Povestiri
proză scurtă
Contents
Contents 3
Calul alb 5
Şi atunci am primit un suflet 8
Picătura 11
O zi fierbinte de vară 13
Un sat, o uliţă şi o potecă 16
Tavanul 19
Proză arhiscurtă 22
Calul alb
Calul alb își tremura pielea în bătaia vântului. Era miezul unei zile pierdute în deșertul încins sub un cer invizibil. La orizont, un glob uriaș stătea să se prăvălească peste munții de nisip. Firicele de aur dansau prin aerul fierbinte reconfigurând coamele ascuțite. Aici, sub galbenul nisipului atârnând nepăsător peste lume, umbra se năștea și murea cu repeziciunea fulgerelor. Din când în când, pumnul se încleșta încercând, parcă, să lipească boabele de nisip, dar acestea curgeau printre degete ca niște râuri. Undeva, nu departe, aerul sorbea răcoarea unei oaze nemărginite. Ramurile palmierilor tăiau linii crude în atmosfera încărcată cu praful galben care sălta neîncetat dinspre și înspre cer. Coroanele se înclinau maiestuos, formând cercuri concentrice care aruncau umbre tăcute deasupra lacului. Liniștite, apele încercau să țină ritmul secundelor aruncând unde jucăușe pe care tremurau pete de umbre. Un tablou agățat de un cui în care culorile cerului își disputau cu frenezie fundalul. În prim plan, nisipul și oaza își etalau adâncimile dezvelind mereu noi detalii, spre bucuria privirii. Iar calul alb, înroșit de reflexiile razelor ce plecau din linia orizontului, continua să lovească nisipul cu copitele sale de parcă ar fi dorit să alunge din tablou fantasma zădărniciei întruchipată de acel pumn care strângea perpetuu nisipul care se încăpățâna să revină mereu, reîntregind galbenul fierbinte. Capul se legăna în ritmul mersului, aburi fierbinți țâșneau cu putere din nările nefiresc de curate. Ochii păreau a fi două sfere fosforescente așezate sub o frunte înaltă acoperită cu un breton de sub care apărea o pată neagră înscrisă într-o formă geometrică perfectă. Deasupra gâtului, coama se legăna peste trupul alb. Picioarele zburau sub burta masivă formând încrețituri deasupra șoldurilor, iar coada biciuia cu putere aerul îmbibat de praful roșiatic. Urmele se nășteau și mureau, dar calea era mereu aceeași, marcată de amintiri, ascunsă sub stratul de galben care clădea capcanele timpului trecut. Mintea regăsea fiecare pas parcurs de la naștere, iar acum nu făcea decât să sincronizeze locurile și timpurile.
Strada urca agale spre Piața Mare. Pașii mici încununau centimetrii cu răbdarea unei răsuflări grăbite. Mâinile căzute de-a lungul corpului îngreunau mersul în loc să-l ajute, dar picioarele se încăpățânau să-și satisfacă dorul de umblet. Era sfârșitul săptămânii și mintea era programată să pătrundă acolo, chiar în inima orașului, lăsându-se dusă de jocul copiilor în lumi care se stingeau în vatra vieții. Acolo, scânteile aruncate de râsete stridente și necizelate de cumpătarea vârstei, amestecate cu melodia viguroasă lansată în mijlocul mulțimii de dibăcia nedisimulată a unui cvartet, acolo doar, se revigorau tăciunii reaprinzând culoarea trăirilor. Un tânăr ușor trecut de vârsta adolescenței își legăna corpul, urmărind urcușul și coborâșul notelor din partitura aflată în fața sa. Corzile viorii tremurau ascultătoare. Sincron, o mână dezgolită, arcuită pe arcuș, își revărsa dragostea primenită de sunetul muzicii asupra întregii lumi. Alături, o violă, mângâiată de o tânără luminată de un zâmbet ce părea uitat pe un chip angelic, frângea aerul cald al cetății în răsuflări pătimașe. Peste trilul de sunete înmănuncheate într-o frăție a iubirii, un braț hotărât zidea prin corzile violoncelului un postament al muzicii. Un fulger se abătu asupra cvartetului, trimițând chipurile într-o memorie setoasă de culori. Câteva bancnote suspendate nu vor mai ajunge în cutia viorii. În ochii flămânzi de viață, cei patru instrumentiști vor sălășlui fără vârstă.
