Inhalt

Titlu

SILVIU CRĂCIUNAŞ

În UMBRA DESTINULUI

Roman

Silviu Crăciunaș este doctor în matematică și a fost profesor la Universitatea ”Lucian Blaga” din Sibiu. A început să scrie poezie și proză, texte publicate în revistele Alternanțe, Rapsodia, Revista Cenaclul de la Păltiniș, Oglinda Literară. Traduceri ale unor poeme au apărut în revistele Panel Magazine, Congruence Journal of Literature, Spadina Literary Review, Everyday Poems, The Transnational, Section 8 Magazine, Indian Literature Review. Romanul Viitorul moare în fiecare clipă a fost publicat în 2015 sub numele În umbra destinului la Editura Excelsior Art din Timișoara. Personajele romanului sunt oameni care deși nu au scris istorie se află în centrul unor evenimente care au marcat omenirea. Să amintim doar atacul sângeros asupra unor elevi ai Colegiului Columbine din Denver și victimele colaterale ale bombardamentelor NATO asupra localitățiii Surdulica din fosta Iugoslavie, evenimente desfășurate aproape simultan în aprilie 1999. Multe alte personaje reale sunt prezente în roman, personaje ale căror fapte se împletesc spre împlinirea destinului nefericit a două fetițe. Al doilea roman, publicat în 2016 de editura Eikon, intitulat Lazaret – suflete rătăcite, este povestea unui medic rezident la spitalul de psihiatrie din satul Lazaret situat pe valea Oltului. Este un roman al dedublării personalității medicului puternic stăpânit de unele influențe mistice asociate copilăriei.

Cuvânt înainte 7

1. Köln, 1931 10

2. Strada Jovina, Surdulica, 1999 15

3. Johan Krosler 20

4. Surâsul 28

5. Ailin Krosler 37

6. Călătoriile 46

7. In memoriam 52

8. Dincolo de vorbe 58

9. Cu ajutorul Domnului 63

10. Lacul Königssee 69

11. Dumnezeu îl iubeşte pe Hans 74

12. Extazul 79

13. Agonia 85

14. O clipă cât o viaţă 95

15. Acolo unde amintirile cresc 104

16. Ho Feng-Shan 110

17. Accidentul 117

18. Evadarea 125

19. Maria Zeher 138

20. Caleaşca 147

21. Reconstituirea 157

22. François Wödl 166

23. Un om și un câine 171

24. Începutul 182

25. Familia Aldric – din tată în fiu 191

26. Jean-François Aldric 200

27. Întoarcerea la Mirecourt 208

28. Cât de lungă este o clipă? 216

29. La Carmagnole 222

30. Timpul cireșelor 231

31. Balonul 241

32. Caietul 251

33. Trenul de la ora 00:47 259

34. Așteptări 266

35. Întâlnirile 274

36. Prima lecție de vioară 282

37. Viața unei viori 287

38. Petrecerea 296

39. Aprilie, 1999 303

40. Epilog 310

Cuvânt înainte

Îmi pun deseori o întrebare pe cât de simplă, pe atât de stupidă. A evoluat omenirea? Războaiele sunt la fel de crude, fără sens și de sângeroase cum au fost întotdeauna, iar restul contează prea puțin. Omul însuși este victima omului care ucide pentru bani, din datorie, din plăcere sau din întâmplare. În 1999 două evenimente au creat emoție în lume. Tragedii în urma cărora viitorul unor copii a devenit trecut. Cultura militară, cultivată fără discernământ prin minunata tehnologie a Internetului, a semănat ură și dispreț față de viață în sufletele a doi tineri din Statele Unite ale Americii. În 20 aprilie 1999 cei doi ucideau cu sânge rece și fără alegere 23 de semeni de-ai lor, elevi ai colegiului Columbine din Denver. Doar nouă zile mai târziu, la mii de kilometri depărtare, alte vieți nevinovate sunt secerate în urma unui bombardament NATO asupra unor barăci militare de lângă Surdulica, Serbia, doar pentru că înalta tehnologie militară a fost învinsă de câțiva nori răslețiți pe cer. Victime care nu se vor regăsi printre eroii care au scris și scriu marea istorie a omenirii. Acolo vor fi doar șefi de state, oameni politici, militari de rang mai mare sau mai mic, într-un cuvânt voci care decid și ochi care nu vor vedea câtă suferință au semănat în lume doar pentru că ei nu au obiceiul să privească înapoi. Ei sunt oamenii care au știința de a găsi mereu explicații. Ei sunt oamenii care nu vor învăța nimic din această istorie a anonimilor. Mi-ar plăcea să cred că după moarte pătrundem într-un alt univers, dar la fel de mult aș dori ca acele suflete care au părăsit trupurile înainte de vreme, într-o clipă în care el, omul, a hotărât timpul morții, să rămână undeva atârnate într-o lume dintre lumi de unde să poată sorbi trăirea așa cum noi o știm doar în viață fiind. Atunci, în acel an 1999, am hotărât că mă voi apleca cândva asupra acestor tragedii și asupra altor evenimente la fel de nefericite încercând să transmit semenilor o altă istorie, istoria celor de care marea istorie nu se împiedică. Veți găsi în acest roman personaje și fapte reale care se întretaie cu lumea virtuală a gândurilor mele într-un tot unitar ce gravitează în jurul unei viori. Vioara a pierit și ea precum o ființă, dar sigur cântecul ei, cântecul instrumentului simbol al muzicii, plutește în lumea dintre lumi, acolo unde sufletele plecate la cer înainte de vreme tânjesc după viață. Am așteptat vreme îndelungată să pornesc acest demers și poate că aș fi eșuat în făptuirea lui dacă întâmplarea nu mi-ar fi scos în cale un grup de oameni minunați puternic mobilizați și îndeaproape îndrumați de Cristian și Geanina Lisandru în jurul cenaclului Amprente literare. Toate mulțumirile mele colegilor care au avut răbdarea și priceperea să-mi îndrume pașii în arta scrisului. Dacă nu am reușit pe deplin, vina este doar a mea. Am scris acest roman în primul rând pentru cititorii de cărți așa cum mi-i imaginez eu, suflete dornice să-și multiplice propriile trăiri cu trăirile celor ce pot face cuvintele să râdă sau să plângă și pe înțelesul lor.

