număr (24 august 1996) al ziarului „Juventus” – la care urma să fiu redactor-şef – a fost şi ultimul.


Reproducere după ziarul „Juventus”, nr. 1, 24 august 1996, pag. 3


 


EGREGORUL ADVERS:
„FORŢĂ” VERSUS „VIOLENŢĂ”, „MORFOLOGII” VERSUS „PARADIGME”


Dorin Ploscaru: Avatarul românesc al lui Dostoievski 91

Ciclicitatea şi sincretismul mentalităţii (O incursiune
în discursul imuabil al artei, politicii şi pieţei bursiere) 104


 

 

DORIN PLOSCARU: AVATARUL ROMÂNESC
AL LUI DOSTOIEVSKI


1. GENEALOGIA EGREGORULUI. MENTAL ORI SPIRITUAL?

MEMENTO:
„Odata am ştiut să zbor, odată. Dovadă n-am, dar îmi aduc aminte…”,
Adrian Popescu, „Arsura”

În eseul de faţă voi avansa în cîmpul literar-artistic noţiunea de „egregor” fără să-mi ostenesc demersul pentru a o motiva, din simplul motiv că se înscrie firesc în tradiţiile culturale şi literare anterioare, deja consacrate: ascendenţa mistică a faraonilor egipteni, sefirotul kabalistic evreiesc sau païdeuma greacă antică, de exemplu, răspund cu nume diferite la acest concept pseudo-energetic mental cu extindere planetară. O referinţă modernă a acestei teme poate fi identificată în „pseudoreligia bokononistă” inventată de Kurt Vonnegut1.
Aspectul lingvistic al acestei teorii fost preluat şi perpetuat, încă din tradiţia upanişadelor, cu cea mai mare fertilitate în spaţiul german. „A-fi-în-lume nu înseamnă a fi efectiv în contact cu toate lucrurile care constituie lumea; ci înseamnă a fi întotdeauna familiar cu o totalitate de semnificaţii, cu un context referenţial” (Martin Heidegger). Dar nici spiritul nu e răstignit într-un spaţiu geografic pre(de)finit, ci se materializează printr-un necontenit an-denken ( cu sens de „vagă aducere aminte”, „rememorare”) heideggerian. De acum încolo nu mai putem lua de-a gata, fără efort supra-uman, „experienţa apartenenţei noastre şi a operei la acel orizont al conştiinţei comune care e reprezentat de limbajul însuşi şi de tradiţia ce se continuă în el” (Gadamer, „Adevăr şi metodă”).
La teoreticienii francezi, în schimb, poate fi remarcată acea abilitate notorie de a încorpora firesc în discursul ştiinţific orice avans în presupoziţiile culturale. Nu la acelaşi psihokosmos abisal 2 se referea oare Jean Cohen cînd îşi preciza contururile unei Teorii a Poeticităţii, afirmînd că „fantoma, spectrul, zîna sau demonul nu mai sunt simple lucruri în lume, ci (…) lucruri-lume. Structură comună oricărei entităţi poetice şi care defineşte structural poeticitatea” (Jean Cohen, „Le Haut Langage. Theorie de la Poeticite”)?!?
Replica supremă a literaturii române – dată tuturor tradiţiilor pomenite aici – trebuie căutată în versul arhetipal din Antologia de texte populare în selecţia lui Lucian Blaga: „S-a întors în lume-o stea. / Mi-s mîinile arse de ea”. La fel, cele mai preţioase texte populare de factură budistă / tibetană („Mioriţa” sau „Meşterul Manole”). Dintre puţinii autori care slujesc marele egregor trans-planetar aş invoca pe Eminescu („Sărmanul Dionis”, „Ondina”-fantazie, „Mureşanu”, „Povestea magului călător în stele”), Blaga („Boală”, „Stă în codru fără slavă”), Arghezi („Pe ploaie”, „Morgenstimmung”, „Descîntec”, „Evoluţii”), Gr. Vieru („Făptura mamei”, „Tăcerea mamei”, „M-a strigat cineva?”, „Vîntu-n care zbor”, „Dar mai întîi”), Cezar Ivănescu („Amintirea paradisului”) sau Adrian Popescu („Arsura”). Dar acest aspect - primordial pentru o istorie completă a literaturii scrise în limba română - merită o dezbatere aparte!


2. FORŢA ŞI LIMITELE EGREGORULUI

MEMENTO:
„Cum puteţi voi, care sunteţi vizibili, să adoraţi lucruri invizibile?”
Ioan Damaschinul

Aşadar, orice curent, modă literar-artistică va răspunde, iniţial, la apelul unei „congregaţii psihice” temporare (descrisă sugestiv de Gustav de Bonne în sclipitoarea sa „Psihologie a maselor”), care, treptat, capătă o autonomie autarhică de „egregor” temporal şi spaţial absolut1. Acesta din urma îi în-robeşte / „înghite”/ actualizează pe toţi potenţialii lui practicanţi solemni, „slujitori” învederaţi ori simpli admiratori care cochetează sporadic cu manifestările lui. Formele de manifestare se pot încadra de la autoritară suraveghere îngătuită. Perioada de influenţă poate fi nelimitată sau atîta timp cît nu încearcă să iasă de sub tutela suzerană a sa. Anume în sensul definit aici voi utiliza, pe parcursul eseului, termeni ca „asimilare”, „paradigmă” sau „entuziast” (de la gr. en-theo-sias: “în-dumnezeire”).
„Generaţia optzecistă” în discuţie, de exemplu, nu face decît pe placul Golemului cultural extins, pe care l-a creat conştient – și, deci, potenţat – prin forţa topicii literare şi a viziunii artistice reunite. Astfel, aşa-zişii promotori ai generaţiei optzeciste care se identifică, pe plan internaţional, formulei post-moderniste, devin la nivel inconştient – ca oricare entitate literară dornică de afirmare – robiţi acestui egregor1, care nu le permite să avanseze în alte spaţii culturale, existente sau virtuale!
Bătînd insistent, ca Ivan Turbincă la Porţile raiului şi iadului terestru post-decembrist, Dorin Ploscaru răzbate, adesea, dincolo de samsara (roata vieţii) rotitoare a tradiţiei culturale româneşti, ca să materializeze / actualizeze, eminescian, mîntuirea eschatologică 3 obsesivă, amînată / tergiversată – de către “egregorul” cultural, conturat într-o existenţă anterioară. Numai printr-o falsă perspectivă a raţiunii3 („refac pe rînd, mental”) poetul citeşte, răsfoieşte „cartea de muncă” ca pe „cel mai complet roman” şi îşi permite să îi fie „explicat arborele genealogic. pelerinajul/ meu într-o lume străină, ostilă. / aici îmi este scrisă viaţa şi oraşele importante. / numele soţiei şi al copiilor. / studiile, vîrsta. Salariul” („Echimozele faciale ale drumului tău”).
Or, trebuie să-i dam dreptate lui Levi-Strauss cînd afirmă: „pentru a atinge realitatea trebuie, mai întîi, să repudiem experienţa”. Numai cînd poetul va putea să „intre în derivă / flux şi reflux” („Perioada de diviziune, recluziune”), ori va aprecia cum „se descompune substanţa sîngelui („Oblomovizare transversală”) prin „cugetări frontispiciale” (anima4?) va înţelege „aşezarea inexactă a lucrurilor” (Borşa e aşa o pasăre…) şi „pasionată rută, sinusoidă a trecerii / venirii mele din lumea de dincolo în lumea / aceasta” („Echimozele faciale ale drumului tău”).
Spiritul poetului (dar cine ştie dacă nu mai degrabă a preotului practicant?) Dorin Ploscaru, prins în mrejele trupului (temniţei pămînteşti?) „simte” că îţi face bine „să paşti iarba care o cunoşti” („Stare de graţie). Încît – aşa cum afirmă în textul „Pianul cu fulare” – „stil fără stil devine stil”-ul unui egregor cultural şi spaţial mult mai vast şi mai deplasat de la geografia accesibilă orizontului de lectură conştient: „aşezarea inexactă / a lucrurilor” („Borşa e aşa o pasăre…”).
Aşa cum afirma undeva Costion Nicolescu, „s-ar părea că destinul omului se joacă între un acasă originar şi un acasă eschatologic (…). Condiţia noastră ontologică şi destinul nostru normal sunt acelea de a fi cetăţeni ai raiului…”. Am putea identifica, în cartea de faţă, contururile imprecise şi surprinzătoare ca „braţele unui diapazon” („Două baghete subţiri...”) ale cîtorva egregore epidermice, de suprafaţă, dar şi oculte, mult mai influente şi mai violente decît ar putea bănui oricare autor: în momentul cînd pune pariul artistic „original” în faţa foii imaculate el de fapt devine unul „originar”. În zelul lor fără scrupule, aceste energii condensate emulante încearcă să in-formeze (adică să-i dea propria lor “formă”) „jumătatea de inimă roşie (şi) jumătatea de inimă neagră” („Borşa e aşa o pasăre…”) a ego-ului auctorial principal pînă la depersonalizarea lui completă.


3. UN INTRUS ROMANTIC STRECURAT ÎN COHORTA OPTZECISTĂ

MEMENTO:
„Puţini au fost cei care s-au putut face înţeleşi de toţi, chiar şi dintre Sfinţi. Unii se adresează desfrînaţilor, alţii se adresează călugărilor, unii necărturarilor, alţii intelectualilor, artiştilor. Aceştia din urmă sunt cei mai dificili”
Ierodiacon Savatie Baştovoi, „În căutarea aproapelui pierdut”

Comentariile literare entuziaste care s-au grăbit să-l asimileze pe Dorin Ploscaru egregorului optzecist (paradigmei post-moderniste?!)5 nu sunt departe de a comite – şi mă refer la cea de-a cincea carte a sa („Peştele albastru”, Editura Axa, 2005) – două erori, după mine, structurale: una - optimă şi cealaltă - optimistă. (Nu sunt sigur dacă autorul însuşi este conştient de acest lucru!).
Numele unor autori („augustindoman, gelludorian, nicolaescheianu, horiabernea, danielcorbu, mirceaoliv” etc.) acceptaţi de paradigma optzecistă, risipite prin cele 48 de texte plasate sub zodia „sacrului şi profanului” (Mircea Eliade), nu sunt invocate doar de dragul ritualului tacit (pe care ş-il fac reciproc, adesea nejustificat, autorii generationişti), dar, mai degrabă, izvorîte dintr-o anxietate nedisimulată a neliniştii ancestrale: „doar prietenia cu cîinii te mai ţine treaz” în acest vacarm şi „venirea prietenilor de la mari depărtări” („Borşa e aşa o pasăre…”).
Printr-un lapsus genealogic demn de a gestiona un caz psihanalitic în literatura română, adevăraţii mentori care îi ţin „de urît, de frig şi de foame (…) şi de lacrimi de pîine” („Am patruzeci de ani şi nu m-am întîlnit cu America pe stradă”), o mărturiseşte însuşi Dorin Ploscaru, sunt (metafizicienii) „Vasile Voiculescu, Daniel Turcea şi Aurel Dumitraşcu”. Iar multtrîmbiţatul „procedeu al intertextualităţii”, afişat mai puţin ostentativ de către Ploscaru faţă de congenerii săi, parcurge drumul invers celui propus de Julia Kristeva6 pentru autorii post-modernişti: şi anume spre… intersubiectivitatea autoafectivă, proprie romanticilor.
În acelaşi context, prozaicul învederat şi fragmentarul existenţial, ca alte toposuri recognoscibile („matrice stilistică”, ar spune Lucian Blaga) ale optzecismului românesc, constituie expresia unei tehnici literare superficiale, mimînd doar anecdotica realităţii 7.
De sub epiderma fardată (optzecist) a textelor din „Peştele albastru”, stîrcesc obsesiv rănile spiritului dezgolit, care nu se con-formează (adică refuză să primească “forma”) tiparului impietrit al realităţii, văzut prin spectrul 8 aerisit postmodern. În consecinţă, ego-ul auctorial este asimilat („actualizat”) de egregorul romantic. Performanţa strălucitoare a lui Figaro de a sluji, în acelaşi timp, la doi stăpîni, în cazul artistic al lui Ploscaru devine „misiune imposibilă” (ca să fac trimitere la numele unui triptic cinematografic avîndu-l ca protagonist pe actorul englez Tom Cruise).
Urmărind logica lui Hegel din „Estetica” sa, care rămîne perfect valabilă pentru structurarea volumului „Peştele albastru”: „Se desface (amintita) uniune clasică a interiorităţii şi a fenomenului exterior, (spiritul absolut) refugiindu-se înapoi în sine. Acesta e tipul formei romantice a artei, pentru care – conţinutul ei pretinzînd, din cauza liberei lui spiritualităţi, mai mult decît poate oferi reprezentarea lui cu elemente exterioare şi corporale – forma devine un CE exterior mai indiferent” (Hegel, „Estetica”, capitolul „Dezvoltarea idealului în formele particulare ale frumosului artistic”). Ploscaru nu prea are spaţiu de manevră in cîmpul textual: „divinaţia formelor” e un „Efect placebo” (vezi textul cu acelaşi nume). Anume “egregorul romantic” 1 e cel responsabil pentru enunţurile deghizate în haină hiperionică, ca în exemplele de mai jos:
„după ce m-am trezit din somnul acela sau în somn…”
(„Dispariţia lombară a istoriei”)

„eu vreau linişte şi-un pahar de outside încins”
(„Disjunctivul prezent”)