Un balansoar încremenit aștepta zadarnic în mijlocul camerei. Prin geamul pătat de umbrele aruncate de un nuc bătrân, lumina încerca să citească dintr-o carte uitată deschisă la ultima pagină. O ultimă pagină ce nu va mai fi citită. Nisipul clepsidrei, alimentată de râurile ce plecau printre degetele care continuau să producă zvâcniri în ritmul unei inimi neobosite, luneca fără încetare spre margini inexistente. Peretele alb aștepta și el, privind din spatele tabloului. Tremura sub tropotul calului alb care continua să alerge arătând timpului drumul spre eternitate.
Şi atunci am primit un suflet
Privirea mi se lăsa dusă de întâmplare printre crengile copacilor. Raze de soare scânteiau direct în gândurile mele. Ceva din mine cerea aceste secvenţe luminoase. Efectul era minor. Aş fi dorit să-mi nască în minte poveşti cu final fericit sau drame înecate în lacrimi. Sau poate comedii.
Comedie. Cuvântul se strecura în subconştientul meu din care au dispărut crengile, s-a evaporat cerul şi chiar soarele s-a stins. Da, eu eram o comedie. O comedie a vieţii. Viaţa mea a fost concepută ca o mare comedie. Am aflat de curând.
Întâmplarea m-a adus la un spital. O răceală banală, dar virulentă. Am stat internat câteva zile. Una din asistente mi-a văzut laba piciorului. O asistentă între două vârste, uitată de Dumnezeu într-un spital de provincie. Sigur ştiam de ce se uita cu insistenţă la laba piciorului, dar nu am înţeles de ce a scăpat tava cu medicamente. De ce şi-a dus mâna la gură, semn al unei mari emoţii.
- S-a întors copilul fără suflet!
Cred că erau singurele lucruri pe care le ştiam despre mine. Că am degete lipsă la un picior, cum mă numesc şi că nu am suflet. A spus-o un preot. Râdeam, iar preotul, printr-un gest autoritar, a decretat:
- Acest copil nu are suflet!
După câteva clipe, eram în centrul atenţiei. Asistente, doctori, chiar şi pacienţi, dădeau buzna. Iar eu râdeam mereu. Aşa cum o fac de când mă ştiu. Multe întrebări. De ce am fugit? Cum de m-am întors? Sigur, nu am răspuns întrebărilor pentru că nu ştiam ce să răspund. Am ajuns în acest orăşel din pură întâmplare. Făceam autostopul şi prima maşină care a oprit trecea pe aici. Mergeam chiar mai departe, dar şoferul, văzând cât sunt de rătăcit, m-a abandonat în faţa spitalului. Şi, de aici, a început totul. După ce mi-a trecut răceala, femeia m-a luat acasă. Am devenit răbdător şi am ascultat povestea. Povestea vieţii mele. O poveste incredibilă, prin care am aflat cum de laba piciorului meu drept avea două degete mai puţin. Unul da, unul ba. Câtă lume are, exact la piciorul drept, două degete lipsă. Am aflat că o femeie m-a cules de pe stradă, într-o zi de iarnă, cu degetele de la picioare degerate. Eram un copil născut şi abandonat. La spital am suferit prima durere. Dar eu râdeam. Râdeam mereu. Mi-au fost amputate două degete de la picior. M-a luat acasă la ea şi m-a crescut ca pe copilul ei. Priveam, dormeam, mâncam. În fine, toate necesităţile trupeşti. Doar că nu dădeam semne că mă bucur sau că mă întristez. De fapt eram mereu un zâmbet. Şi, mai ales, totul mi-era indiferent. Exact ca astăzi. Razele soarelui, strecurate spre mintea mea, nu-mi produceau tristeţe sau bucurie. Am spus mamă precum ai spune măr. Apoi, când aveam 6 ani, femeia căreia îi spuneam mamă a murit. În timpul slujbei de înmormântare eu râdeam şi atunci a decretat preotul că nu am suflet. Acest lucru m-a marcat. Am fugit. Pur şi simplu am dispărut.