1. Köln, 1931

Cu puţin timp înainte ca ghişeele băncii Sal. Oppenheim să se închidă, profitând de o zi frumoasă a lunii august, doi angajaţi, Stephan şi Raul, făceau planul pentru restul zilei. Erau doi tineri, mult prea copţi în viaţa dezordonată a Kölnului, mari amatori de tenis de câmp, cunoscuţi prea bine pentru aventurile lor amoroase. Doar că, unul din ei, Raul, decisese să pună capăt burlăciei dezordonate, logodindu-se cu o fostă colegă de facultate.

— Merg să o iau pe Cristine şi ne întâlnim la teren.

Stephan încuviință şi se îndreptă grăbit spre biroul managerului băncii.

— Am adus lista datornicilor care trebuie executaţi.

— Ia loc.

După o privire sumară aruncată asupra listei, Johan Krosler făcu câteva semne simple semnând condamnări seci la sărăcie. Toate mergeau prost. Chiar şi cea mai mare bancă era nevoită să forţeze datornicii pentru a nu-şi periclita investiţiile pornite într-o perioadă aparent înfloritoare. Întrebarea, aşteptată cu nerăbdare de Stephan, pătrunse îmbietor spre mintea oarecum tulburată a acestuia.

— Cine este disponibil să ducă înştiinţările?

— Raul tocmai a încheiat balanţele şi nu poate prelua o altă sarcină până la mijlocul lunii.

Un răspuns neaşteptat de prompt din partea unui prieten ocrotitor. Aducerea citaţiilor era o sarcină, dacă nu dificilă, cert dureroasă.

A doua zi, pe biroul lui Raul se găseau câteva ordine de executare silită care îl obligau să lipsească toată ziua. O sună pe Cristine, dar aceasta nu răspunse. Sigur hoinărea prin magazinele de modă cu vreo prietenă.

— Stephan, trebuia să mă întâlnesc cu Cristine deseară, vrei tu să mă scuzi?

Dacă Raul nu ar fi avut deja privirea îndreptată spre uşă, sigur ar fi observat uşoara sclipire din ochii acestuia.

După traversarea Rinului, o luă spre cartierul Die Bache, un loc jos al orașului, o zonă mereu supusă inundaţiilor. Era vara anului 1931. Cartierul nu abunda în gospodării, dar cele deja întemeiate respectau riguros o împărţire geometrică a străzilor trasate pe urme amintind de un trecutul orașului. Toate casele purtau încă urmele înalte ale inundaţiilor din 1 ianuarie 1926 peste care s-au suprapus, adâncind igrasia, şi cele din 1930. Bunii gospodari din acele locuri şi-au refăcut grădinile înainte de a se gândi şi la casele umede în care locuiau. Zona era căutată pentru cultivarea legumelor. De aici se hrăneau, aici îşi plângeau morţii purtaţi pe apele Rinului. Un loc binecuvântat, dar şi blestemat.

Cu un aer absent, fără măcar să-l privească pe bietul localnic tremurând în faţa unui petec de hârtie, îşi făcu datoria şi, întorcând spatele, se depărtă cu gândul că poate va apuca totuşi să-şi respecte programul de seară alături de Cristine.

— Domnule, domnule, aşteptaţi!

Grăbi pasul gândindu-se la inutilitatea unei discuţii fără sens între o femeie disperată şi o bancă avidă de calcule mereu pozitive.