„uscat e cerul gurii uscată e / noaptea. Limba inimii tale ca o cîrpă / albă de pace aninată-ntr-un băţ”
(„Flora şi fauna”)

„din parbriz se vedea ca de pe un ecran / panoramic realitatea / rîurile, munţii întineriţi, viiile vieţii”
(„Din parbriz se vede”)


4. ALTE EGREGORE ELEMENTARE

MEMENTO:
“Noi toţi (scriitorii - n. a.) am «ieşit» din «Mantaua» lui Gogol”,
Fiodor Dostoievski

Departe de a neglija „presiunea timpului istoric şi a grupului social” sau „constrîngerile modelatoare impuse de codurile literare” (I. Em. Petrescu, „Configuraţii”), „nucleul generativ” al universului imaginar al poetului moldovean nu trebuie căutat, constatam mai sus, în discursul generaţionist, ci în valenţele unei epopei, prin excelenţă cristice („peştele” este unul dintre simbolurile creştinismului). Astfel că enoriaşii de la Parohia „Sfînta Treime” (Piatra Neamţ), unde predică poetul-teolog, au fericita ocazie de a se purifica prin katharsis-ul religios originar, înaintea celui estetic! Pentru explicaţie nu trebuie să mergem prea departe, deoarece, aşa cum constată Dorin Ploscaru, „în faţa poeziei, iubirii şi a morţii rămîi singur” („Surîsul ipochimen”).
Adesea limitele palpabile ale egregorului ortodox (iată doar cîteva mărturii directe: „iulienimihailiigavrili” bizantini, părinţii spirituali Voicescu, Calciu ori Creangă, Arghezi, Mihai Ursachi şi Nichita Danilov), riscînd în permanenţă să degradeze în unul protestant (Rainer Maria Rilke, Hydn ori Louis Armstrong). Altă dată, conturul volumului devine mai nuanţat stilistic prin interferenţa sui generis a egregorului balcanic (Hogea Nastratin, Caragiale, Ion Barbu, Goran Bregovič), complementat de cele „trei vorbe de-a lui / Nichita nu trebuie sa fugi / de lumea Balcanilor” („Pianul cu fulare”).
Dar mai există o faţetă care nu mai poate rămîne ascunsă – urmează un triplu pleonasm – „ochiului critic raţional”: şi anume matricea inconştientă a unui egregor slav, suprapusă pe vîrful piramidei structurale de către egregorele cultural-energetice invocate mai sus.
Astfel cum se explică familiaritate obsesivă cu personajul Oblomov sau numele de „Katia” şi „Nataşa”? De unde această intimitate caniculară cu „Adieu Odessa” sau cu „ peisajul antarctic” şi „iernile siberiene” („Am cunoscut foamea”)?
Ceva mă obligă să invoc aici experienţa karmică a celor doi Nichita – Stănescu şi Danilov – care pot să dea un exemplu remarcabil de cum „poţi să locuieşti limba română” într-un mod fericit, chiar dacă îţi curge sînge străin (mai exact „slav”: la cei doi poeţi exemplari ai literaturii post-eminesciene) prin vine!
Iată, de exemplu, textul „Coloana care nu sprijină grinda” care pare să de seama, concludent, despre deosebirea pe care o făcea Lucian Blaga între „mişcarea gravă, anxioasă a spiritului slav din stepa fără hotar” şi cea ondulatorie a „spaţiului mioritic”. Trebuie să mai adaog că poetul Ploscaru gravitează preponderent spre cea dintîi?!? Dacă ar fi să schimbăm vocabulele „medieval” prin „rus” şi, respectiv, rîul „Mureş” prin fluviul „Volga”, ar rezulta un text de esenţă ... literară rusă. Antologică – dar şi ontologică – prin excelenţă:
„un menuet medieval într-o dimineaţă
însorită aşa ar arăta inima mea ce nu
încetează să zvîcnească în această zi
stucatura coloanelor praporilor lui
horiabernea (…)
maria lui bucur din sasreghin
şi mureşul de cîmpie, îmi bucură inima
sunt cele mai dragi peisaje. alături mocăniţa
tăietorilor de lemne curge la vale
cu apa rîului mureş”.

Numai un simţ acut (preconştient? inconştient?) al limbii ruse – dacă ar fi să urmărim logica lui Gadamer şi Heidegger examinată în prima parte a studiului de faţă – i-a permis lui Dorin Ploscaru să exprime sentimentul exact al femeilor care „stau izmenite (cu sens de „transfigurare”) în faţa telenovelei numite surprize, surprize” („Borşa…”) ori să coaguleze un necrolog poetic i-real din utilizarea sensului transcendental al cuvintelor de origine slavă în textul „Bejanie” (alt cuvînt de origine slavă, cu sens de „exil spiritual”, peregrinare, iniţiere supra-terestrială a duhului)...
Se întrevede o dorinţă obscură la Dorin Ploscaru pentru a fi „îngropat” în oceanul slav 9, năzuinţă trădată şi de utilizarea aproape obsesivă a cuvintelor din limba română venite prin filieră slavă 10, cum ar fi: jălanie (dorinţă amestecată cu jale, durere inexprimabilă), grijanie (termen ambivalent care presupune, alături de sensul, eclesiastic, de “evlavie” şi cel de „înjurătură”), podgorii (poalele munţilor), caleaşcă, uliţe, popă, taină etc... (Vezi şi limbajul utilizat în culegerea statistică a Academiei de Ştiinţe din Republica Moldova: „Recensămîntul Moldovei în epoca feudalismului”, sec. XVII).

5. UN CAZ DE TOPICĂ A METEMPSIHOZEI LITERARE

MEMENTO:
„Patericul: la intrarea unui sat de ticăloşi stau doi draci.
În jurul mănăstirii de cuvioşi călugări nevoitori întru desavîrşire stau două mii”
N. Steinhardt, „Jurnalul fericirii”

Doresc să comentez complementar – şi să trec peste – experienţa mea proprie cu volumul lui Dorin Ploscaru, similară, pînă la un anumit prag senzitiv, cu cea invocată de către Carl Gustav Jung la lecturarea romanului „Ulysses” de James Joyce.
Acum nu aş fi în stare să indic care pagină “m-a făcut să adorm”, de cîte ori sau care text mi-a deconectat atenţia, activîndu-mi „trenul de gînduri inconştient pe care conştiinţa doar mi l-ar fi tulburat” (vezi eseul lui Carl G. Jung, „Ulysses: A Monologue”). Dar odată depăşită inerţia vizuală, un lucru îl ştiu cu siguranţă: am parcurs – recunosc –epopeea iniţiatică a lui Dorin Ploscaru, „Peştele albastru”, cu sentimentul ciudat că voi întîlni, la prima lectură, pe alter ego-ul său, Fiodor Dostoievski 11.
Mai rar la poeţii români, alături de grija pentru estetic, preocuparea obsedantă pentru eticul şi ecologia spiritului, ca şi pentru parousia (mîntuirea)3 prin Logos (cuvînt divin, spirit întruchipat) a Patriei.
„Prin danţul trecerii” poetul nu va putea să nu reţină, desigur, „retezarea aceasta brutală / un soi de alte anotimpuri” („Oblomovizare transversală”) regăsindu-se „în vechile valize” prin intermediul lui Eminescu sau Cioran, dar mi se pare că schema perfect valabilă în cazul lui Ploscaru e activată de egregorul creştin ortodox, specific dostoievskian12.
De ce nu Eminescu (la care face referiri intertextuale obsedante) sau Cioran (de care e legat din punct de vedere geografic)? Primul, un pan(pro)teist, care nu credea - ca şi Salvador Dali - că va muri vreodata definitiv („Timpul tornadelor”); cel de-al doilea care nu era în stare să „schimbe România la faţă” prin a-teismul său învederat.
Oricînd Dorin Ploscaru putea activa/potenţa oricare dintre „traseurile archetipale” ale celor doi înaintaşi, dacă nu „ar fi învăţat / lecţia (morţii) de foarte mult timp” („Urma mică a pantofilor în zăpadă”), uneori zilnic („Bejania”), împreună cu enoriaşii săi de la Piatra Neamţ. Aceeaşi repercusiune, rămasă pentru tot restul vieţii, ca şi lecţia trăită la propriu pe propria piele de către Fiodor Dostoievski în faţa eşafodului (graţiat în ultimul moment) sau pe cînd îşi scria romanul-premoniţie „Demonii”?

► Pentru Ploscaru, urmat în preajmă de “spiritul lui Dostoievski”, poezia rămîne „ca rugăciunea şoptită în / taină, ca plînsul ce rămîne / prelins între tine şi Blîndul / Nazaritean”, anume aceasta poezie cristoforică poate „schimba destine, macazuri, vieţi şi obiecte pierdute” („Peisaj antarctic II”);

► Pentru Ploscaru, secondat îndeaproape de „spiritul lui Dostoievski”, sufletele umane sunt ca nişte „tainiţe şi cufere secrete de ziduri monastice” („Zenitul şi nadirul”);

► Ploscaru, adulmecat obsesiv de către „spiritul omniprezent al lui Dostoievski”, „se îmbrăţişează cu pruncii / cu noi-născuţii iulienimihailiigavrili” („Am patruzeci de ani…”). O paralelă neaşteptată într-un spaţiu pe care nu l-a frecventat vreodată poetul din Piatra Neamţ: creştinismul ortodox (sau „pravoslavnic” 10, cum ar zice marele gînditor rus) nu e justificat cu preţul unei lacrimi de copil – găsim undeva în paginile romanului „Demonii”!

Dostoievski atunci şi, acum, Ploscaru...

► Ambii fascinaţi de exorcismul real al Satanei, ca sa invoc doar două exemple:
1) „oamenii beţi de bucurie ai / lăsat în urmă părinte”;

2) duhurile rele ai / scos, psaltironul nu s-a oprit din cîntare” („Am patruzeci de ani…”).

Ambele fragmente bazate pe ritualul creştin răsăritean: „aruncam cu tămîie într-o mulţime de oameni” („Cartoful cu muguri”);

►Ploscaru, păşind aproape sincron alături de spiritul omnipotent al lui Dostoievski. Ambii interesaţi de „colonia penitenciară” („Zenitul şi nadirul”) şi „poliţia politică” („Timpul tornadelor”) etc.

Se poate citi poemul dramatic „Bejania” prin prisma unui capitol întreg din romanul dostoievskian „Demonii”: „Moartea lui Stepan Trofimovici”. Similitudinea celor două texte creşte nestăvilit, unde și unde, pînă la identificare: desigur în măsura în care pare firească alăturarea lui Ulise animat inițial prin Homer și filtrat mai tîrziu de către Joyce sau textul popular „Meşterul Manole” şi cel adaptat de către Blaga etc.
De aici nu e decît un pas pînă la presupoziţia mea – înţeleasă, mai degrabă, ca un pariu cu propria intuiţie decît cu cititorii –, conform căreia şi cele patru cărţi anterioare ale lui Dorin Ploscaru (pe care încă nu le-am citit), vor fi trebuind să graviteze sub figura protectoare a lui Dostoievski.
Să fie ea cea care i-a condiţionat „paRUSIA literară” („Echimoze”) de a fi acceptat membru cu drepturi depline în Uniunea scriitorilor din România? Din păcate sau din fericire pentru cititori, nu am aici un răspuns plauzibil!
Un lucru e cert: dacă doreşte să rămînă o voce distinctă în generaţia lui şi, mai larg, în literatura română, Dorin Ploscaru va trebui să o demonstreze prin cărţile pe care Dostoievski nu a reuşit să le scrie în timpul său acordat de Moire.

NOTE:

1. Pentru detalii a se vedea şi studiul meu: Parabola unui „Granfalloon” românesc (Ghid de modelare strategică a Partidelor şi Alianţelor post-electorale)
2. Simone de Beauvoir, la care trimite un text din „Peştele albastru”, găsea „poetică o fantomă” (accepţia mai populară pentru noţiunea de „spirit”) anume prin „faptul că ea nu este legată de pămînt, putînd fi concomitent în altă parte” (Simone de Beauvoir, L’invitee);
3. Exprimată prin grecescul „parousia”, termen utilizat, de altfel, şi de către autorul textelor examinate aici („parusia în...costumul acesta de / velură neagră... / mă va prinde”, „Echimozele faciale ale drumului tău”);
4. „Animus” versus „Anima”, noţiuni pe care Gaston Bachelard le preferă în locul „raţiunii” şi „intuiţiei”;
5. Prozaicul şi fragmentarul, textualismul şi intertextualitea, invocările generationiste sunt doar cîteva toposuri recognoscibile în efigia optzecismului românesc
6. În textul frantuzoaicei de origine bulgară, enunţul este formulat după cum urmează: „în locul noţiunii de intersubiectivitate se instalează cea de intertextualitate”;
7. Sau „materialul evenimenţial”, dacă e să utilizez sintagma din taxonomia paradigmatică a Ioanei Em. Petrescu, prin care autoarea clujeană îl reduce la „materialul biografic, istorie şi faptele diverse”);
8. De la “fantomă”, sensul originar al cuvîntului. Vezi şi Nota 1;
9. Similară cu cea a lui Eminescu din textele sale care răspund unui “egregor romantic”: „Mai am un singur dor” ori „Sara pe deal”;
10. Inclusiv limbile – sîrbă a lui Goran Bregovič şi bulgara natală a Juliei Kristeva – pe care eu le consider „variante lexicale” încremenite în tiparele vechi ale limbii slave, actualmente depăşită de limba rusă modernă. Situaţie istorică similară cu cea a limbilor dacică şi albaneză, invocată de unii lingvişti români;
11. Dar nu în sensul „concordanţei”, utilizată în cercetarea automatizată a literaturii, şi care presupune „un dicţionar al tuturor elementelor (de obicei, cuvintelor) unui text, fiecare element putînd fi prevăzut cu frecvenţa sa în text şi cu toate contextele în care el apare, pentru fiecare context indicîndu-se locul exact în care el apare” (Solomon Marcus, „Invenţie şi descoperire”);
12. Poate era necesară aici o nuanţare a sensurilor topice înrudite semantic: „bizantinismul”, „isiahismul” sau „masochismul”?
Pentru detalii a se vedea şi studiul meu: “Pleroma ortodoxă: între polifonie şi dogmă?”