Casa asistentei era în mijlocul unei grădini în care pomii creşteau în voia lor. Cerul se afla dincolo de crengi, nu am nicio îndoială, dar aici, pe pământ, în eul meu, nu răsărea nimic.
Într-o zi, femeia m-a întrebat dacă vreau să merg la cimitir. Am răspuns afirmativ. Tot cu zâmbetul pe buze. Două femei purtau întunericul acestei lumi sub două movile. Două cruci, iarbă şi buruieni, ici colo câteva flori. Flori sălbatice. Două cruci de lemn. Aş fi putut povesti mai mult despre aceste morminte, dar în mintea mea era doar o comedie continuă. Cel puţin aşa credeau cei care îmi priveau faţa împietrită într-un zâmbet nesfârşit. Femeia a început să povestească.
Cu 16 ani în urmă, o
ea, iubitoare de bărbaţi şi de plăceri, era
supărată că trupul ei nu era destul de pofticios.
Auzise că dacă naşti, te împlineşti. Aşa
că, primul bărbat care îi ieşi în cale
deveni un partener permanent. Un fel de a spune. Voia un copil. Un
trup pentru trupul ei. Voia doar trupul. Adică acea parte care
creşte în burtă, dezvoltă sânii,
maturizează şi înfrumuseţează femeia. Aşa
a născut. Un trup fără suflet. Acesta eram eu. Un trup
de om căruia i s-a refuzat oglinda sufletului. Priveau în
mine şi nu vedeau nimic. Eram o comedie a vieţii.
- În
aceste morminte odihnesc mama care te-a născut şi mama care
te-a crescut. Una lângă cealaltă.
Am simţit pe faţă o picătură. Am privit
cerul. Un cer însetat de lumină legăna un soare care
părea desprins din poveşti. Apoi, picăturile s-au
înmulţit. Dar nu era ploaie. Erau picături sărate.
Femeia mă privi mirată. Pe faţa unui copil de 16 ani se odihnea, pentru prima dată, durerea. În toată splendoarea ei. Înecată în lacrimi.
Picăturile nu conteneau să curgă. Pe faţă, pe buze. Simţeam cât sunt de sărate. Pentru prima dată.
De acolo, din viaţa de dincolo de viaţă, o mamă îmi dăruise un sufletul. Sufletul care mi-a fost refuzat la naştere.
Picătura
Ieri seară m-am culcat cu gândul la dimineaţa următoare. Visam o dimineaţă însorită în care să-mi încep prima mea zi liberă. Astăzi nu mai sper nimic. O zi ploioasă. Picături de ploaie râd cu satisfacţie de dincolo de geam. Nu mi se pare. Au gură, ochi şi urechi. Chiar şi păr. Sigur pe partea superioară a capului. Dacă putem vorbi de cap acolo unde forma picăturii este rotundă. O privesc cu insistenţă. Cred că are un nume. O clipă de cădere şi zâmbetul ei dispreţuitor se va zdrobi pe geamul lunecos. Şi apoi se va desface. În două fire sau chiar mai multe. O fixez cu privirea. Din miile de picături am ales-o exact pe aceasta. Cu chip de om. Şi cu un zâmbet dispreţuitor.
- Tâmpitule, ţi-ai ales o zi liberă pe cinste. Exact când am hotărât să ies la plimbare. Mi-am luat suratele la braţ şi ne-am năpustit asupra pământului. Vrei să ştii ce credem noi despre pământ? O bilă rotundă. Nu chiar, uşor turtită. Şi plină de tâmpiţi. Aşa ca tine.
Mă gândeam să-i răspund cu aceeaşi monedă. La urma urmei, orice picătură de ploaie poate fi tâmpită, darămite una care refuză să-şi încheie existenţa în linişte. Dar eu sunt o fiinţă raţională, educată. Am fost învăţat să vorbesc frumos. Să întorc şi celălalt obraz. Şi ce mi-ar mai fi plăcut să-i arunc din toată inima o înjurătură care să o pună la punct. Mă grăbesc să-i răspund. O fracţiune de secundă şi bărbia ei se va strivi pe geam. Un geam nemilos ca o ghilotină.
- Domnişoară sau doamnă, regret că nu pot să vă împărtăşesc părerea. Contrar aprecierii grosolane formulată la adresa pământului şi a fiinţelor care îl locuiesc, vă dezvălui că avem momente când suntem fericiţi dacă apăreţi. Sunteţi un dar ceresc.