— Domnule, luaţi vioara!

O vioară nu face 5000 de mărci, dar, oricât de indiferent se străduia să pară, vocea care îl ajunsese din urmă, fără urmă de tânguială, în acelaşi timp fermă şi plăcută, îi pătrunsese în suflet aprinzând acea scânteie de omenie pe care toţi o purtăm, dar rareori o lăsăm să iasă la lumină. Îi va spune că vioara nu poate acoperi datoriile la bancă. Îi va spune că îi pare rău, că el este doar un slujbaş peste care s-a abătut o zi nenorocită, cea mai nenorocită zi din viaţa lui, doar pentru că deseară nu va mai ajunge să-şi întâlnească logodnica.

Se întoarse cu faţa spre casa pe care tocmai o lăsase în sărăcie, având o mină de om blestemat de soartă. Două braţe întindeau spre el cutia neagră a unei viori. Ridică privirea, pregătindu-se să lase un gând de compasiune pe obrajii scăldaţi în lacrimi ale soţiei care tocmai a pierdut harul unei fericiri mărunte, atât de greu de decriptat de către un orăşean adevărat.

— Domnule luaţi vioara, dar păsuiţi-ne încă o lună.

Nu putea fi soţia cea pe care se pregătea să o compătimească. Din fiinţa care se aşternuse între el şi razele soarelui, nu putea să vadă decât forma unui chip și două codiţe aurii odihnite pe umerii mai degrabă îndrăzneţ de drepţi decât aplecaţi sub povara unei vârste care sigur ar fi trebuit să se apropie de 50 de ani. Şi nici nu distingea sughiţul unui plâns, fie el chiar şi înăbuşit. Doar privirea scânteia din conturul aprins ca o aură în jurul capului. Era buimăcit. Fără să priceapă ce face, luă vioara.

— Dumnezeu a luat-o pe mama acum şase ani şi, tot El, ne-a adus această vioară, în ziua de an nou, pe apa care ne-a cuprins casa.

Înainte ca Raul să spună ceva, fata se întoarse şi, fără grabă, apăsat, se îndreptă spre tatăl ei rămas undeva în marginea străzii. Ar fi vrut să o cheme înapoi, dar nu putea decât să ţintuiască cu privirea o cutie neagră, opacă, fără suflet, cu care nu ştia ce să facă. Şi, mai ales, nu se imagina intrând în biroul lui Johan Krosler cu o vioară, valorând cel mult 100 de mărci, lăsată gaj de familia Mohler pentru o datorie de 5000 de mărci. Nimic nu mai avea sens, gândurile se învălmăşeau într-un torent de presupuneri fără cap şi coadă, în timp ce paşii îl conduceau, aproape fără voia sa, spre dezastrul vieţii sale.

Ajuns seara în micuţul studio pe care îl ocupa în cochetul cartier Efrenheld, se trânti direct în pat privind cutia sprijinită pe mijlocul oglinzii mari aflate chiar la capul patului. Oglinda în care se admirase uneori făcând dragoste cu Cristine şi cu câte alte Cristine. Lumina slabă a unei luni reci, atârnată undeva pe cerul Domnului, se încăpăţâna să deseneze în oglindă reflexe tot mai ciudate. Mai întâi vioara, apoi, odată cu primele semne ale oboselii, conturul fetei purificat de o lumină ducătoare de strălucire marginală, puternic reliefată, pe o stradă murdară din cartierul Die Bache. În clipele de cumpănă dintre realitate şi vis, pe pânza care îi cuprinsese privirea minţii ascunsă sub pleoapele închise, apărură doi ochi albaştri care aruncau săgeţi de soare.

Ţârâitul strident al telefonului îi alungă imaginea cu care adormise şi care îi legănase somnul. Fără să ştie de ce, se simţea uşurat şi mai ales curat sufleteşte de parcă toate păcatele, cele nevrute şi mai ales cele vrute, îi fuseseră luate din desaga amintirilor. Îl sunau din bancă, unde ar fi trebuit să fie de mai bine de o oră. Intră liniştit de parcă ar fi fost angajatul model și se aşeză la birou. Pe masă era un plic care îi era adresat, lăsat de cineva care nu avusese inspiraţia să-l lipească. Fără a da importanţă acestui lucru, făcu unele operaţiuni de transfer bancar. Se ridică şi, politicos, îi aduse la cunoştinţă domnului Krosler că toţi debitorii şi-au achitat datoriile. Se întoarse fără să aştepte nici mulţumiri, nici reproşuri, concentrându-se asupra hârtiei purtând un parfum cunoscut lui.

Raul, te rog să mă ierţi. Am plecat cu Stephan.

Nu avu nicio reacţie. O zi calmă în care îşi continuă munca atât de anostă, adevărat bine plătită, încercând să creioneze din razele soarelui acel contur pe care sigur nu-l va întregi vreodată.