Baia Mare, septembrie 2006
 

CICLICITATEA ŞI SINCRETISMUL MENTALITĂŢII
(O incursiune în discursul imuabil al artei, politicii şi pieţei bursiere)

MEMENTO:
“Lumea gîndirii şi a ideilor individuale este strîns legată de văz (...). Aproape toţi termenii (…) care denotă gîndirea, începînd cu grecescul „theoria”¹, se bazează pe metafore vizuale”
Northrop Frye, Anatomia criticii


Cum e corect: „analiză tehnică” sau „morfologia constiinţei umane”?
(În loc de Prolegomene)

Fragmentul pe care l-am utilizat ca MEMENTO: la acest studiu ancorat în realităţile paradigmatice ale pieţei de capital nu aparţine vreunui guru bursier, ci... unui critic literar care (întîmplător?) s-a dovedit a fi chiar un remarcabil canadian. Cu riscul de a atrage oprobriul economiştilor & contabililor consacraţi, îmi permit să afirm ca ideea nu face decît să reconfirme un „adevăr” obositor: gîndirea umană e, prin excelenţă, asociativ-morfologică, putînd fi rezumată la un “proces permanent de metamorfozare, adică de transcendere a modelelor şi experienţelor dobîndite în structura şi fizionomia formelor”.
Îmi pare rău să dezamăgesc cititorii din nou, dar nici acest excerpt nu e un citat din vreun manual de analiză tehnică (AT), ci tot din teoria literară. De data aceasta din “Problemele poeticii lui Dostoievski”. În aceeaşi lucrare a lui Mihail Bahtin, vom întîlni, de exemplu, şi altă observaţie preţioasă pentru speculatorii bursieri: “forma reprezintă memoria artistică în procesul dezvoltării literaturii”.
Trebuie să mai spun că sintagma putea căpăta, cu acelaşi succes, conturul din paranteze (“forma graficelor reprezintă memoria participanţilor la piaţa valutară în procesul fluctuaţiilor valutare”), fără să se „altereze” ideea originală?


I. Ce se ascunde după analiza tehnică? Un caz românesc...

Pretextul acestui studiu mi-a fost servit, la sfîrşitul lui martie 2007, de una dintre emisiunile lui Robert Turcescu de la „Realiatea TV”. Aşa cum invitaţii săi „aleşi” (cuvînt utilizat aici în două sensuri: ca „participiu” şi „adjectiv calificativ”) să dea „bile albe sau negre” nu erau decît cuplul „Cristian Tudor Popescu (CTP) - Emil Hurezeanu”, mi-am permis să ciulesc urechile la gîndurile în dialog ale remarcabilului tandem: un „termometru social” plauzibil al „realitaţii” social-politice româneşti. Pentru determinarea „temperaturii” plauzibile a moravurilor politice – obţinută prin discernarea (in)FORMA(ţiilor) turnate zilnic de politicieni peste popor prin intermediul mass-media –, era nevoie de gradaţia roş-fierbinte şi rece-albastră a celor două minţi analitice a contemporanietăţii româneşti.
CTP sugera un scenariu psiho-politic, primit cu reticenţă - dacă nu chiar cu consternare - de către cei doi interlocutori ai săi, scenariu de care restul ascultătorilor au făcut abstracţie, lăsîndu-l în praful uitării. (Păcat de asemenea viziuni minoritare - pierdute, ca atîtea altele, prin arhivele TV - mult mai înţelepte şi speculative decît dezbaterile pretins „intelectuale” ale corului afon de invitaţi!). Nu sunt sigur că reconstitui exact cuvintele invitatului la ediţia intitulată “100% Cap şi Pajură”, dar sper să-i reproduc logica intenţionalităţii. Jurnalistul sugera faptul că Alianţa „DA” – prin cuplarea politico-electorală a PNL şi PD - a “intervenit”, oarecum inoportun, în procesul redistribuirii puterii. Astfel, concluziona CTP, evoluţia evenimentelor a „degenerat” iremediabil, doar pentru a deplasa/amîna trendul politic firesc al României. În schimb, ca alternativă viabilă, PSD trebuia lăsat să guverneze pînă acum: asta însemnînd să-şi sleiască, prin inerţie, energia. Cu alte cuvinte, posibilitatea social-democraţilor de a „cădea” de la guvernare cu de la sine „putere” (utilizez şi această sintagmă în două sensuri, dar las pe seama cititorilor să le decodeze!) era semnificativă! Consecintele? România ar fi avut în persoana PSD-ului un jucator care, în loc să îşi consume ultimile picături agonice din corul energetic, ar cîştiga voturi din cauza unei coaliţii dezbinate timpuriu...
Ei bine, asistam la o veritabilă analiză aşa-zis „tehnică” (AT), care nu ar trebui să lipsească din rechizitoriul oricărui investitor, cu atît mai mult al unui analist economic-financiar. (Fără a-i ofensa intelectul, sunt inclinat să cred că domnia sa nu a ţinut prea multe bancnote emise de principalele Trezorerii ale lumii: continuînd logica argumentului, cred că şi mai puţin ştie cum să le tranzacţioneze! Dar intuiţia a lucrat fără greş. Ba chiar strălucit, aş spune, aşa cum i-ar sta bine unui analist financiar!)
Directorul de la ziarul „Gîndul” disocia scenariul politic fără a face trimiteri la termeni consacraţi din AT („rezistenţă”, „suport”, „proiecţie”, „scenariu ascendent” - „scenariu descendent”, „trend”) şi previziunile („retragere”, „căderea cotaţiei”, „recul” etc.) care decurg din aceştia, în schimb a intuit corect procesul speculativ de anticipare a vectorilor. Fie aceştia bursieri, social-politici sau cultural-artistici.

Or, aceasta e calea plauzibilă de care am mai vorbit pe paginile revistei „I&P”, de fiecare dată cînd m-am referit la „Secţiunea de aur” ori spirala ADN, şirul numeric al lui Fibonacci sau Undele lui Elliott.


II. Legităţile Universului şi „valurile” comportamentului uman

Vorbeam ceva mai sus, despre “paradigma” limitată a creierului uman? Dar dacă această alternare de scenarii (discursuri, puteri, energii, mode, „oportunităţi” de orice fel etc) e specifică comportamentului uman şi trebuie considerată ca o normalitate?
Să luăm exemplul pieţei americane, pe care am invocat-o deja ca avînd toate însemnele „maturităţii economice” şi (deci) utilă doar ca material ilustrativ pentru speculatorii începători. După decenii de dominaţie neîntreruptă a trendului ascendent, începînd cu luna ianuarie 1969, de exemplu, sentimentul optimist al pieţei a fost răvăşit de începuturile altui trend secular, descendent de data aceasta. Or, contextul începe să fie nebănuit de larg, prefigurînd o criză totală a paradigmei mentale.

1. Scara descendentă a octavelor muzicale

După o perioadă de glorie neacoperită pînă acum de o altă trupă, faimoşii englezi „The Beatles” au cunoscut o cădere la fel de spectaculoasă: dezbinarea finală din aprilie 1970 a coincis cu minimele înscrise în istoria pieţei americane de capital. Pe parcursul aceleiaşi perioade, grupele de muzică pop au luat pur şi simplu calea splitării, iar star-urile au început fie să cadă abrupt din înălţimea top-urilor muzicale, ori să fie asasinate chiar (vezi cazurile Jimi Hendrix, Cass Elliot, Janis Joplin, Jim Morrison, Duane Allman sau trupa „Nirvana” şi „Take that” etc). Într-un raport datat cu 1998, publicaţia de resort „The New Music Express” constata că în industria musicală părea să apară “primele manifestări ale suferinţei cauzate de o depresiune care ar putea fi fatală”.
Iată şi alte cazuri, mai recente, care se înscriu în trendul mental descendent. Cîntăreaţa Britney Spears începe să devină tot mai cunoscută, dar mai degrabă în disfuncţiuni (divorţuri repetate, tratamente alcoolice sau automutilări ale figurii) decît în calitatea ei de „star”, anticipînd alta turnură a pieţei americane de capital. Aici ar trebui să invoc şi cazurile de „împotmolire” ale lui Rod Stewart, David Bowie ori Sinead O’Connor, care altă dată nu mai coborau pe valurile popularităţii. Ca să nu mai vorbesc despre contractul de $ 100 milioane al vocii de aur „Mariah Carey”, anulat de studioul contractant după ce diva a atins trista „performanţă” în vînzări: doar 501,000 de copii. Aşa cum vidul trebuia umplut cumva, popularitatea acestor nume a fost umbrită, în schimb, de grupa rock „Slipknot”, „înălţată” din obscuritate cu ajutorul unor sunete stridente şi măşti groteşti.
Acelaşi trend poate fi urmărit şi pe bătrînul continent, la ultimile două show-uri „Eurovision”. Ediţia din anul trecut era adjudecată de „cornoraţii” din Finlanda, iar anul acesta a fost cîştigată de o reprezentantă a minorităţilor sexuale, după ce a focalizat în top cel puţin trei discursuri muzicale travesti ori transsexuale.
Verka Sedyuc’ka (actorul ukrainean Andrei Danilko) pe locul secund la „Eurovizion”, ediția 2007

Aici se cuvine să citez remarca cauţioasă a lui Platon privind modificările condiţionate de structura sentimentului artistic al cetăţenilor (vezi dialogul „Republica”, Cartea IV): “Stilurile muzicii nu pot fi stîrpite de influenţa tradiţiilor sociale şi ale legii”!
Observaţi că marele gînditor elen conferă anume muzicii calitatea de vector al schimbărilor sociale şi nu activităţilor economice sau politice, aşa cum suntem tentaţi să o facem din inerţia ultimilor două milenii.

2. De la Holywood la „Panik House Entertainment”

Încercînd să identifice în industria cinematografică o direcţie de succes cum e cea de “Classics of Horror”, prestigiosul „The Los Angeles Times” nominaliza, în unul din numerele sale, cele mai reprezentative filme care “au naufragiat în psihicul spectatorului ca să stea acolo pentru totdeauna”.
În acest sens e ilustrativ (şi, în special, instructiv) graficul oferit de compania Elliott Wave International, unde valurile comportamentului uman au imprimat acelaşi archetip imuabil: perioada degradării psihicului, instalării ororii şi a pesimismului se suprapune, ideal, peste cea a declinului economic. Săgeţile de pe grafic indică interconexiunea perioadelor de accelerare a inflaţiei cu cele mai vizionate filme de groază (printre care „Psycho”, „Alien”, „Exorcistul”, „Tăcerea mieilor” şi, desigur, „The Descent”), începînd cu anii ’60 pînă la sfîrşitul secolului XX.


Graficul lunar DOW raportat la trendul inflaţiei şi... al filmelor „horror”
(Elliott Wave International, toate drepturile rezervate)

Acest exemplu nu e unic în istoria americană. Pelicula „Nosferatu” punea în 1921 bazele unui trend de filme despre vampiri: acelaşi an de declin al bursei americane! Altă perioadă de coincidenţă a declinului indicelui american DOW cu „moda” filmelor horror devenite clasice („Dracula”, „Mr. Hyde”, „Frankenstein” sau „The Mummy”) poate fi interceptată în anii ’30 sau’70 cu filmele despre „zomby” şi ucigaşi în serie.
Se afirmă adesea ca producţiile cinematografice de la Hollywood au o influenţă pernicioasă asupra valorilor morale, prin promovarea violenţei ori a perversiunii sexuale. Dar criticii studioului uită să se intereseze că tematica e dictată în princial de către spectatori. Sondaje costisitoare şi sofisticate preced deciziile de turnare a filmelor. Studiourile mai mici turnează şi ele la umbra cine-mastodontului american: aşa cum e cazul antologic al „Hombre Kabuki”, un scurt metraj al regizorul în vogă Leo Age care subverteşte noţiunea de fetişism sexual, permutînd „puterea” de la unul dintre parteneri la celălalt.
Asta nu inseamnă că temele „ancorate în subconştient” nu sunt preluate pentru a fi rectualizate. De exemplu, Brian De Palma se pregatea anul trecut să regizeze „The Untouchables: Capone Rising”. La fel şi Jackie Chan & Jet Li, dînd măsura hongkongoneză a lui Al Pacino & Robert De Niro ², readuc – pe ecranele vieţii – „eroul” care şi-a pierdut „estetica” şi impecabilitatea de odinioară. Vulgul vrea să fie reprezentat de inşi asemeni lui: „reali” pe bune şi cu defecte lauzibile, încît să-i poată intîlni la colţul de stradă şi să le strîngă mîna nestingherit...
Şi o ultimă remarcă. Trendul decadent general-valabil, în care intră periodic conştiinţa socială, e confirmat şi de prosperarea pe care o cunosc retailerii de filme, aşa cum e cazul companiei din Chicago „Panik House Entertainment”, specializată în distribuirea de CD-uri si DVD-uri asiatice obscure, avînd ca tematică filme horror, sex-ploatare şi promotori neobosiţi de violenţă.
Exemplele din artă (muzică şi cinematografie) pe care le-am invocat, nu fac nimic altceva decît să „arhiveze” ori să anticipeze tendinţele ciclice ale arhetipului colectiv.