- Opreşte-te din vorbă, tu ai ani înaintea ta, eu am doar câteva clipe. Parcă te cunosc. Te-am mai văzut cândva. Te cheamă cumva Ioan?
- Da, numele meu este Ioan.
- Am mai fost pe pământ. Demult, într-o viaţă anterioară. Şi atunci am întâlnit un Ioan. Poate erai tot tu.
- Poate.
Pentru mine timpul nu există decât aşa cum l-au măsurat suflările mele de când m-am născut până în această zi nefericită. Dar o picătură de ploaie cade pe pământ, este absorbită cu aviditate de plante sau ape, sau chiar de oameni. Şi apoi plantele transpiră, apele se evaporă, oamenii plâng şi ea, picătura de ploaie, se ridică la cer, în raiul picăturilor de ploaie, iar Dumnezeul lor le întoarce la viaţă. Să-mi strice mie o zi liberă. Cred că şi noi ne trecem şi revenim. De ce să nu cred că, odată, cândva, am mai existat. Şi mă chema tot Ioan. Poate eram Ioan Botezătorul, iar picătura era lacrima Lui din ziua botezului.
Dincolo de geam, în ochii unei picături de ploaie, îmi vedeam capul pe o tavă de argint. Iar picătura se ruga.
O zi fierbinte de vară
Era o zi
fierbinte de vară. Un prânz bogat îmi chinuia
statutul de nesătul. Dacă mă priveam în oglindă,
o oglindă destul de înaltă, puteam observa că
semănam cu un dovleac rotund, prea rotund. Chiar şi
dovleacul ar putea să mănânce mai mult. Şi nu
şi-ar bate deloc capul dacă ar fi mai gras decât
mine. Dar eu eram sub un regim drastic. Chiar înainte de
proces, un doctor mi-a impus să mănânc puţin,
cât mai puţin. Spunea că dovleacul s-a născut
mare chiar înainte de a veni pe lume. De când mă
ştiam, îi dădeam dovleacului tone de mâncare.
El scotea tot felul de sunete în semn de mulţumire, iar eu
rămâneam mereu flămând. Dacă tot am intrat
în închisoare, am decis să-l las nemâncat.
Mestecam mâncarea ore întregi şi o scuipam afară,
dar lui tot nu i-o dădeam. Dovleacul îmi agita saliva, iar
farfuriile nu erau deloc goale. Cineva îmi punea voinţa la
încercare.
Zilnic, la prânz,
pe sub uşa grea de metal, se strecura un platou împărătesc.
Şi nici pe departe nu mă apropiam de vreo încrengătură
încoronată. Era cândva, în ţara vecină,
acolo unde mi-ar fi plăcut să vin pe lume, o dictatură
regală. Un rege despre care supuşii săi spuneau că
se culca seara cu ochii în lacrimi, pătruns de binele pe
care dorea să-l facă în ziua următoare, iar
dimineaţa, când se trezea, emoţionat, plângea
mult, atât de mult că nu mai avea timp să facă
nimic din ceea ce–şi propusese. Tot aşa mi-ar fi
plăcut să trăiesc. Cât de măreţ te
poţi simţi dacă, o zi întreagă, eşti
dispus să plângi de dorul unei fapte bune pe care nu mai
ai timp să o faci.
De felul
meu eram optimist, atât de optimist încât tot mai
credeam că m-am născut în statul cu pricina, că
mă culcam seara visând la bunătate şi mă
trezeam plângând. Să fi fost chiar eu regele? Şi
de aici, poate, se explică platoul împărătesc
care se tot strecura spre dovleacul nesătul? Dovleacul aprindea
pofta, eu îl răsturnam pe toate părţile şi
îi spuneam poftei că dovleacul se înşela
amarninc, platoul nu era de nasul lui. Le spuneam în fiecare zi
că eu nu sunt rege.
Ştiu că
judecătorul a menţionat celula cu numărul şase.
Un şase ce se prelinge prin mine ca un torent de apă
deasupra unei cascade. În mintea mea se nasc ape de şase.