2. Strada Jovina, Surdulica, 1999

Întuneric

Ai putea crede că întunericul
este atât de înfricoşător,
puternic şi îngrozitor,
dar ai greşi.
Din fericire,
el nu este mereu.
Aprinde o lumânare
şi va pleca departe.

Jovan Jovanović Zmaj

— Aşa cum se întâmplă şi, foarte posibil, se va mai întâmpla, naţiunile sunt subjugate simbolurilor atârnate cu prea mult patos pe o bucată de pânză îndrăcit agitată şi adulată.

— Însă, dincolo de istoria unei naţii, găsim locuri mărunte şi oameni aşternuţi care simt mai degrabă apăsarea propriilor nevoi înrădăcinate în viaţa de zi cu zi, decât o ipotetică stare de patriotism cultivată cu vervă de politicieni în cuvinte golite de conţinut.

— Poporul este familia ta, vecinii tăi şi oamenii care ţi-au pătruns în suflet prin ceea ce au făcut pentru tine, iar ţara se întinde în jurul casei tale exact atât cât te duc picioarele în timpul vieţii.

Aşa ar arăta un dialog ponosit de neştiinţa istoriei, o istorie sfâşiată de întâmplări în care omul este abandonat brutal în vâltoarea evenimentelor. Ne întrebăm atunci, ce este istoria? Un conglomerat de biruinţe într-o tabără şi de înfrângeri în cealaltă, permutate şi translatate de la naţie la naţie, sau uitatele tragedii care absorb, în măreţia faptelor, fiinţe fără altă vină decât aceea că destinul le-a condus pașii în calea nebuniei acţiunilor scăpate de sub control?

O rozetă care îmbină într-un singur trup doi vulturi albaştri, fixată pe o cruce roşie tronând în mijlocul unui scut înfipt în crestele munţilor, este parte din sufletul unei colectivităţi statornicite pe meleaguri liniştite dar prinse în vâltori neaşteptate ale timpului. La baza munţilor desenaţi pe stemă, împănaţi cu simboluri verzi sugerând o natură darnică, stă scris numele unei localităţi, Surdulica.

Serbia sfârşeşte înspre sud-est ca un pinten înconjurat la vest de Kosovo, la est de Bulgaria, iar în sud de Macedonia. În partea de sus a acestei limbi de pământ, înroşit în nenorocirile războiului, se află Surdulica. Localitatea, situată la o altitudine de 480 de metri, are o populaţie care depăşeşte constant 15000 de suflete, marea majoritate sârbi. Aşezare străveche, având un nume de origine romană, a fost menţionată prima dată în 1530 de către Benedict Kuipeŝić în memoriile sale de călătorie. Oraşul este situat pe malurile râului Vrla într-o depresiune legănată de munţii Vardenik şi Cemernik. În apropiere, la o altitudine de 1211 metri, se află unul din cele mai renumite lacuri din Serbia, lacul Vlasina format în perioada 1947-1951 când turbăriile Vlasinko Blato au fost inundate de către râurile din zonă prin construirea unui baraj. În fiecare an, în luna iulie, timp de trei zile se desfăşoară festivalul orchestrelor de suflători formate din ţiganii care dau o pată de culoare zonei. Nicio nuntă sau înmormântare nu se poate lipsi de o formaţie de suflători. Tot aici se organizează şi festivalul de muzică al copiilor cunoscut sub numele Golden Note Surdulice. Ar fi putut fi un loc uitat de Dumnezeu și de restul lumii în grădinile Edenului dacă soarta oamenilor locului, oameni ce nu fac parte din marea istorie, nu ar fi fost dramatic conturbată de aceeași mare istorie căreia prea multe îi iertăm.

În toate localităţile mai răsărite ale Serbiei este nelipsit un nume de stradă lăsat moştenire de cultura acestui popor prin omul care a trăit pentru şi prin spiritul copiilor, scriitorul Jovan Jovanović Zmaj. Fire veselă, plecat să studieze în lumea largă, s-a întors avocat și medic, dar realizează repede că are o altă menire decât aceea de a fi un soldat al legilor. Zdruncinat de moartea celor şapte copii ai săi într-o epidemie de tuberculoză, a găsit puterea să aducă zâmbete mirifice pe chipurile copiilor lumii prin poemele sale, adesea hazlii, uneori naive, mereu dedicate vieţii şi bucuriei.