III. Superman cedează locul lui Batman...

Rămînînd în teritoriul vieţii reale, care e asemeni unui film: scenariile sunt „filtrate” prin personajele ciclului respectiv. Naşterea anti-eroului Batman, de exemplu, poate fi urmărită retroactiv pînă în 1939, anul bursier „bearish” (“ursul” care dă cu „laba”: de sus în jos), cînd versiunea revistei de comics “Prinţul întunecat” îl oferea ca antidot lui Superman, eroul conştiinţei americane „bullish” („taurul” care operează cu perechea sa de „coarne”: de jos în sus).
Diseminarea, trebuie să remarc, s-a produs cu “succes”. „Scenariul subconştient” al spectatorului „normal” a fost dat peste cap – pentru totdeauna de acum încolo – de către canibalul ucigaş-în-serie din thriller-ul „Tăcerea mieilor”. Succesul de blockbuster al peliculei a incurajat producatorii să-i continue „saga” ecranizată. A apărut un element inovator – dar şi cel mai şocant: anti-eroul Hannibal Lecter (o aluzie directă la „canibal” şi „lector”) reuşeşte să cîştige simpatia audienţei. Personajul odios, „naturalizat” cu multă frenezie actoricească de către Anthony Hopkins, semnalizează o schimbare profundă în regia filmelor horror: dacă în anii ’30 monştrii erau înfrînţi de către eroi, in anii ’70 eroii sunt cei infrînţi de către monştri.
Monştrii devin eroi!
Acest Memento devine valabil în toate domeniile mentalului. Trebuie să transpară limpede, totodată, faptul că trendul social cunoaşte faze diferite în fiecare cultură sau comunitate.


IV. Continuarea “cazului românesc...”

Aşa cum observam mai sus, aceleaşi forţe care favorizează ascensiunea unui fenomen social – fie acesta economic, politic sau artistic – adesea inversează roata „fortunei”, confirmînd pe deplin justeţea nenumăratelor variaţii ale proverbului românesc: ”Cu cît urci mai sus, cu atît poţi cădea mai repede”. Sau „mai dureros”. Ori „mai abrupt”? Aici ar trebui întrebaţi politicienii versaţi. Dar fără a uita că gradaţia acestei senzaţii „tari” variază de la un Partid politic la altul...
Paralela politică mă ajută să revin la scenariul invocat de CTP la începutul acestui studiu. Concluzia pe care o sugera jurnalistul este edificatoare. Pentru „binele” economic, psihologic sau cetăţenesc al poporului, era „bine” să nu fie intervenţia politicienilor în ciclul social-politic şi electoral.
Şi încă o lectie pentru analiştii politici, pe care acelaşi CTP le-o dădea, tot la o emisiune “100%”. Dar de data aceasta, imediat după incidentul Preşedintelui Băsescu cu jurnalista de la „Antena 1” (scena „ţigancă împuţită”). Întrebat de moderatorul talk-show-ului dacă ar închide (pentru calomnii şi limbaj violent) publicaţia partidului extremist “România mare” – în caz că i-ar sta în putere să o facă – m-a bucurat faptul să aud în replică un ... „nu” ne-ezitant. Or, linia demarcatoare între o societate liberă şi una totalitară o constituie tocmai libertatea expresiei. Sunt şi eu întru totul de acord că – în timp ce scenariile pot fi „anulate” sau „abolite” – ele nicidecum nu trebuiesc „suprimate” ori „nimicite”. Pentru că această „metodă” de obstrucționare ne-ar întoarce înapoi spre realităţile atroce ale crematoriilor fasciste şi ale gulagurilor comuniste.
Într-o democraţie oricine are dreptul la un scenariu narativ ³ - fie acesta politic, economic sau cultural - chiar dacă nu e decît o actualizare deghizată din basmul „Barbă albastră” sau „Capra cu trei iezi”, balada „Mioriţa” ori scrierile lui Marquis de Sade şi Leopold von Sacher-Masoch.
Principalul e să nu fie îndesat în gură cu forţa. Sau – şi mai grav – turnat cuiva pe gît sau pe ochi...
Acum devine clar de ce regizorul Steven Soderbergh e hotărît să turneze tocmai două pelicule despre Che Guevara (cu actorul Benicio Del Toro în distribuția principală), simbol al comunismului refulat în conștiința Americii Latine dar și a tuturor celor care nu pot prinde de coadă „visul american”.


„Rătuşca cea urîtă”: cazul românesc
(În loc de concluzii la scenariile politice)

Acum devine clar triumful zdrobitor al scenariului „regizat” de simpatizanţii preşedintelui Băsescu la Referendumul din 19 mai. Nu e decît o concluzie pe care trebuiau s-o anticipeze cei care au votat pentru demiterea Preşedintelui. România a intrat, şi ea, în faza de down-trend social-politic.
Niciodată, cu excepţia cazurilor de impunere a unui diriguitor (fie acesta monarh sau comunist), România modernă nu a cunoscut un Preşedinte de ţară ales, care să răspundă la anumite aşteptări colective4, maniere sau temperament.
Schema inconştientă pe care o cunoastem cu toţii din basmele copilăriei comuniste (staliniste, ceauşiste etc) a „anulat” scenariul popular oficial al „Ursului păcălit de vulpe”, declanşîndu, ca alternativă compensatoare, piesa colectivă, întitulată „Răţuşca cea urîtă”: poporul e în aşteptarea unei minuni nesperate5! (Observaţi – ca o paralelă culturală complementară – şi televiziunea: incidenţa unor rating-uri largi de productii „soap” naţionale, gen „Betty cea urîtă”, „Pro-Veştiri adevărate” ori „Ştirile ProTV de la Ora cinci”!)
Scenariul archetipal al maselor a dat la iveală un „model de conducător” pe măsură: un Figaro incomod, „de-al nostru”, incitant de „palpabil” iar nu pierdut în aerul rarefiat al Guvernării din Turnul de Fildeș. Iată o aplicație practică a puterii distorsionate pe care nici Gustave le Bon în a sa devenită clinică “Psihologie politică” nu bănuia: mulţimea extaziată la simplul gînd că ar putea fi u(tili)zată simultan pe post de baie şi ... prosop!
Traian Băsescu poartă cu lejeritate necontrafăcută masca unui personaj ce răspunde imperios trend-ului decadent, demarat necum și în politica românească. Contrapunînd „discursivitatea sterilă” a social-democratului Ion Iliescu, „inteligenţa inutilă” marca Em. Constantinescu sau „modelul” ferchezuit şi opulent, patentat pînă de curînd de către liberalul C. Popescu-Tăriceanu, publicul larg de votanți încă mai frecventează balurile de pe prora veselă fără a acorda (însă prea) mult timp și credit echipajului marinăresc cazon. Acelaşi lucru poate fi observat şi la măsura în care liderii pot miza pe sentimentul de „popularitate” în mijlocul colegilor de partid: în timp ce Emil Boc, Adriean Videanu şi Radu Berceanu şi-au găsit, se pare, nişa electorală „internă” din Partidul Democrat, Mircea Geoană sau Cristian Diaconescu sunt prea elitişti pentru a se înscrie în „portretul robot archetipal” al alegătorului PSD-ist!
Deocamdată Traian Băsescu se ţine pe val. Conform teoriei bursiere a „Undelor lui Elliott”: tocmai pe a 5-ea „creastă” a valurilor din trendul optimist. Ultima dintre cele ascensionale.
Dar nici chiar mijloacele cele mai corsăreşti nu îl pot menţine în deriva valurilor Puterii. Obţinute pe durata unui ciclu mental optimist acum expirat, unele competențe prezidențiale investite anterior de către fanii-alegători în Președintele Băsescu deja indică semne clare că nu vor avea viabilitate nici măcar pînă la data oficială a scadenței electorale. Pentru că urmează, inevitabil, corecţia trendului ideologic-politic: declinul.
(Fie spus între aceste paranteze: cu riscul unei profeții neîmplinite de timpuriu, pariez nu numai pe faptul că Traian Băsescu nu va risca să candideze pentru un al doilea mandat prezidențial, dar și pe dispariția Domniei sale în anonimatul cras al politicii: în care a apărut la fel de neanunțat!)
Preşedintele acum trebuie să se grăbească: dacă doreşte să implementeze în fapt „planurile” ce şi le-a propus cu populaţia României. În timp ce îşi face „baia” obişnuită în mulţimile extaziate, Preşedintele trebuie să filtreze scenarii mentale. Fără număr. Pentru că – vezi bine – urmează inevitabil Ciclul electoral următor.
Cu scenariile şi eroii săi...
Dintr-un sezon archetipal nou: inclusiv mental și politic...


NOTE:

1. „Theoria”, la originile limbii eline însemna „contemplarea lui Dumnezeu”;
2. Pentru detalii navigaţi pe: http://film.guardian.co.uk/news/ story/ 0 ,1935917,00.html;
3. „Life script”, ar zice Eric Berne. Lecturarea cărţii de analiză transacţională (AT) „The games people play” ar putea completa tabloul;
4. O paralelă interesantă cu ciclul ascendent se impune. E de remarcat, în speţă, statúrile impunătoare ale cuplului Snegur & Lucinski, care a urmat la Preşedinţia R. Moldova în perioada post-sovietică, pînă la guvernarea actuală, descendentă, a tătucului Voronin!
5. Pentru detalii a se vedea şi studiul meu: “Parabola unui „Granfalloon” românesc (Ghid de modelare strategică a Partidelor şi Alianţelor post-electorale)”


Martie 2007
 


TELEOLOGIA EXISTENŢEI:
ATRACŢIE ŞI RESPINGERE


Fatalităţile zoo-politice ale „Calendarului oriental”
(Ghid de modelare strategică a Partidelor
şi Alianţelor Pre-electorale) 117

Parabola unui „Granfalloon” românesc (Ghid de modelare strategică a Partidelor şi Alianţelor Post-electorale) 127
 

 

FATALITĂŢILE ZOO-POLITICE ALE
„CALENDARULUI ORIENTAL”
(Ghid de modelare strategică a Partidelor
şi Alianţelor pre-electorale)

MEMENTO:
“Dogs chase their tails, humans chase their heads”
Zen aphorism

1. Un „catehism fatidic”: „inelul totemic” oriental

Spre deosebire de „calendarul solar” european, la baza celui „oriental” stă un ciclu temporal şi unul selenar anual: anul calendaristic chinez începe întotdeauna odata cu „luna nouă” în semnul zodiei Vărsător). Pentru cunoscătoii superficiali ai „calendarului chinez”, amintesc că acesta reprezintă un ciclu planetar jupiterian de 12 ani, fiecare an stînd sub semnul unuia dintre cele 12 animale simbolice” (vezi Tabelul 1 din Anexă). Dar mai puţini ştiu că zodiacul chinezesc a inventarizat (sic!) 114 variante, şabloane fixe şi stabile, de relaţii interpersonale, care se pot materializa în scenarii comportamentale („scriptograme”, „lifescript”, „simboldrame” etc.) cu spectru larg de bătaie: de la cele mai „liberale” modele pînă la cele karmice sau fataliste.
La începutul fiecărui an oriental, astrologii chinezi au grijă să regizeze, cele 365 de zile ce se vor desfăşura implacabil, în registrul totemic al animalului reprezentativ. Pornind de la compensarea anumitor calităţi şi energii dominante ale totemului anual, astrologul rus Grigory Кvаşа propune o năucitoare „schemă structurală„ pe care o numeşte „vectorială”. Concentrîndu-se în special pe rolurile care decurg din „perechile vectoriale”, acesta evidenţiază relaţile suzerane dintre „STĂPÎN” şi „SCLAV” (vezi Tabelul 2 din Anexă).
2. „Dragoste necondiţionată” sau „iubire cu forţa”?

Pornind de la o verificare epidermică, m-am convins şi eu personal de valenţele practice şi prognostice, mai ales matrimoniale, ale acestui „catehism fatidic” de care ar trebui ţină cont orice părinte grijuliu sau viitoare cupluri de soţi şi amanţi. Astfel, aceştia pot reţine cu uşurinţă „şirul vectorial fatidic” de mai jos, care redistribuie violent personajele piesei – în partea stîngă pe „STĂPÎN”, iar în dreapta pe „SCLAV”:

...Şobolan – Cal – Mistreţ – Dragon – Iepure – Cocoş –
- Cîine – Bivol – Tigru – Capră – Şarpe – Maimuţă...

Consultînd Tabelul 1 din Anexă, orice cititor poate să extindă nelimitat ori să “probeze” infailibilitatea „inelului totemic” cu „măsura” vecinilor de scară sau de bloc, a colegilor de facultate ori a partenerilor: fie aceştia conjugali sau de afaceri. În aceeaşi măsură, cei versaţi în materie astrologică vor recunoaşte caracteristicile unui Calendar ciclic, prin excelenţă social-politic şi economic. Boris Romanov – un alt iscoditor experimentat în tainele structuratoare ale stelelor – a considerat util să extindă rezultatele parteneriatului matrimonial vectorial la... cel politic. Însuşi Grigory Кvаşа utilizează valenţele reprobabile în studiul „ritmurilor istorice” si al prognozelor politico-economice. Astfel, membrii de partid din filialele regionale pot verifica, de la distanţa ierarhică care îi separă în orice regim politic, dacă liderii lor „servesc” cauza ideologică specificată în Statutul partinic sau ... doar „evoluţia” strict personală: din punct de vedere material.