Platoul unde apa de şase se adună, fără să-şi
cunoască soarta, este undeva la nivelul creierului, apoi cade
disperată prin toate papilele gustative şi, adunându-şi
forţele într-un şuvoi răsucit precum un şnur
de mărţişor, se aruncă în gâtlej. O
adun cu grijă în dovleacul flămând. În
fiecare dimineaţă, doar aşa ştiu că este
dimineaţă, mi se anunţă că astăzi este
ca ieri. Iar eu aştept, cu răbdare, ca acest mereu ieri să
mă aducă în acea zi fierbinte de vară în
care am păşit pentru prima dată în celula cu
numărul şase. Şi de acolo să mai las zilele să
curgă spre zilele de ieri până când mă voi
naşte în statul de alături, în trupul regelui,
ca să am dreptul, în viitorul detenţiei mele, să-mi
hrănesc dovleacul din bucatele împărăteşti.
În ciuda interdicţiilor medicului.
În sfârşit a
sosit şi ziua cea mare. Am fost scos din celula cu numărul
şase şi dus în celula nouă, unde tocmai se
terminase de instalat un scaun electric.
Am murit ca un rege. Într-o zi fierbinte de vară.
Într-o celulă aflată la capătul culoarului, un
fost rege îşi mânca zilnic porţia sărăcăcioasă
a unui condamnat la viaţă. Instalatorul, chemat să
repare o broască, observă că, în mod curios,
celula cu numărul nouă se învecina cu numerele cinci
şi şapte, iar celula cu numărul şase se găsea
la capătul culoarului. Cum într-o închisoare ordinea
era literă de lege, schimbă pe loc plăcuţele. Din
ziua următoare, un rege aştepta în zadar să-şi
primească porţia de mâncare. Nimeni nu lua în
seamă bătăile ce veneau dinspre celulă. Normal,
doar pe listă, în dreptul numărului nouă, scria
„Executat”.
A murit de foame. Tot într-o zi fierbinte de vară.
Un sat, o uliţă şi o potecă
Dinspre un capăt al satului, norii de praf anunţau marea invazie. Oamenii stăteau cu capetele plecate. Nu că s-ar fi închinat, n-aveau de ce, şi nici frică nu le era, cum să-ţi fie frică de ceva ce oricum nu vezi? Stăteau pe marginea drumului, fiecare la poarta lui, cu privirea în pământul care le sprijinea picioarele. Parcă voiau să vadă dacă încălţările mai sunt la locul lor. Vânjoşi, îşi purtau mohorâţi pălăriile de paie aplecate până deasupra sprâncenelor, lăsând cefele pradă soarelui care privea cu nepăsare de undeva de deasupra dealurilor. Satul avea doar o uliţă şi toate casele se găseau pe o singură parte, spre colinele din care coborau rândurile de vii. Când se mai făcea o casă, uliţa se mai lungea. Nimeni nu voia să construiască de cealaltă parte. Dacă întrebai bărbaţii de ce nu construiesc dincolo de drum, nu primeai nici un răspuns. Normal, căci nici măcar nu avea cine să-i întrebe. Doar aşa, dacă unul dintre ei ar fi vrut să fie mai isteţ, dar nimeni nu voia să facă pe deşteptul. Femeile stăteau în spatele porţilor, nu ieşeau niciodată pe uliţă. Numai copiii puteau umbla de colo până colo fără să dea socoteală nimănui. Dar nici ei nu treceau pe partea cealaltă a drumului. La ce bun să treacă, dacă acolo nu locuia nimeni. Bărbaţii, înşurubaţi în faţa propriilor porţi, strigau către copii, dar mai mult să audă vecinii, ca nu cumva să treacă drumul. Degeaba urlau, căci orice copil, care învăţase să umble, ştia, chiar înainte să iasă prima dată pe poartă, faptul că drumul lor are numai o parte, partea cu casele. După ce se căsătoreau, fetele nu mai aveau voie să iasă din curte pe poarta care dă înspre stradă. Sigur, nu stăteau mereu închise în curte. Puteau merge libere prin sat, dar numai pe poteca care străjuia curţile înspre deal. Un rând de case, un drum, câte o poartă, o singură poartă la fiecare casă, care dădea, unde altundeva decât în drum, un deal, o potecă între curţi şi deal şi multă linişte. Când se aflau în curte, bărbaţii se apropiau de nevestele lor, şuşoteau între ei