Pe o astfel de stradă, strada Jovina din Surdulica, mulţi gospodari își ridicaseră case din banii adunaţi prin anii în care Iugoslavia era o ţară comunistă, dar cu oameni liberi să circule oriunde pentru a-şi spori avuţia. O stradă care aducea trecătorilor cunoscători sentimente amestecate între bucurie şi compasiune – bucuria copiilor care se adapă din slovele vesele ale poetului şi compasiunea amintirii durerii unui tată. Am putea spune că este o stradă a fericirii şi a durerii. Iar oamenii, zi de zi, trăiesc propriile bucurii, nedoritele tragedii, mereu mulţumiţi de existenţa lor, mereu optimişti în avenirea lor. Strada porneşte din bulevardul Jugoslovenska şi se pierde spre marginea localităţii în dealuri domoale abundând în vegetaţie. Pe fiecare parte a străzii sunt case cochete cu unu sau două etaje. Fiecare casă are în față o curte interioară şi în spate o grădină de legume. Chiar spre capătul străzii, lângă dealuri, locuia familia lui Vojislav Milić, un şef de clan, adunând într-o casă cu etaj trei generaţii. În partea dinspre stradă a casei se afla un pavilion împrejmuit cu un rond bogat de flori, din care puteai admira vegetaţia bogată a dealurilor. Aici se aduna întreaga familie în zilele de vară pentru a lua masa. Aproape zilnic, peste fundalul sonor oferit cu generozitate de păsările care se aventurau cu îndrăzneală chiar în curtea casei, trona sunetul melodios, bine conturat, al unei viori mânuite de o fetiţă. Era Jana, fiica soţilor Vesna şi Alexandar Milić, pe numele ei întreg Miljana. Din balconul casei, bunicul ei, Vojislav Milić, o privea îngândurat. De câteva luni se simțea nefolositor familiei. Ani de-a rândul lucrase în Köln, iar când venea acasă șederile sale erau prilej de sărbătoare. Acum, rămas fără slujbă, era condamnat să stea mereu alături de familie și parcă zilele erau prea anoste, lipsite de strălucire. Ascultând-o pe Jana cântând, urmărindu-l pe fratele ei mai mic, Vladimir, jucându-se, visa cu ochii deschiși imaginându-și viața nepoților lui proiectată dincolo de propria sa existență. De două ori pe săptămână, împreună cu Vladimir, o conducea pe Jana la locuința preotului pentru lecțiile de vioară. Din când în când, melodia desprinsă din corzile viorii și din sufletul Janei era perturbată de huruitul greu al unor camioane ce se învârteau pe lângă barăcile militare situate la vreo 500 de metri de casa sa. Atunci își schimba gândurile și se bucura că în aceste vremuri tulburi de război era aici, în Surdulica, lângă familie. Dar, de cele mai multe ori, întâmplările nu se nasc din acțiunile noastre ci din acumularea a milioane de întâmplări ce se angrenează într-un lung drum a marelui destin din care destinul familiei Milić nu este decât o mică urmă prinsă fără scăpare în ceea ce stă în umbra destinelor. O vioară aducea bucurie în sufletul copilei, o vioară născută tot dintr-o întâmplare petrecută în urmă cu sute de ani. Dacă acea întâmplare nu s-ar fi produs și vioara nu ar fi existat, poate copilul pierdut acum în tainele muzicii s-ar fi jucat undeva în altă parte alături de alți copii, păcălind destinul care a scris mica istorie a Miljanei, istorie care este acum o amintire tot mai ștearsă din cartea marii istorii. Marele război de dezmembrare a Iugoslaviei a rămas în cărți ca o izbândă a spiritului de libertate și autonomie, dar micile istorii scrise cu sângele victimelor colaterale se pierd treptat tocmai pentru că acei oameni a căror destine au fost curmate violent nu au mai produs la rândul lor întâmplări în marea carte a omenirii. Destinele oamenilor se împletesc timp de sute de ani, iar în umbra țesăturilor de întâmplări poate sta orice. Chiar și o vioară.

3. Johan Krosler

Sal. Oppenheim, bancă fondată în 1789 de către Salomon Oppenheim junior, era una din cele mai cunoscute bănci private din Europa anilor 1900. Salomon a avut trei copii: Simon, Abraham şi Dagobert, primii doi devenind parteneri de afaceri. Abraham s-a retras din conducerea băncii devenind baron de Prusia. Simon a avut, la rândul lui, trei fii. Eduard, Albert şi Henry, toţi trei parteneri în bancă. În 1930 banca era condusă de fiii lui Eduard. În a patra generaţie, apare primul Oppenheim care nu urmează tradiţia familiei. Este baronul Max Freiherr von Oppenheim, fiul lui Albert. Născut în 1860, s-a pregătit pentru cariera de diplomat, dar, după o scurtă perioadă, a renunțat la diplomaţie, devenind un pasionat arheolog orientalist, unul dintre cei mai cunoscuţi arheologi amatori.

Sediul principal al băncii era, aşa cum a hotărât Salomon, la Köln. Structura de personal urma o schemă simplă, aflată în funcţiune chiar de la deschidere: grupul acţionarilor, managerii de districte bancare, grupul contabililor şi, în final, personalul angrenat în relaţiile cu clienţii. Fiecare sediu a fost conceput astfel încât să ofere condiţii excelente de lucru şi să asigure clienţilor maximul de confort.