3. „Ştreangul” energetic format de „Sadovoye kol’tzo”

La fel cum Gustave le Bon constata, în „Psihologia mulţimii”, că individualităţi excepţionale – obligate, să zicem, de circumstanţe sociale să se afle în devălmăşie temporară – acţionează în aceste momente ca o gloată veritabilă, simbolurile totemice orientale amintite mai sus „proscriu” relaţiile politicienilor într-un „pat al lui Procust” la fel de iraţional. Cu o singură precizare. Spre deosebire de „inelul totemic” aplicat intereselor sexuale, relaţiile ierahice în politica se supun unei structuri tradiţionale, avînd în partea stîngă pe „STĂPÎN”, iar în dreapta – pe „SCLAV”: Şobolan, Bivol, Tigru, Iepure, Dragon, Şarpe, Cal, Capră, Maimuţă, Cocoş, Cîine şi Mistreţ.
Să ne convingem de experienţa rusă în acest domeniu, invocînd binecunoscuta „Sadovoye kol’tzo”: şoseaua de centură care se circumscrie Centrului administrativ şi politic din Moskova. Pentru economia spaţiului tipografic vom contrapune - din punctul de vedere al relaţiei vectoriale - primul preşedinte rus post-sovietic cu ultimul preşedinte sovietic: Boris Yeltzin şi Mihail Gorbacyov. „Cal” şi „Capră”: „STĂPÎN” şi „SCLAV”...
Acum devine limpede că - în ordine cronologică şi ierarhică inversată - apare o discrepanţa majoră între aceştia, care explică nu numai incompatibilitatea lor explozivă. Se poate afirma că anume ea este responsabilă de kaïrosul implacabil: evenimentele destrămării Imperiului Sovietic prin hotărîrea istorică de la „Belovejskaya puşcea” (Belarus).
Boris Yeltzin – prin „optimismul înnăscut” şi „temperamentul sangvin” al „Calului” extrovert şi autosuficient (vezi Tabelul 2 din Anexă)) – pur si simplu a „călcat în picioare” restul actorilor principali ai momentului, reprezentanţii internaţionali ai triadei ideologice sovietice: ucraineanul Leonid Kravciuk („Cîine”), belarusul V. Şuşkevici („Cîine”) şi turkmenul N. Nazarbaev („Dragon”). De remarcat că cei doi „Cîini” au cedat, poate, din cauza atitudinii „sceptice (melancolice)” şi a „fatalismului” caracteristic acestui totem (vezi Tabelul 2). Încrezătoare în „misticismul” ei istoric, „Capra” (Mihail Gorbacyov, de exemplu) nu s-a înfricoşat să clatine („dramatizare” vizionară) elementele şubrede din structura („piesa”) conformistului „realism” („sovietic”) monoton, deschizînd drumul spre o nouă „realitate” („capitalistă”).
Dar acelaşi scenariu “vectorial” politic care i-a asigurat (karmic sau ciclic, e o altă problemă!) supremaţia în faţa lui Gorbacyov, a lucrat mai tîrziu în defavoarea lui Yeltzin.

4. Cine e stăpînul oficial la Kremlin?

Ei bine, pentru a da răspuns la sacramentala întrebare din titlul acestui paragraf, va trebui să facem o incursiune dramatică aristoteliană. Nemesis-ul tragic a început să producă efecte şi în Hybris-ul ideologic din chiar momentul cînd primul preşesinte rus post-sovietic introducea, în anturajul politic de la Kremlin, persoane incompatibile din punct de vedere „zoopolitic” (vezi Tabelul 2 din Anexă).
Cine e „SCLAVUL” „Şarpelui”? „Calul”, nu e aşa?! Dar cine e „STĂPÎNUL” „Şarpelui”? Exact: „Dragonul”!
La recomandarea lui Grigory Yavlinsky („Dragon”) preşedintelui Yeltzin („Cal”) i-a scăpat gestul fatal de a-i numi, succesiv, în funcţia de premier pe Evgheny Primakov („Șarpe”), pe Victor Stepaşin („Dragon”) şi, ulterior, pe Vladimir Putin („Dragon”).
Ca să anticipez. Anume prin „voinţa” susţinută a „Calului” din Kremlin, „misticismul” celor trei „reptile” din fruntea executivului au „materializat”, la un nivel calitativ superior, „realismul” înnăscut al „Caprei” responsabile oficial de sabotarea Imperiului Sovietic.
Astrologul Romanov sugerează retrospectiv că – dacă ar fi fost familiar cu teoria „perechilor vectoriale” – „Calul” (Yeltzin) ar fi trebuit să îşi indrepte atenţia spre „SCLAVUL” său nemijlocit: „Capra” (Cyubays). Însă impulsivitatea, şi mai ales optimismul neacoperit de „Cal”, i-au întunecat raţiunea de supravieţuire politică.
Oricum, timpul alocat de Moire s-a scurs: “maurul” şi-a facut datoria (cele două mandate electorale), “maurul” a trebuit să plece! Plasată spaţial, persectiva diacronică arată astfel: Rusia a avut nevoie de Yeltzin ca de o veriga tranzitorie pentu instaurarea, în locul unui protipendade comuniste imuabile, a uneia capitaliste, la fel de intransparentă şi dictatorială.
În zilele contemporane cu data la care scriu acest studiu, cercul s-a strîns din nou: Putin se află în aceeaşi situaţie karmică cu fostul său mentor Yeltzin. La fel cum proceda Yeltzin chiar cu el, la sfîrşitul mandatului de preşedinte, Putin urmează sa opteze, la rîndu-i, pentru propriul succesor.
Cu o singură deosebire: Putin, actualul preşedintele în funcţie, ştie despre cercul zoopolitic vicios (vezi Tabelul 1 din Anexă). Chiar Grigory Кvаşа confirma în unul dintre interviuri că „Suita consilierilor de la Kremlin” a lui Putin ţine cont de previziunile sale vectoriale.

5. Anul 2008: un Preşedinte vectorial?

De remarcat că alegerile preşedintelui rus sunt considerate, din start, o farsă: Comisia Electorală Centrală va accepta nominalizări din partea partidelor politice pînă la 23 decembrie 2007, iar candidaţii independenţi au la dispoziţie cu o săptămînă mai puţin, timp în care trebuie să prezinte o listă cu nu mai puţin de 2 mln de semnături (din ele nu mai mult de 50. 000 într-o regiune a Fedraţiei Ruse). Dar indiferent de deznodămîntul sufragiilor electorale – programate pentru data de 2 martie 2008 – Putin („Dragon”) va fi pus în situaţia vectorială „archetipală” de a juca „rolul lui Yeltzin” în destinul Noii Rusii.
Cititorul deja ştie că „STĂPÎNUL” direct al „Dragonului” e „Iepurele”. Poate de aceea Putin l-a scos din „schemă” pe Gleb Pavlovsky, principalul tehnolog politic de la Kremlin, şi a tăiat ascendenţa din guvern a lui Ilya Hklebanov. Într-un mod similar poate fi explicată şi „desfiinţarea” scandaloasă a societăţii “Yukos”, patronată de Khodorkovsky, un alt „Iepure” totemic. E de înţeles că sentimentalismul politic îi poate fi fatal acestuia din urmă, aşa că nu sunt convins că Putin va risca să completeze lista succesorilor cu nici un „Iepure” din banca de rezervă: vechea lui prietenie cu ex-leningrădenii concitadini N. Patruşev, care conduce actualmente Serviciul Federal de Securitate, şi bankerul S. Pugacyov poate fi menţinută atîta timp cît acestia vor ocupa posturi sub-ierarhice în schema preşedinţiei.
Pe de altă parte, îşi ridică „creasta” belicosul Boris Berezovsky („Cocoş”), persoană influentă din acelaşi „clan Yeltzin”. Oligarhul autoexilalat la Londra nu poate renunţa la gîndul ce bine ar fi fost să constituie, anume el, alternativa ideologică a statalităţii ruse la cea „configurată” de Putin. Într-adevăr, rolul „existenţial” şi vectorial al lui Berezovsky în soarta Federaţiei Ruse mi se pare similar cu cel al lui Gorbacyov. „Cocoşul” şi „Capra” au de realizat – e adăvarat cu metode similare, dar pe căi diferite! – o misiune de pionierat pentru a-şi împlini şi răsplăti exigentele orgoliului propriu.
Acum ar trebui să fie clar de ce Berezovsky îşi calcă peste propria voce, „colaborînd” intens – „SCLAVUL” şi „STĂPÎNUL” – cu o „Maimuţă” (V. Yakovlev), care nu e nimeni altul decît Gubernatorul oraşului Sankt-Petersburg. Poate de aceea pretendentul de „drept” la „Scaunul” lui Putin „cochetează” – iarăşi „SCLAVUL” şi „STĂPÎNUL”?!? – şi (sic!) cu Genaddy Ziuganov, „Maimuţă” şi el: veşnicul contracandidat la Preşedinție din partea Partidului comunist rus.
Prin gestul selectiv – comparabil doar cu al lui Moise pe cînd îşi scotea poporul evreu din robia egipteană – Yeltzin a trebuit să aleagă între cele două alternative a Rusiei post-sovietice: „Dragonul” capitalist şi „Maimuţa” comunistă. Putin şi Ziuganov. Ultimul a mai pierdut de două ori in faţa celui dintîi. Dar a treia încercare va fi şi cea mai jalnică, se pare. Amintesc aici că Putin e îndreptăţit să smulgă şi „penele” altui „Cocoş”: ex-premierul Kasyanov, care nu pridideşte să-şi intersecteze, obraznic, drumul cu candidatul „real” la Preşedinţie.
Pentru fericirea deplină şi neameninţată de norii concurenţei, „Dragonul” (Putin, 7 octombrie 1952, Sankt-Petersburg) trebuie să fie „stăpînul” declarat şi inconfundabil al „Şarpelui”! Cine dintre potenţaţii actuali ai suitei lui Putin are cele mai multe şanse de izbîndă? Două dintre figurile „totemice” loiale „Dragonului”, eu le văd în persoana Premierului actual Victor Zubcov şi a Ministrului apărării Serghey Ivanov. Dar în timp ce primul abia dacă poate miza pe un portofoliu ministerial, ultimului eu îi „prorocesc”, din perspectiva abordată, o implicare majoră: o funcţie cheie din viitorul guvern rus care să joace rolul de “Closcă cu pui de aur” 1.
Deocamdată, fabula succesiunii la Kremlin a adus în atenţia publică o a treia pereche vectorială tradiţională: Putin – Medvedev (14 septembrie 1965, Sankt-Petersburg). De altfel, publicaţiile loiale partidului de guvernămînt lasă impresia ca „figura” lui Medvedev sa pară o alegere „firească”. PR-ul de campanie politică merge pînă acolo încît să atingă coarda sensibilităţii ruse de nomen omen2, fără a uita să-i indice, imperceptibil, şi asemănarea izbitoare cu ultimul Tzar Nicolai al II-lea, portretul căruia stă atîrnat la intrarea în antecamera actualului vice-premier Medvedev. În fine, reproduc literalmente fraza care i-ar fi scăpat lui Putin în timpul unei discuţii informale cu ziariştii: „Ştiu că Dima (familiar de la “Dmitry” – n. a.) nu mă va deziluziona”.