aşa încât nu cumva să audă vreun vecin ce puneau la cale. Oricum, şi dacă ar fi auzit, tot nu ar fi fost nimic, căci, de fapt, în nici o curte nu se spunea nimic. Bărbaţii puteau vorbi doar în faţa porţilor, dar numai dacă erau ieşiţi în stradă, iar femeile, şi ele, doar pe poteca din deal, tot în afara curţii. Copiii, lăsaţi de izbelişte cât era ziua de mare, ieşeau din curţi, odată cu răsăritul soarelui, desigur doar pe drum, doar pe o parte a drumului, şi se plimbau anapoda, prin sat, de la un capăt la altul. Seara, când soarele cădea sub vârful dealului, intrau în curţi, fiecare exact pe poarta pe care o avea în faţa sa, sau, să nu credeţi că săreau gardul, se duceau cuminţi la cea mai apropiată poartă. Nu cereau de mâncare, poate nici nu le era foame. Şi dacă le-ar fi fost foame, oricum nu ar fi primit nimic, căci nimeni nu făcea de mâncare. La ce bun să faci de mâncare dacă nu mănânci? Şi, oricum, din ce să faci de mâncare? Viile de sub deal erau aranjate milităreşte pe rânduri perpendiculare pe poteca din spatele curţilor. Fiecare rând avea butuci doar pe o parte, mereu spre partea dreaptă, iar în stânga era un rând de buruieni de care nu se atingea nimeni. Cum să le taie, dacă oricum nimeni nu avea voie să treacă dincolo de potecă, aşa cum la ce bun să semene câmpul, dacă nimeni nu se încumeta să treacă drumul. Norul de praf se pierdu în celălalt capăt al satului şi bărbaţii se întoarseră în curţi. Totul rămase neschimbat. Bărbaţii nu vor afla cum s-a născut norul de praf pe drumul lor şi, mai ales, nu vor şti că praful a îndrăznit să treacă şi dincolo de drum. Dar se întoarseră fericiţi la nevestele și la copii lor. Chiar dacă nu mai erau cei de ieri. Desigur că din această întâmplare bizară, uitată odată cu împrăștierea prafului, nimeni nu a înțeles nimic. La urma urmei la ce bun să înțelegem ceva din prea multele întâmplări bizare care ne lasă mereu pe o singură parte a universului.
Tavanul
De multă vreme urmăresc ce se petrece acolo sus. “De multă vreme” este ceva relativ. Ce nu este relativ? Sigur, aici, jos, nu există relativ. Ce înseamnă acest lucru? Înseamnă că tot ce există este necesar şi nimic nu mai este necesar faţă de ceea ce există. Toate sunt acolo unde trebuie să fie. Nemişcate. Culoarea este cea corectă. Dimensiunile sunt exact calculate. Mirosul este bine ales. Lumina nu supără, întunericul nu sperie. Zgomotul nu acoperă liniştea, liniştea nu este apăsătoare. Totul este perfect. Când lucrurile sunt perfecte, viitorul este incert. Ce poate urma perfecţiunii? Iată o întrebare pe care nu ar trebui să ajungem să ne-o punem vreodată. Acolo sus, relativul îşi face de cap. Aici, perfecţiunea sperie.
Tavanul desparte două universuri. În universul de sus cerul are obiceiul să plângă. Nu întotdeauna. În cel de jos, nu se întâmplă nimic.
- Tu unde stai?
- Eu stau. Nu exist, dar stau. Dar tu exişti?
- Eu exist, dar nu stau. O clipă, tocmai a venit un înger cu un taxi. Am un drum de făcut. Vreau să vizitez un astru. Aşa, am urcat. Ziceai că nu exişti.
- Tocmai acest lucru mă sperie. Am un telefon care nu sună şi de la care nu pot să sun. Telefonul stă. Stă mereu pe masă în faţa mea. Dacă întind mâna îl pot ridica şi chiar aş putea să formez un număr. Un număr la întâmplare. Dar vezi, dacă mişc mâna stric modelul. Modelul de perfecţiune moştenit prin naştere. De fapt, cred că nici nu m-am născut. Aici nu se naşte nimeni. Universul meu este perfect şi, din acest motiv, nu sunt posibile modificări. De niciun fel. Dacă exist, înseamnă că m-am născut înainte ca universul să atingă perfecţiunea. Dar bănuiesc că, fizic, nu exist. Dacă totuşi m-aş naşte, universul nu ar mai fi acelaşi, şi-ar pierde perfecţiunea.