Johan Krosler era managerul districtului care cuprindea Prusia, provincia Rinului şi a Westphaliei. Avea în subordine 20 de contabili distribuiţi egal în patru săli aşezate simetric de-a lungul unui coridor la capătul căruia se găsea biroul său. Încăperile contabililor erau puternic luminate prin ferestre cu deschideri generoase care lăsau să pătrundă lumina zilei în coridorul central prevăzut cu geamuri interioare. Programul de lucru începea fix la ora 8, oră la care Johan Krosler intra pe coridor în drumul spre birou. Cu toată severitatea sa, Johan Krosler era respectat şi chiar simpatizat de către toţi subordonaţii.

Responsabilii fiecărei încăperi, singurii care puteau intra nechemați în biroul lui Johan Krosler, erau numiţi săptămânal, prin rotaţie. Prima parte a dimineţii era rezervată discuţiilor individuale cu aceştia. Sarcinile se stabileau pentru întreaga săptămână, erau urmărite şi reaşezate zilnic.

În timpul pauzei de masă, Johan Krosler părăsea biroul, iar când se întorcea, după exact o oră, angajaţii puteau observa, zi de zi, aceeaşi tristeţe care nu avea nimic de-a face cu omul zâmbitor care intra dimineaţa în clădirea băncii. Se ştia despre el doar că sa născut la Ras al-Ayn, o localitate din Siria aflată la graniţa cu Turcia, într-o familie mixtă, tatăl german şi mama de origine turcă.

Tatăl său, Rudolf Krosler, un tânăr inginer dornic de cunoaştere şi dorind un câştig bun, a plecat în Orientul Mijlociu în 1887 pentru construcţia căii ferate anatoliene care urma să lege Istanbulul de Ankara şi Konia. Prietenia acestuia cu baronul Max Freiherr von Oppenheim data din 1890. Cunoscând aplecarea baronului spre cultura orientală, Rudolf Krosler îi scrisese pentru a solicita un sprijin financiar din partea băncilor germane care subvenţionau calea ferată, bani destinaţi educaţiei copiilor care îşi urmau familiile pe şantiere. Cucerit de idee, dar şi de argumentele lui Rudolf Krosler, argumente care lăsau să transpire cunoştinţe despre obiceiurile acelor locuri, tânărul baron se oferise să intervină chiar la banca familiei pentru obţinerea sumelor necesare.

După ani de corespondenţă, odată cu numirea baronului ca ataşat al Consulatului german din Cairo, cei doi au prilejul de a se întâlni. Studiind traseul viitoarei căi ferate prevăzute să lege în final Bagdadul de Berlin, însoţit de bunul său prieten Rudolf, baronul descoperea efigiile neolitice din Tell Halaf, efigii care vor fi sistematic dezvelite, sub conducerea sa, începând cu 1911.

Sosit în Orientul Mijlociu la 25 de ani, provenind din Prusia, Rudolf Krosler se acomodase rapid atât cu climatul dificil al zonei cât şi cu oamenii. Fire comunicativă, el vedea, dincolo de lucrătorii pe care îi coordona şi pe care nu ezita să-i disciplineze ori de câte ori era necesar, tradiţiile oamenilor, viaţa aspră a acestora şi mai ales lipsa de perspectivă a copiilor. După primirea fondurilor solicitate, Rudolf se pregătea să caute o învăţătoare. Era preferabil să fie din partea locului, dar, negăsind o persoană calificată, hotărî să facă un drum la Ankara. Cu această ocazie spera că îşi va întâlni şi prietenul.

Plecă din Dayr Az-Zawr, urmând mai întâi traseul caravanelor care veneau din Arabia intrând în Siria prin Bosra, cu popas în Palmir, vechea cetate turnantă a traseelor comerciale. Pe un drum lung, anevoios, în răcoarea răspândită la ceas de seară de apele Euphratului, vorbele se legau repede şi sfârşeau, mereu, în legendele de veacuri care leagănă cultura arabă.

O stranie poveste, era spusă de un călugăr nestorian, Bahira, care a văzut o caravană târându-se sub razele nemiloase ale unui soare aducător de moarte. Un nor dens a răsărit pe cerul nedefinit, unduit în arşiţa aerului, coborând chiar deasupra capului unui copil adormit pe cămilă şi urmându-l pas cu pas.

— Acestui copil îi este prezis un mare destin, spusese impresionat călugărul.

Numele lui era Mohamed.

O particularitate aparte a sirienilor este aspectul oarecum dur oferit de formatul chipului şi, mai ales, de privirea sfredelitoare care impune o notă de respect atât în relaţiile dintre ei, cât şi în interacţiunile cu străinii. Mai puţin gălăgioşi în vorbire decât alte popoare arabe, puţin predispuşi la negocieri, pot fi consideraţi oameni hotărâţi, am putea spune dintr-o bucată.