6. Schimb „Regatul” pe un „Cal”!
Previziuni zoo-politice internationale pentru 2008

Potrivit perspectivei vectoriale configurate pînă acum (vezi Tabelul 2 din Anexă), anul „Şobolanului galben” 2008 va influenta karmic perechile sale vectoriale care presupune inevitabil un „SCLAV” şi un „STĂPÎN”: „Calul” şi „Maimuţa”...
Spre deosebire de veşnicul erou a lui lui Shakespeare, liderii politici trecători – dar menajaţi de semnul totemic „Cal” – vor avea de înfruntat un an greu. Aşadar liderii politici născuţi în anul „Calului” vor trebui să dea seama de lucrurile bune, lăsate nefăcute şi de cele rele, înfăptuite. Unii vor fi nevoiti să renunţe la proprietăţi, iar alţii – la funcţiile oficiale.
Există printre vecinii politici ai României foarte mulţi presaţi de „probleme” ale violării ciclurilor electorale. Identificarea poate fi făcută pe toate punctele cardinale: la nord Preşedintele belarus Alexandr Lukaşenko şi cel ukrainean Victor Yuşcenko, iar în partea sudică – premierul turk Redgep Erdogan, care va plăti oalele sparte ale Partidului pe care îl conduce.
Xavier Solana poate servi drept exemplu cum unul dintre liderii Europei Unite ar putea fi eliminat la jumătatea cursei de alti potenţaţi ai ciclului vectorial. Norii grei se adună şi peste cele două oceane: în America Latină e vorba despre Hugo Chávez, preşedintele Venesuelei, iar în Asia – despre Secretarul general al Partidului Popular chinez şi premierul Chinei.
Nu vor fi avantajaţi nici „Tigrii” (un reprezentat tipic rămîne Fidel Castro) şi „Cîinii” (George Bush Jr. Poate fi un personaj vizat) din politica profesionistă internațională: anul ce vine vor trebui sa lucreze „din umbră”. Asta presupune mai multa discreţie ideologică, ieşiri publice minime ori evanescență totală din „peisajul” politic. În ceea ce-i priveste pe cei doi duşmani ideologici „de moarte” invocaţi mai sus, nu vor mai avea putere să intre în ciclul electoral din anul de grație 2009. Astfel se bătătoreşte calea pentru o nouă generaţie şi, deci, viziune politică în lume!
Nici femeile din eşalonul puterii nu vor fi ocolite. Prin Condoleezza Rice, Seretarul de Stat al SUA, se aşteaptă un fiasco total al ciclului american actual de politică externă, iar Cancelarul german Angela Merkel ar putea plăti nişte poliţe karmice ale partidului care a adus-o la putere.
În schimb „fortuna” politică îi va proteja pe cei născuţi sub semnul „Maimuţei”. Mă gîndesc, în primul rînd, la Preşedintele Comisiei Europene, José Manuel Barroso, care are la propriu toate şansele din lume să îşi consolideze prestigiul internaţional, şi la Secretarul General al ONU, Ban Ki-Moon, care are resurse latente să iasă din umbra predecesorului său african. De cealaltă parte a baricadei religioase şi ideologice, Preşedintele iranian Mahmoud Ahmadinejad ar putea găsi o supapă nesperată pentru a scăpa de sub presiunea internaţională.
Dar, desigur, vedete de rampă ale anului 2008 vor trebui să fie şi politicienii „Şobolan”. Acestea vor resimţi presiune atît de la elita politică, cît şi de la masele largi de alegători. Lipsa de initiativă şi inactivitatea vor fi pedepsite deja peste un an totemic. Se pare că Yulia Timoşenko se încadrează perfect la aceasta categorie şi va dori să scape definitiv de fosta ei „pereche” vectorială Yuşcenko.
În sfîrşit, pentru „Mistreţii” politici, anul 2008 ar trebui să fie unul magic, cu multe plăceri nesperate şi surprize neanunţate. Preşedinţia americană, de exemplu, ar putea fi „cadoul” multaşteptat pentru Hillary Clinton, în cazul în care nu i-l va „înhăţa” vreun contracanditat „canin”, mai fatalist sau, şi mai rău: împinsă din cursă de vreun „Taur” care adoră să nege calea tradiţională evolutivă, preferînd pe cea a revoluţiilor anarhice.
Un an de muncă relaxată va fi 2008 şi pentru „SCLAVII” „Mistreţilor” politici: „Dragonii” vor parcurge o perioadă favorabilă de „prezentare a ambalajului” pentru următorii 4 ani pînă la ascendenţa lor oficială în horoscopul oriental din 2012.
Despre incidența zoopoliticii în activitatea politică din România voi vorbi într-un studiu aparte, „Granfalloon”: Parabolă zoo-politică 2008.


NOTE:

1. Unii dintre analiştii cu viziune perspicace susţin că, în timpul mandatului prezidential, Vladimir Putin şi-a trasat prospectiv un sistem politic care să îi protejeze, nestingherit, activitatea iminentă de premier. (La fel cum şi-au conservat puterea alţi lideri politici din Europa de Est: de exemplu, după mandatul de Preşedinte al Letoniei, A. Brazauskas s-a instalat în anul 2001 la conducerea Guvernului; Simeon Sax-Koburg-Gotta – tzarul bulgar revenit din lungul exil spaniol – a preluat, în acelaşi an, frîiele Executivului țării sale de origine; iar ex-presedintele iugoslav V. Koştunitza a devenit în 2003 premierul Serbiei).
„Protejatul” Medvedev i-a „întors” aşadar „favoarea” lui Putin, propunîndu-l pe acesta de la urmă în funcţia de Premier al viitorului Guvern, chiar în timp ce „persoana vizată” se afla la o întrunire de lucru în cadrul Camerei de Comerţ şi Industrie a Federației Ruse!
„Noi nu avem de gînd sa creăm un capitalism de stat!”. În această frază emisă de Putin, oamenii de afaceri şi jurnaliştii prezenţi acolo au intuit replica premierului de facto al ţării. Dar spre deosebire de unul dintre ex-premierii români, viitorul Şef al Executivului din Federaţia Rusă consideră ca fiind principial să fie numărate „ouăle de aur” ale întreprinderilor monopoliste de stat.
După parerea lui A. Morozov, economistul principal al HSBC, filiala Rusia, corporaţiile de stat s-au creat prin represarea business-ului privat, iar legislaţia actuală nu permite verificarea acestora. Asta înseamnă că, pentru o perioadă limitată, sunt reduse riscurile economice, dar din perspectiva cîtorva ani, această stare va conduce la creşterea birocraţiei şi a corupţiei atît în regiunea Rusia, cît şi în cea lărgită, formată de Comunitatea Statelor Independente.
Pe de altă parte, instalarea lui Putin la pupitrul executiv ar însemna trecerea pretenţiilor ideologice pe planul al doilea. Din ultimile informaţii de care dispun la această oră, gigantul petrolier „Lukoil” şi-a manifestat disponibilitatea pentru implementarea de proiecte semnificative în Irak, cu durată lungă de bătaie. Asta înseamnă că Rusia ar putea contribui indirect la stabilitatea politică în această zonă vulnerabilă, după ce America, împreună cu aliaţii ei, va fi trebuind să părăsească arena ocupată anterior.
2. Strămoşii noştri latini considerau că numele întotdeauna semnifică ceva despre „purtător”, astfel că voi adînci puţin albia lingvistică a (con)textului politic astral.
De exemplu, numele de familie Medvedev îşi are rădăcina etimologică de la „med’ved’” („urs”), care e chiar simbolul generic (şi arhetipal?) al Rusiei, inclusiv al partidului „Rusia Unită”, care se menţine la guvernare prin violarea celor cîteva cicluri electorale post-sovietice. Astfel că tradus literalmente in română – cu respectarea calapodului celor mai frecvente terminaţii ale numelor ruseşti (în „-ev”, „-ov” şi „-in”) - numele candidatului la preşedinţia rusă ar raspunde la ceva de genul Dumitru Ursulescu. Însuşi Putin nu îşi ascunde orgoliul cînd vine vorba despre numele pe care l-a moştenit: e foarte probabil ca rusescul „put’” sa ţină loc pentru „cale”, „drum”, „direcţie”. Altfel, în limba română rezonanţele etimologice nu i-ar favoriza deloc contextul olfactiv. Ba chiar contextul lingvistic echivoc mi-a activat link-ul memoriei către un banc etimologic, depistat într-un blog popular iberic. Cît face numai titlul de „Hijo Putin”, o perlă jurnalistică centaurică, rezultată din operaţia genetico-lingvistică pe expresia spaniolă uzuală “hijo puta”(“fecior de căţea”)!
O altă curiozitate ideologico-lingvistică folosită de „piarul putinist” este materializată în acronimul rus „VVP” (de la „Vladimir Vladimirovici Putin”), care în limba română este echivalentul pentru „PIB” (Produsul Intern Brut): pulsul economico-financiar al unei ţări.
Printre numele casandrico-sibelice ale liderilor politici ruşi, foşti şi actuali, care îmi vin minte: Gorbacyov (de la „gorb”, substantivul „gheb”sau „cocoaşă”), Gryzlov (de la „gryzt’”, verbul „a ronţăi”, „a roade”), Lavrov (în aceeaşi măsură „lavry”: “lauri” sau „lavră”, „mănăstire”), Tkacyov (ţesător, personă care împleteşte), Cernomyrdin (de la cuvîntul compus „cyornaya” şi „morda”: „mutră neagră”).
Destul de curios, pata „neagră” se menţine şi în numele actualului Preşedinte al Republicii Moldova, indiferent de varianta de „tălmăcire” a rădăcinii etimologice: „voron”(cioară) sau „vor” (hoţ).


14 decembrie 2007
 

PARABOLA UNUI „GRANFALLOON” ROMÂNESC
(Ghid de modelare strategică a Partidelor
şi Alianţelor post-electorale)

MEMENTO:
“Tigers got to eat, birds got to fly, man got to ask himself why, why, why?
Tigers got to sleep, birds got to land, man tells himself he understands”,
Kurt Vonnegut, „Cat's Cradle”

1. Capcana vectorială

În studiul „Fatalităţile zoo-politice ale calendarului oriental” invocam cele 114 variante încremenite de relaţii interpersonale, inventariate in zodiacul chinezesc (vezi Tabelul 2 din Anexă). Am urmărit pe scurt şi materializarea lor în varii scenarii comportamentale: pe un spectrul ce cuprindea pe cele mai „liberale” şi echitabile pînă la cele karmice sau fataliste.
Chiar dacă mai jos ne vor interesa în exclusivitate rolurile, respectiv consecinţele sentimental-comportamentale, toate decurgînd din (in)compatibilităţile „vectoriale politice”, nu vom putea trece peste relaţiile fataliste dintre „STĂPÎN” şi „SCLAV”. Or, aşa cum ne vom convinge pe analizele practice, ultimile poartă un caracter „archetipal” (Carl G. Jung), adică sunt general-valabile în orice circumstanță şi pot fi aplicabile universal.
Odată atrasă în vortexul cercului vicios de „relaţii vectoriale” (Grigory Кvаşа), persoana ori, structural vorbind, „veriga” cea mai slabă – din punct de vedere psihic, sentimental ori chiar financiar – îşi poate pierde esenţa sa socială recognoscibilă. Consecinţele sunt de-a dreptul imprevizibile. Dependenţa de un „alter ego” energetic adesea conduce la deformarea – fără a exclude degradarea ori modificarea fundamentală – a personalităţii vizate.
S-a observat astfel, că potenţialii „candidaţi” pentru o relaţie gen „cerc vectorial” vicios nu beneficiază de „scutul energetic” firesc relaţiilor „normale” sau obişnuite. Cum pot fi (re)cunoscute persoanele implicate în schema energetico-informațională? La nivel superficial, acestea sunt predispuse adesea la stări depresive sau chiar boli serioase, inclusiv fizice. Probabil că la contactul „personajelor” vizate se produc fenomene extra-personale, ascunse conştiinţei oficiale. Aceste „declanşări” psifice şi sentimentale conduc la destrămarea stratului energetic protector (aura?): în consecinţă, a sistemului imunitar şi a instinctului de auto-conservare.
Unicul detaliu pozitiv, dar suspect în acelaşi timp, al efectului de „relaţie vectorială” e tocmai faptul că, prin istalarea sa, dispare orice barieră psihologică prezentă iniţial. Oameni care se văd pentru prima data în viaţă au senzaţia că se cunosc de cînd lumea. Dar poate acesta ar trebui sa fie primul semn(al) al dintr-o fatalitate relaţională iminentă! Din păcate – sau din fericire, pentru alții! – unicul remediu în asemenea circumstanţe se reduce la întreruperea periodică ori sistarea oricăror contacte.
Pentru facilitarea facultăţilor mnemonice, cititorul e îndemnat să reţină imaginea de ansamblu a mecanismului vectorial, aşa cum e redată mai jos:

...„Calul” îl loveşte pe „Mistreţ” cu copitele, dar e cuprins de spaimă atunci cînd apare „Şobolanul”, care nu e impresionat de duritatea copitelor cavaline, ronţăindu-le fără mustrări de conştiinţă; şi totuşi doar „Maimuţa” se răfuieşte în doi timpi şi trei mişcări cu „Şobolanul”; „Şarpele” o încîntă pe „Maimuţă”; în schimb „Capra” nu se teme de „Şarpe”, îl striveşte; „Tigrul” e spaima „Caprei”; „Bivolul” nu iartă „Tigrul”: îl străpunge cu coarnele; dar „Cîinele” urmăreşte „Bivolul” şi îl muşcă; „Cocoşul” ciupeşte „Cîinele”; „Iepurele” aleargă după „Cocoş” şi îl devorează; „Dragonul” îl hipnotizează pe „Iepure”; „Mistreţul” îl îngrozeşte pe „Dragon” etc şi de la capăt...

„Mandala” relaţională vectorială, „STĂPÎN” şi „SCLAV”, nu are început şi nici sfîrşit. Atîta timp cît se păstrează succesivitatea, schema neoplazică poate începe (sfîrşi) cu orice semn totemic, distribuindu-se ca o steatoză specifică în toate direcţiile şi cantităţile posibile: fie pereche, triadă, romb sau chiar grup vectorial (vezi Tabelul 2 din Anexă).