- Universul tău este complicat. Nu exişti, ai telefon, nu poţi vorbi la el, dar poţi vorbi cu mine ca să-mi spui că nu exişti deşi stai lângă un telefon care stă şi el. Tocmai am ajuns deasupra astrului. Este un astru îngâmfat şi vreau să-l pedepsesc. Poţi să-mi dai un sfat? În universul tău perfect, cum arată o pedeapsă?
- În vremea când universul nu era perfect, pedeapsa era dată de mişcarea perpetuă în ciclul viaţă-moarte. Viaţa urmată de moarte. La nesfârşit. Aici, în modelul universului meu, poţi să exişti perpetuu, poţi să nu exişti perpetuu. Sunt stările normale. Naşterea urmată de moarte şi iar de naştere, într-un ciclu nesfârşit, era, pe vremuri, o pedeapsă.
Privi spre munţi. Frumoşi,
dar pustii. Privi spre apele nemărginite. Valuri, culori,
plictiseală. Cerul este, şi el, nehotărât. Îşi
tot schimbă accesoriile. Şi indiferent. S-a pierdut şi
semnalul. Vântul se plimbă nepăsător, liniştit,
şoptind vorbe de dragoste florilor. Sau poate doar le sperie.
Cine să ştie? Lacrimile norilor se înfig fără
milă în carnea munţilor, aruncând din trupurile
golaşe, bucăţi de piatră. Tot lacrimi, lacrimile
munţilor. Soarele îşi zdrobeşte razele unde se
nimereşte. Doar că, în universul unde chiar relativul
este relativ, nimic nu este veşnic. Razele mor, razele se nasc,
doar singurătatea este permanentă. Singurătatea
spiritului său nu este relativă. Este absolută.
Aceeaşi. Aşa, ca într-o joacă, se aşază
pe malul unui râu. Adună pământul umed şi,
ascultându-şi gândul, modelă o formă.
Suflă asupra ei şi o numi viaţă. Ca în
universul de sub tavan. Apoi născu timpul ca să măsoare
viaţa şi să aducă moartea.
De acolo, de sus, priveşte cum viaţa şi moartea se
străduiesc din răsputeri să schimbe universul lui.
Să-l facă perfect. Încercă să refacă
legătura. Un automat îi răspunse că reţeaua
perfectă a universului de sub tavan nu mai există.
Perfecţiunea şi-a făcut treaba. Nesusţinut,
tavanul se prăbuşi.
Deasupra universului său, Dumnezeu construi un alt tavan. Şi un alt univers. De rezervă. Şi un alt Dumnezeu. Iar el coborî pe pământ. Lângă un telefon. Fără să se fi născut.
Proză arhiscurtă
85 de cuvinte
Kamikaze
-
Lisa, te rog nu te întoarce. Satul este decimat.
-
Tony, trebuie să văd!
Au privit, au plâns şi au hotărât. Vor muri omorând. Le vor bea sângele acestor matahale care nici măcar nu ştiu să zboare. Nerăbdătoare, Lisa porneşte prima la luptă, dar cade zdrobită. Trupul ei adulat, împrăştiat peste tot, îi spori ura. Porni direct spre ochiul imens ascuns după o gaură. Se lovi de ceva. Strigătul duşmanului îi umplu de furie ultima suflare. „Tată, un ţânţar s-a sinucis ca un kamikaze!”
Prima lecţie de pedagogie
Aşteptam cu trupurile încordate, fratele meu mânios c-a fost prins, eu smerit. Când gândeam să deschidem ochii, să vedem dacă nu cumva am greşit partea corpului oferită nuielei, la urechile noastre, rămase tot timpul ciulite, a ajuns o suită de trosnituri în tonuri înalte. Scena cerea mirare şi-ncântare: nuiele rupte-n nu destule bucăţi. Cu ochii uşor trişti, ne trăzneşte blândeţea vorbei lui, niciodată pe acest ton auzită.