Din povestirile lor nu putea lipsi legendara regină a Palmirului, Zenobia, cea care a plătit pentru curajul de a fi înfruntat imperiul roman, aducându-i un afront direct prin autointitularea sa ca Augusta şi prin numirea fiului ei, Wahballat, rege al Romei. Zenobia sau Znuby Bath Zabbai, adică fiica celui cu păr frumos, era o personalitate marcantă a epocii, considerată moştenitoarea Cleopatrei datorită abilităţii sale de a lega alianţe politice. Iubitoare de cultură, a transformat orașul Palmyra într-un centru al artelor. L-a atras aici şi pe filozoful Longin d’Emese, născut în Siria, format la şcoala din Alexandria. Numit de regină profesor de literatură greacă, a devenit consilier al acesteia în războiul dus contra Romei. După înfrângerea suferită în faţa împăratului Aurelian, Zenobia îl arată ca fiind principalul instigator la război, fapt care îi aduce condamnarea la moarte, ea alegându-se doar cu o condamnare la exil împreună cu fiul ei. Legenda spune că, de fapt, exilul la Roma nu era decât un subterfugiu al lui Aurelian de a o avea lângă el pe frumoasa regină, iar Longin d’Emese a fost executat deoarece trebuia găsit şi un vinovat care să aducă satisfacţie Romei.

Ajuns la Rakka, Rudolf Krosler se despărți de vegetaţia bogată a Euphratului și urmă drumul viitoarei căi ferate prevăzute a se îndrepta înspre nord-est, spre localitatea Ras al-Ayn. Aici îl aşteptă o surpriză neplăcută. O scrisoare din partea baronului, prin care era anunţat că lucrările la noua cale ferată nu vor începe decât peste doi ani. Plecat de pe şantierul căii ferate anatoliene la îndemnul baronului, acesta îl îndemna să continue drumul spre Ankara, unde va avea un post corespunzător la Consulatul german.

Obosit, dezamăgit, hotărî să rămână o vreme în mica localitate, beneficiară a unui amestec de culturi aduse odată cu migraţiile impuse de istorie. Aici puteai găsi asirieni, arabi, kurzi, armenieni, ceceni şi turci. În jurul localităţii, aflate în vecinătatea munţilor cu acelaşi nume, erau presărate nenumărate izvoare naturale de apă caldă, formând adevărate lacuri benefice sănătăţii. Aşadar, un loc ideal pentru un european dornic să se bucure, măcar pentru o vreme, de linişte şi odihnă.

A tras la mănăstirea catolicilor caldieni, credincioşi Patriarhului din Bagdad numit şi Patriarhul Babilonului.

Aici, întâlni două tinere surori de origine turcă. Educate, retrase, oarecum stinghere în lumea monahală, cunoscătoare de limbi europene, au fost încântate de sosirea noului călător. Devenindu-le prieten, a fost primul care a aflat motivul acestui exil benevol. Sora cea mare, Ailin, studentă la Ankara, trăise o poveste de dragoste cu un european în urma căreia a rămas gravidă. Părăsită, respinsă de familie, se bucurase de sprijinul necondiţionat al surorii mai mici, Aysel. Cele două au decis să părăsească Turcia în aşteptarea copilului. Au găsit înţelegere la mănăstirea caldiană, provocând mirare hotărârea lor de a se converti la catolicism.

Antrenat în această istorie, amână sine die plecarea spre Ankara şi sfârşi prin a se îndrăgosti de Aysel, o tânără cu o înfăţişare potrivită numelui. Aysel, Lumina Lunii, era o fire veselă, pornită împotriva interpretărilor Coranului privind îngrădirile la care sunt supuse femeile. Sub protecţia surorii mai mari, reuşise să iasă mai repede de sub influenţa familiei. Terminase liceul şi un colegiu orientat spre ştiinţele exacte. Cu o faţă rotundă, deloc smeadă, te întâmpina mereu cu un zâmbet larg, cu o privire îndrăzneaţă, dar cu fruntea uşor încreţită, vrând parcă să spună „Ai grijă, nu te pune cu mine!”.