2. (In)compatibilităţi fatale, un „karass” ideal

Dinamica acestui „dramatism” comportamental de care e pasibilă orice persoană, este foarte bine redată de faimopasa „pereche vectorială” George Sand (Şobolan) – Alfred de Musset (Cal) care s-a „structurat” emotiv în 1833, durînd numai doi ani. Dar comprimarea, maxim posibilă, a unei legături emotive „proscrise” compensează genul relaţiilor „neutre” dar de durată, aşa cum decurge din excerptele de mai jos:

“... adio, adio, nu vreau să te părăsesc, dar nici nu vreau să fii iarăşi al meu. Nu vreau nimic, nimic... Nu te mai iubesc, dar te voi admira pe veci. Nu te mai doresc, dar nu pot fără tine. Doar un fulger ceresc ar mai putea să mă vindece, nimicindu-mă. Adio, rămîi, pleacă, dar numai nu-mi spune că sunt insensibilă. Singur acest lucru ar putea sa mă facă să sufăr mai mult, dragostea mea, viaţa mea, inima mea, fratele meu, sîngele meu, pleacă, dar ucide-mă, plecînd...”
(dintr-un răvaş semnat George Sand,
adresat lui Alfred de Musset)

“...a existat în îmbrăţişările tale un moment, amintirea căruia mă impiedică încă, şi mă va opri mult timp de acum încolo, să mă apropii de o altă femeie...”
(dintr-o misivă a lui Alfred de Musset
adresată lui George Sand)

Desigur, „romanul sentimental” trecător al celor doi va prinde mai tîrziu contur în „romane scrise”, care vor dura pentru veşnicie. La nuvela „Confession d’un enfant du siecle” de Alfred de Musset, George Sand a răspuns cu romanul „Ea şi el”. Replica de pe „linia de sînge” nu a întîrziat să apară: Paul de Musset i-a întors replica prin romanul „El şi ea”. În sfîrşit Louise Collet le-a astupat gura tuturor prin romanul „Ei”. O adevărată risipă de energie, nu-i aşa?
Din păcate, cantitatea nu se „materializează” în calitate. Adesea ea stagnează în interior, fără a evolua în sens karmic: doar se consumă în cerc vicios (vezi Tabelul 2 din Anexă). Acesta este, pe scurt, designul inconfundabil al eternului roman vectorial „Uite-sunt-fericit-uite-nu-mai-sunt”, căruia nu i s-au putut opune şi alte cupluri vectoriale celebre, invocate de Grigory Кvаşа: scriitorul А. N. Тolstoy (Cal) şi N. Krandieskaya-Tolstaya (Şobolan), poetul şi prozatorul Yury Lermontov (Cîine) şi admiratoara sa Lopuhina (Cocoş), faimoasa balerină Angela Isidora Duncan (Tigru) şi poetul rus Serghei Yesenin (Capră), poetul Vl. Maiakovsky (Şarpe) şi artista Polonskaya (Maimuţă), actriţa Marilyn Monroe (Tigru) şi preşedintele Robert F. Kennedy (Bivol).
Dar dacă „dragostea necondiţionată” sau „iubirea cu forţa” marcheaza fatidic „perechile vectoriale” luate separat, atunci „grupurile ideologice vectoriale” sunt, vom vedea, cu atît mai expuse. Vorba agerului condeieru Kurt Vonnegut: „Dacă descoperi că viaţa personala ţi s-a intersectat fără o conexiune aparentă cu cea a unei persoane străine, fii sigur că persoana în cauză e membrul „karass”-ului din care faci parte”. Bokonon, personajul din „Cat's Cradle” ne învaţă că termenul „karass” se referă la un grup de persoane care, adesea fără să bănuiască, sunt înhămați la acelaşi car pentru a face voia lui Dumnezeu sau a unui egregor karmic1.


3. „Inelul totemic” de partid si principiul in-„formării”

În timp ce politica „cu mănuşi” beneficiază de efectele „karassice”, de altfel benefice pentru proria corporalitate, ea exclude din start fenomenul „duprass”: adică un „karass” edenic format de două persoane care nu pot trăi una fără cealaltă. De regulă, moartea unuia dintre iubiţi e urmată, în termen de cel mult o săptămînă, de celălat partener.
Prin esența ei, Puterea nu răspunde cu aceeaşi monedă la fidelitate, schimbîndu-şi frecvent „inelele de logodnă”, fără a realiza că astfel se modifică şi cele vectoriale (vezi Tabelul 1 din Anexă). Tentaţiile de a domina pentru vecie devin insuportabile şi puţine sunt cazurile de Ulysse politic care să-şi astupe urechile la muzica desfrînată a sirenelor prosperităţii materiale. Dacă s-ar scrie vreodată o „istorie zoo-structurată a politicii”, s-ar constata că ea corespunde, dacă nu chiar prostituată direct, „istoriei alianţelor şi confruntărilor vectoriale”: toate voalate în „ideologii” şi gînduri „înalte” pentru Popor.
Esenţa „şirului vectorial fatidic” de mai jos – care redistribuie în partea stîngă pe „STĂPÎN”, iar în dreapta pe „SCLAV” – rămîne impasibilă şi imuabilă, la trecerea timpului sau a modelor sociale:

... Şobolan – Cal – Mistreţ – Dragon – Iepure – Cocoş –
- Cîine – Bivol – Tigru – Capră – Şarpe – Maimuţă...

Ceea ce s-a dorit dintotdeauna să fie o luptă pentru propăşirea idealurilor supreme ale Umanităţii, se rezumă în realitate la „evoluţia-involuţia”, „avansarea-devierea” şi „comprimarea-extinderea” unui egregor1 neoplazic ideologic unversal care „in-formează” (adica dă „formă” celui care acceptă „conţinutul”, după explicaţia pertinentă oferită de Constantin Noica în unul dintre „Eseurile de Duminică”) prin steatoză energetică. Dacă îi vom recunoaşte egregorului structura energetică suprapersonală 2 relativ constantă şi permanentă, aderarea României la Uniunea Europeana nu ar excepta de la regulă: grupurile parlamentare naţionale nu fac decît să se „integreze” unui „conţinut” 1 ideologic deja pre-existent.
În anul 2007, de exemplu, electoratul din România a asistat la destrămarea definitivă şi implacabilă a unui asemenea egregor1 politic national (Alianţa “DA”), apoi la desprinderea unui spectru din „corpul dreptei” naținale (Partidul Național Liberal). În sfîrşit, cetăţenii nu se pot întreba decît retoric dacă la bazele conturării noului “egregor de centru-dreapta” (PD-L) liderii acestuia servesc cauza ideologică bine definită sau cea a unui egregor de care nu sunt conştienţi1. Eventualele „disidenţe” nu se pot „materializa” decît prin redistribuirea pe eşichierul politic tradiţional conform „Clopotului lui Gauss”.
De aceea strategiile („pre-„ şi „post-„) electorale ar trebui să ţină cont de sechelele care pot vicia întregul ciclu electoral şi chiar economic al ţării. Astfel, dorinţa unui lider de a se înconjura de „SCLAVI” vectoriali confirmă slăbiciunea sau chiar masochismul emoţional al acestuia: în timp ce prezenţa în anturajul său politic a unui numar excesiv de „STĂPÎNI” vectoriali face dovada unui spirit autoritar.
Uneori relaţile vectoriale conduc la fortificarea şi consolidarea puterii personale. De regulă acest lucru se întîmplă în pseudo-monarhii şi state autoritare, sau non-partinice.
Două cazuri „flagrante” din istoria ex-URSS şi a liderilor Partidului Comunist care au promovat „în masă” politicieni „SCLAVI” din punc de vedere vectorial: Leonid Brejnev (Cal) îşi făcuse un obicei din „colectarea” monocromă a „Mistreţilor” (Cernenko, Pel’şe, Romanov), iar prin susţinerea tacită a lui Mihail Gorbacyov (Capră) Comitetul politic al PCUS a devenit un cuib de „Şerpi” (Sliun’kov, Ryjkov, Nikonov, Biriukova, Primakov) politici . După acelaşi mecanism vectorial, unii activisti de partid au devenit, în timp, rude prin alianţă ale liderilor ideologici: Adjubey (Şobolan) ginerele lui Nikita Hruşciov (Cal), şi Ciurbanov (Şobolan) ginerele lui Brejnev (Cal).
Nu se ştie care ar fi fost cursul istoric al Revoluţiei Roşii din Octombrie dacă „SCLAVUL” Vladimir Lenin (Cal) i-ar fi cedat „STĂPÎNULUI” său vectorial Nicolai Buharin (Şobolan) „cîrma” Partidului Bolşevik. Ori, după cum se ştie, „Copilul de aur al Revoluţiei” (Lenin despre Buharin) avea o perspectivă mult mai „orange” decît culoarea „roşie” în care a sfîrşit Ideea Revoluţiei Universale.
Cuplul soţilor Clinton e o excepţie fericită pentru cazurile cînd, în cadrul „egregorului steatozic”, vectorul se „instalează” pe mai multe nivele: inclusiv politic şi conjugal.
În restul cazurilor cunoscute publicului, repercusiunile sunt dezastruoase: aşa cum a fost uniunea scandaloasă a lui Nicolae Ceauşescu (Cal) cu Elena Ceauşescu (Mistreţ). Într-atît de perfecţionată şi întărită cu fire invizibile se dovedeşte a fi structura comportamentală vectorială poliplană, încît serveşte drept exemplu antologic de „Duprass” tiranic deformat. Avocatului Nicolae Teodorescu, care a asistat la procesul de condamnare a cuplului dictatorial, nu i-a scăpat epitetul de „monstru bicefalic”.
Pentru a preveni asemenea disfuncţionalităţi, opinia publică are nevoie sa fie „luminată” despre steatozele politice, şi nicidecum “in–formată”.
În articolul „Anturajul lui Vladimir Putin, Preşedintele Federaţiei Ruse”, de exemplu, revista rusă „Politica de cadre” № 2/2001 face din acest subiect... obiectul unei atenţii pe deplin justificate. Pe lîngă faptul că anturajul lui Putin3 e repartizat pe categorii (ziarul identifică patru dintre ele: prieteni din copilărie, prieteni-tovarăşi de idei din Sankt-Petersburg, tovarăşi de idei din Sankt-Petersburg şi Moskova, finanţatori de încredere), meritul principal al publicaţiei constă în identificarea unei „formule suspicioase” de co-abitare. Relaţiile lui Putin cu persoanele „confidente” continuă atîta timp cît societatea civilă nu afla despre ele. Odată ajunsă pe culuarele superioare şi, de acolo, în gura presei, conexiunile „privilegiate” cu Preşedintele se termină abrupt.


4. Tăriceanu versus Băsescu: un „Duprass” ratat!

Soţia scriitorului Mihail Bulgakov notează în “Memoriile” sale o întîmplare curioasă. Într-o bună zi, autorul viitoarei capodopere „Maestrul şi Margarita” a fost vizitat de un oarecare Pavel Popov, care şi-a exprimat franc dorinţa de a-i fi biograful personal. De atunci, pe parcursul întregii vieţi cei doi au rămas nedespărţiţi. Bulgakov (Iepure) şi Pavel Popov (Dragon). Iată un caz fericit de „duprass” suprem (artistic şi social), cînd „STĂPÎNUL” şi-a identificat „SCLAVUL” ideal, fără a-l abandona vreodată, iar acesta din urmă şi-a exprimat recunoştinţa, luîndu-l ca prototip pentru Ivanuşka Boschetarul, ucenicul Maestrului.
E de remarcat că şi în lumea politicii sunt cunoscute cazuri cînd activistul „oficial” ideologic e susţinut din umbră de către „STĂPÎNUL” adevărat.
Voi invoca două cazuri paradigmatice pentru SUA. Discursurile lui Franklin D. Roosevelt (Cal) erau scrise şi gestionate de Korkoran (Şobolan), iar de cuvantările lui John F. Kennedy (Şarpe) era responsabil Goodwin (Capră). Să fie vorba oare, în cazul acestor doi preşedinţi carismatici, despre relaţile îndelungate „anormale” care, aşa cum spuneam în primul subparagraf, predispun la stări depresive sau chiar boli serioase, inclusiv fizice? Primul, după cum se ştie, a fost ţintuit pe scaunul cu rotile, iar cel de-al doilea a fost asasinat...
Cazurile de coabitare fericită a oricărei dintre „perechile vectoriale” (vezi Tabelul 2 din Anexă) se menţin atît timp cît „SCLAVUL” nu e gelos şi e mulţumit cu rolul secundar, iar „STĂPÎNUL” îl apreciază şi nu face un abuz din increderea lui. Cum numai balanţa fragilă înclină spre una dintre părţi, începe spectacolul „archetipal” disarmonic: cine e de vină?
Iată unde se află răspunsul simplu, zadarnic căutat în tonele de articole şi kilometri de peliculă filmată, care descriu relaţia, deloc uşoară, între primele două figuri din peisajul politic românesc actual: premierul Călin Popescu-Tăriceanu (Dragon) şi preşedintele Traian Băsescu (Iepure). Dacă vom consulta „şirul vectorial fatidic”, vom observa că echilibrul energetic vectorial a fost tulburat de „SCLAVUL” care a încercat să-şi impună viziunea diferită de cea a „STĂPÎNULUI”. La aceeaşi categorie „Premier – Preşedinte” se înscrie şi discordia ireconciliabilă dintre Yulia Timoşenko (Şobolan), „STĂPÎNA” vectorială a lui Yuşcenko (Cal). Trebuie să-i dăm dreptate lui Grigory Кvаşа cînd afirmă că „atîta timp cît cei doi vor fi alături, Ukraina nu va fi liniştită”.
A sosit timpul, cred, ca la orele de literatură să fie făcute publice ideile şi fenomenele politice. Termenii de „Duffle” (destinul miilor de persoane proiectat pe o singură persoană2) şi „Granfalloon” (un „karass” fals format dintr-un grup extins de persoane care, uniţi sub un nume, cred că au o conexiune spirituala şi ideologică: inexistentă în realitate) s-ar regăsi printre conceptele pseudoreligiei bokononiste de care face uz şi scriitorul Kurt Vonnegut.