- Dar până când credeţi că o să vă mai bat?
A fost prima mea lecţie de pedagogie.
Cotidiene – 1 decembrie 2011
Fără un scop anume, pe la opt dimineaţa, priveam pe geam. Peste drum, un magazin. O tânără îşi legă câinele de o mică reclamă pe care scria "Magazin Non Stop". După câteva minute, atras probabil de un confrate de sex opus, acesta fugi târând reclama după el. Femeia se repezi să-şi recupereze preţiosul animal. Îl dezlegă şi îl trase după ea. Câinele se zbătea să ajungă din nou la reclama rămasă în mijlocul drumului. Probabil dorea să o aducă înapoi. Păcat că animalele nu vorbesc.
Cotidiene – 2 decembrie 2011
Ziua începe cu ţipete la etajul doi. Un copil se zbate să crească. Are mai puţin de doi anişori. Am făcut cunoştinţă în lift, ne zâmbim ştrengăreşte în plimbările care îngroapă timpul. Nu are zi sau noapte, doar un ceas lăuntric care sună alarma. Îi este foame, plânge. Îi cresc dinţii, plânge. Când nu îl aud ştiu că doarme şi atunci dorm şi eu. Dar, în vis, îl aud râzând. Şi atunci plâng eu. Într-o zi de mâine, îi va fi greu să mai zâmbească.
Cotidiene – 3 decembrie 2011
La standul de probă şerpuieşte o coadă în care părinţii îşi astâmpără cu greu ţâncii doritori să deschidă cutiile cu jucării telecomandate.
Era o noapte geroasă. Moşul, puţin ameţit, purta şubă, avea o barbă albă care nu era din vată. Am primit bradul plin de bomboane. După ce a plecat, am fost îndemnat să-i calc pe urme, poate moşu a pierdut vreo jucărie. Am găsit primul meu căluţ de lemn, fără garanţie, dar plin de viaţă. O clipă care nu s-a prăfuit, stricată de timp.
Cotidiene – 4 decembrie 2011
Un tânăr aruncă vorbe grele prin aerul călduţ al zilei. Închide telefonul şi catapultează o ţigară care are neşansa să aterizeze în gardul viu, atârnând ca un trofeu printre ramurile uscate. Întind mâna şi recuperez ţigara fumegândă.
- Hei, tataie, hai că-ţi dau una întreagă.
Trec pe lângă el, o arunc în coş.
- A, ţi-era frică de foc, sau eşti din ăla de adună gunoaie din pădure?
Îşi aprinde cu năduf o altă ţigară şi, îndepărtându-se, continuă să acopere albul tăcerii cu noroiul vorbelor.
Cotidiene – 5 decembrie 2011
Pornesc maşina. După câteva clipe, sufletul demarează pe drumul melodios al Crăciunului. Aş vrea să conduc la nesfârşit, pe şoseaua vorbelor unduite de voci memorabile, glăsuind misterul naşterii Domnului, bucuria credinţei. Mă bucur că am de condus mai mult. Cuvintele dansează în limbajul universal al muzicii, aducându-mi, dincolo de înţelegere, o stare de beatitudine. Nu aud reclamele. Trăirea mea prezintă inerţie, vorbele stridente nu mă ating. În mine curge, continuu, muzica sărbătorilor. Brutal, un anunţ mă readuce cu picioarele pe pământ. Urmează minutul de ştiri!
Cotidiene – 6 decembrie 2011
Motto. Adevărul şi minciuna sunt în suflarea oamenilor, iar dreptatea nu se vede de legi.
Cu capul ridicat, o fetiţă căuta un răspuns în ochii părinţilor care tocmai divorţaseră. Pe scările tribunalului puteai auzi doar “Am câştigat sau am pierdut procesul”. Nimeni nu vorbea despre ce este sau nu este drept. Neprimind un răspuns, fetiţa se aşeză în faţa unei doamne legată la ochi şi spuse simplu.
- Dacă minciuna este la stânga mea, iar adevărul este la dreapta mea, înseamnă că dreptatea sunt eu.
25
Impressum
Tag der Veröffentlichung: 28.03.2020
Alle Rechte vorbehalten
Widmung:
copiilor mei