5. „Duffle & Granfalloon”: critica raţiunii politice pure

Poate fi explicată demisia recentă a tînărului ministru Tudor Chiuariu (Dragon) doar prin incompatibilităţile ideologice cu preşedintele Băsescu (Iepure)? Cel mai probabil s-a declanşat următorul scenariu, fie şi în plan inconştient: „SCLAVUL” de la Cotroceni (Traian Băsescu) a făcut tot ce i-a stat în puteri să elimine un „STĂPÎN” vectorial, chiar dacă slab şi neînsemnat (Tudor Chiuariu), pentru a slăbi puterea generală a „STĂPÎNULUI” oficial (Călin Popescu-Tăriceanu) stabilit la Palatul Victoria (Executivul).
Interesant că Guvernul actual poate miza, cu siguranţă, pe alte două piese aflate sub semnul totemic al „Iepurelui” – miniştrii Ludovic Orban şi Cristian Adomniţei. Atîta timp cît Tăriceanu le este „STĂPÎN” ierarhic şi vectorial, acestea doi nu îi pot provoca conştient, cel puţin, surprize neplăcute (vezi Tabelul 2 din Anexă). Nu acelaşi lucru e valabil, însă, şi pentru consilierii lui Traian Băsescu, care ar trebui să aibă grijă cum „tratează” perechea conjugală de „Dragoni” tot mai influienţi la curtea PD-L şi din Cotroceni: Raluca şi Valeriu Turcan. Ultimul cumulează deocamdată funcțiile de consilier şi purtător de cuvînt al Preşedintelui României. Eu personal prevăd în viitor o schizmă politică scandaloasă a acestui triunghi, care poate duce inclusiv la destrămarea perechii conjugale.
Vorba e că după „divorţul” vectorial ideologic – iar acesta se întîmplă oricît de tîrziu – „STĂPÎNUL” de facto în ierarhia vectorială adesea pedepseşte crunt pe „SCLAVUL” (cunoscut drept „STĂPÎNUL” de jure). Nu trebuie să mergem prea departe după exemple. La vecinii vestici, de exemplu: cel care l-a dat in vileag pe dictatorul yugoslav Josip Broz Tito (Dragon) a fost anume Milovan Gilas (Mistreţ), chiar dacă între ei se stabilise, iniţial, o relaţie filială de invidiat.
Dar să luam şi un caz mai complex, format de “rombul vectorial karmic” „Cal – Mistreţ – Dragon – Iepure”. Nikita Hruşciov (Cal) i-a săpat groapa insipidului NKVD-ist Lavrenty Beria (Mistreţ) care, la rîndul lui, se consideră a fi cel care l-a otrăvit pe Stalin (Iepure). Aţi observat vreo discontinuitate? Ei bine, „veriga” lipsă a fost, probabil, Raskolnikov (Dragon), printre primii care a indrăznit să îl atace pe fiorosul Generalissimus Stalin!
Un scenariu similar poate urma şi în România politicienilor contemporană cu acest studiu. Conform ierarhiilor stabilite în statul de drept, triada reprezentativă „Bogdan Olteanu - Călin Popescu-Tăriceanu - Traian Basescu” corespunde perfect ierarhiei vectoriale „Mistreţ – Dragon – Iepure” (vezi Tabelul 2 din Anexă). Pentru ca lucrurile în ţară să meargă bine, cel care cîntă la „prima vioară” a Statului ar trebui să fie pe-ne-list-ul Bogdan Olteanu, Preşedintele Camerei Deputaţilor (N. Văcăroiu nu trebuie luat in calcul, fiind reprezentantul Opoziţiei). Dar intervenţiile verbale caustice în public ale celor trei lideri demonstrează cu prisosinţă partea proastă a lucrurilor. Pentru buna funcţionare a celor trei eşaloane componente a locomotivei politice – legislativ, executiv şi judiciar – nu e loc de un „preşedinte jucător”. Cel puţin nu în Legislatura actuală!
Dintr-o prespectiva medie, în această ecuaţie ideologică ar putea interveni schimbări vectoriale majore. După ce Călin Popescu-Tăriceanu îşi va pierde influienţa – într-un stat democrat, demisia Guvernului trebuie să conducă automat la demisia de leader al partidului! – s-ar putea ca anume Bogdan Olteanu să fie printre cei mai înverşunati declinatori ai actualului premier. Lui Olteanu i s-ar putea alătura şi Crin Antonescu (Mistreţ). Cel puțin aşa spune „teoria zoo-politică” (vezi Tabelul 2 din Anexă). Şi aici sunt dator cu o premoniţie: pentru a-i reda „revoluţiei” partinice – inevitabilă la retragerea votului de încredere acordat liderilui PNL – o tentă „orange” sau „trandafirie”, Tăriceanu trebuie înlocuit cu perechea lui vectoriala karmică. Antonescu şi Olteanu răspund cu necesitate karmică la acest apel!
Trebuie să mai mentionez că, din persectivă totemică orientală, aceştia doi pot beneficia de o carieră politică longevivă în cadrul PNL-ului, reclădit ca pasarea Phoenix din propria cenuşă. Alt motiv complementar ar fi că cei doi membri activi preferă funcţiei de „ierarh” pictat pe pînza efemeră a oricărui executiv pe cea de parlamentar profesionist, în cicluri consecutive: guvernare-opoziţie. „Soarta politică” bestială a „Mistreţului” e de deschizător de drumuri şi muncă de pionierat ezoterică: adesea începutul „promiţător” al carierei sfîrşeşte în anonimitate crasă. Acesta e şi cazul vice-preşedintelui PSD Cristian Diaconescu, care în anul 2008 ar putea fi plăcut surprins de recunoştinţa partidului aflat in opoziţie. Pînă la „sacrificarea” finală de Crăciun, desigur!
În orice caz, în zilele noastre rar putem asista la gesturi asumate de sacrificiu, cum a fost cazul a doi deputaţi ruşi: Nabokov (Şarpe) care şi-a expus pieptul în faţa gloanţelor pentru a-l proteja pe Мilyukov (Capră) sau Кazannik (Şarpe) care i-a cedat, pe atunci încă anonimului Yeltzin (Capră), mandatul său în Consiliul Suprem al URSS. Gestul lui Кazannik a schimbat, posibil, cursul Istoriei din Federaţia Rusă şi, implicit, al celei mondiale. Fabula îmi aminteşte – nu fără o anumită doză de modestie încrîncenată – de propria mea experienţă politică: am fost obligat să cedez abia tangibilul mandat de parlamentar unei persoane cu carnet de partid, devenită în timp o figură foarte influentă. Mi-oi fi fost găsit şi eu naşul... pardon „perechea” vectoriala adversă.


6. Corabia „Politikia” în anul „Şobolanului”

Conform legilor implacabile ale calendarului oriental, anul „Şobolanului galben” va trebui să favorizeze politicienii născuţi sub semnul lui de graţie. „Şobolanii” totemici Gheorge Flutur şi Cristian Boureanu, de exemplu, au toate şansele sa iasă pe parcursul anului 2008 la prora proaspăt formatului partid PD-L.
Pe de cealaltă parte, aşa cum energia trebuie compensată oarecum, asta înseamnă că alţi lideri totemici se vor duce temporar la „fund” sau vor „dispare” cu desăvîrşire din peisajul „zoopolitic” românesc. Doar prin bunavoinţa „moirelor” ideologice, trei „Tigri” care populează „stînga”, „stînga-centru-dreapta”, respectiv, „dreapta” eşichierului politic vor putea opta pentru pedeapsa cea mai puţin „dureroasă”: Adrian Năstase, Adriean Videanu şi Pavel Păcuraru.
Cu roluri episodice vor trebui să se mulţumească şi „Cîinii” politici: Petre Roman, Mircea Geoană, Varujan Vosganian şi Gigi Becali. De exemplu să latre la fantoma „STĂPÎNULUI” (materializat în „Chipul Partidelor” pe care le reprezintă şi a noului Executiv) care va începe să se „încarneze” pînă în 2009.
Nu vor scăpa, probabil, de răsplata vectorială karmică, chiar dacă total opusă, cele două perechi vectoriale ale „Şobolanului” („Maimuţa” şi „Calul”), care fac parte din blocul totemic al aşa-zişilor „improvizatori” ai sorții: o carieră anonimă care îi duce la liman după mulţi ani de efort.
Totemul politic favorizat „Maimuţa” va fi „STĂPÎNUL” oficial al anului 2008. Vasile Blaga, Marian Vanghelie şi Mihai R. Ungureanu deja pot începe tratative cu persoanele loiale din anturaj. În schimb „Calul” va fi „SCLAVUL” zoopolitic oficial al anului 2008. Ion Iliescu, Emil Boc şi, neaşteptat, Adrian Severin, vor putea apare în vizorul atenţiei publice – respectiv al departamentelor „specializate” – pentru a da seama de „erorile” comise. Fără „lobby”-ul unor grupuri de interes, „steaua” lor poate păli. Problema „reabilitării” lui Miron Cozma va fi examinată în această perioadă sau niciodată!
În sfîrşit, anul 2008 va fi unul solicitant – dar înafara rampei „politichiei” oficiale – pentru alte două simboluri totemice paracopitate. „Şobolanul galben” nu le garantează că le va roade „carnea”, atîta timp cît acestea vor produce „lapte”. Dar condiţiile oricum rămîn inechitabile. „Capra” (posibil Theodor Stolojan şi Sulfina Barbu, Adrian Mihai Cioroianu şi Cristian David) în schimbul ierbii puţine ar putea fi mulsă abundent, în timp ce „Bivolul” (probabil Corneliu Vadim Tudor şi Mona Muscă) va trebui să se „mulgă” singur, fără echipament de „protecţie”.
Toate aceste „modelări” egregoriale1 adverse trebuiesc corelate, desigur, cu horoscopul european (semnul solar al nativului) care determină temperamentul şi caracterul individual în parte. Dar în special cu ascendentul moral, care e responsabil de soarta Politicianului („Granfalloon”) şi – de ce nu? – de „lumina” pe care o răsfrînge asupra electoratului („Duffle”) care l-a propulsionat spre Putere.
Aştept comenzi (dar nu politice) la următoarele adrese electronice: proteuro@gmail.com sau proteu@proteu.ro


NOTE:

1. Pentru detalii a se vedea şi studiul meu: “Dorin Ploscaru: avatarul românesc al lui Dostoievski”
2. Pentru detalii a se vedea şi studiul meu: „Ciclicitatea şi sincretismul mentalităţii (O incursiune în discursul imuabil al artei, politicii şi pieţei bursiere)”
3. Pentru detalii a se vedea paragraful „Anul 2008: un Preşedinte vectorial?” din studiul meu: „Fatalităţile zoo-politice ale „Calendarului Oriental” (Ghid de modelare strategică a Partidelor şi Alianţelor pre-electorale)”


16 decembrie 2007
 

ANEXĂ


Tabelul 1. Ciclurile jupiteriene ale „Calendarului astrologic oriental”

CALENDARUL ASTROLOGIC ORIENTAL ROL VECTORIAL
Totem zodiacal An de naştere STĂPÎN SCLAV
ŞOBOLAN 1948 1960 1972 1984 1996 2008 MAIMUŢĂ CAL
BIVOL 1949 1961 1973 1985 1997 2009 CÎINE TIGRU
TIGRU 1950 1962 1974 1986 1998 2010 BIVOL CAPRĂ
IEPURE 1951 1963 1975 1987 1999 2011 DRAGON COCOŞ
DRAGON 1952 1964 1976 1988 2000 2012 MISTREŢ IEPURE
ŞARPE 1953 1965 1977 1989 2001 2013 CAPRĂ MAIMUŢĂ
CAL 1954 1966 1978 1990 2002 2014 ŞOBOLAN MISTREŢ
CAPRĂ 1955 1967 1979 1991 2003 2015 TIGRU ŞARPE
MAIMUŢĂ 1956 1968 1980 1992 2004 2016 ŞARPE ŞOBOLAN
COCOŞ 1957 1969 1981 1993 2005 2017 IEPURE CÎINE
CÎINE 1958 1970 1982 1994 2006 2018 COCOŞ BIVOL
MISTREŢ 1959 1971 1983 1995 2007 2019 CAL DRAGON


 
Tabelul 2. Structura totemică vectorială a „Calendarului astrologic oriental”


Totem zodia-cal Structura ideologică
Structură socială
Energie
Semnul “Fortunei” ROL VECTORIAL
BĂRBAT FEMEIE STĂPÎN SCLAV

ŞOBOLAN misticism realism extrovert, deschis temperament dramatic
(coleric) fatalist MAIMUŢĂ CAL
BIVOL logică voinţă conformist, disciplinat optimist înnăscut
(sangvin) implementator norocos
CÎINE TIGRU
TIGRU voinţă logică introvert, ezoteric, ascuns optimist cosmic
(flegmatic) fatalist BIVOL CAPRĂ

IEPURE realism misticism extrovert, deschis sceptic (melancolic) implementator norocos DRAGON COCOŞ
DRAGON misticism realism conformist, disciplinat optimist cosmic
(flegmatic) improvizator autosuficient MISTREŢ IEPURE
ŞARPE logică voinţă introvert, ezoteric, ascuns temperament dramatic
(coleric) implementator norocos CAPRĂ
MAIMUŢĂ
CAL voinţă logică extrovert, deschis optimist înnăscut
(sangvin) improvizator autosuficient ŞOBOLAN MISTREŢ
CAPRĂ
realism misticism conformist, disciplinat
temperament dramatic
(coleric) pionier, explorator,
deschizător
de drumuri TIGRU ŞARPE
MAIMUŢĂ misticism realism introvert, ezoteric, ascuns sceptic
(melancolic) improvizator autosuficient ŞARPE ŞOBOLAN
COCOŞ logică voinţă extrovert, deschis optimist cosmic
(flegmatic) pionier, explorator,
deschizător
de drumuri IEPURE CÎINE
CÎINE voinţă logică conformist, disciplinat sceptic
(melancolic) fatalist COCOŞ BIVOL
MISTREŢ realism misticism introvert, ezoteric, ascuns optimist înnăscut
(sangvin) pionier, explorator
deschizător
de drumuri CAL DRAGON

Apud Grigory Кvаşа. Toate drepturile rezervate

Impressum

Tag der Veröffentlichung: 22.04.2010

Alle Rechte vorbehalten