Hotărăsc să se căsătorească spre bucuria micuţei comunităţi. În liniştea serilor, sfărâmată doar de chemările la rugăciune, trăiau clipe de adâncă mulţumire. Ailin, încetinită de greutatea sarcinii, se mărginea să privească plimbările celor doi. Oricât de multe remuşcări îi apăsau sufletul, privindu-i, binecuvânta sarcina care i-a unit. Clipe de frământări pentru Ailin, clipe de fericire pentru Aysel. Indiferent de subiectul disputelor care umpleau grădina de argumente zgomotoase, finalul era acelaşi. Priviri iubitoare, îmbrăţişări tandre ascunse în răcoarea nopţii. Când se reuneau, veselia sau tristeţea erau abil ascunse, cuvintele se învârteau în jurul evenimentului care se apropia. Rămaşi singuri, Aysel şi Rudolf înlocuiau repede discuţiile aprinse din parc cu dialoguri şoptite, sacadate, presărate între pauze lungi de tăcere. Paloarea, scurtele ameţeli şi mai ales senzaţia unei suferinţe ascunse, erau subiectul şoaptelor, gândurilor. Într-o seară, când cele două surori îşi urau noapte bună îmbrăţişându-se, o voce venită parcă din altă lume, strecură durere în sufletul tinerei doamne Krosler.

— Să-i spuneţi Ailin.

În aceeaşi noapte, un suflet nevinovat de copilă preluă cu seninătate ultima suflare a mamei sale. La numai câteva luni se năştea şi fiul lor, Johan.

După un an, Rudolf Krosler împreună cu soţia şi cei doi copii s-au întors, alături de baronul Max Freiherr von Oppenheim, la Dayr Az-Zawr. Rudolf Krosler coordona construcția căii ferate, iar Aysel se ocupa de educaţia propriilor copii, dar şi de şcolirea copiilor lucrătorilor.

Ailin şi Johan îşi petrecuseră copilăria migrând din loc în loc odată cu şantierul. Uneori primeau cu bucurie vizita baronului Max Freiherr von Oppenheim, care îi alinta de parcă ar fi fost copiii săi. La 12 ani, cu cunoştinţe temeinice obţinute de la mama Aysel, cum îi spuneau amândoi pentru a nu simți diferenţa dată de rudenie, se impunea luarea unei hotărâri privind educaţia celor doi verişori. Johan era înclinat spre calcule, iar Ailin dovedea un talent muzical deosebit. Cum soarta decide de cele mai multe ori pentru fiecare dintre noi, iată că o întâmplare nefericită avea să grăbească momentul întoarcerii în Germania, unde, aşa cum au stabilit părinţii, urmau să-şi continue studiile.

Într-o zonă dificilă a construcţiei, un accident curmă fericirea familiei. În nopţile care urmară, cu ochii înlăcrimaţi de pierderea tatălui lor, Rudolf, cei doi, Ailin şi Johan, stăteau ore în şir sub cerul înnobilat de puzderia de stele, formând parcă un acoperiş de poveste deasupra lumii, martor părtaş al suferinței lor. Într-o astfel de noapte, Ailin luă mâna lui Johan şi, privind cerul atârnat deasupra deşertului, spuse cu un glas scăzut, dar pătrunzător, repetând apoi în turcă şi arabă.

— Eu sunt sora ta, tu eşti fratele meu!

Ştergându-şi lacrimile, Johan răspunse pe un ton la fel de grav, luând ca martor acelaşi cer care parcă îi privea mirat. Mai întâi în germană, apoi în turcă şi în arabă.

— Eu sunt fratele tău, tu eşti sora mea!

Au fost ultimele lacrimi pe care cei doi, de acum frate şi soră, le-au mai lăsat să zboare în voia vântului fierbinte al deşertului.

4. Surâsul

Raul o privea la fel ca în ziua în care primise vioara. Soarele, coborât spre linia orizontului, lăsa vederii un contur mărginit de lumină din care putea distinge doar două codiţe aurii sprijinindu-se pe umerii tinereşti. Johanna, un nume care doar în zvâcnirea scurtă a unei bătăi de inimă îi adusese o linişte sufletească neaşteptată. Închise ochii şi, cu răbdare, aşeză în conturul luminos o frunte înaltă sprijinită pe sprâncenele arcuite, uşor mângâiate de genele lungi care, în zborul lor spre înaltul cerului, lăsau ochii albaştri să-ţi pătrundă şi să-ţi primenească sufletul. Nu vorbea, dar buzele uşor întredeschise aşterneau întrebări şi răspunsuri. Pomeţii obrajilor, uşor proeminenţi, desenau în mintea sa încăpăţânare şi dârzenie. O fiinţă simplă, tăcută, lăsând surâsul să-i poarte frumuseţea, să-i fie ambasador al sufletului. Un surâs care acum era doar al lui, din care îşi lua, odată cu fiecare răsuflare, speranţa iubirii.

Cu o zi înainte hotărâse să ia vioara la birou. Pe una din străduţele cochete ale cartierului, la doar câteva minute de Grosse Budengasse unde era sediul băncii, se găsea un magazin de antichităţi din care nu lipseau instrumentele muzicale. Ajuns primul în birou, aşeză cutia în faţa sa, încercând să îndepărteze gândul, apărut brusc, că poate în cutie nu se afla nimic. Ridică clapetele metalice. Cea din stânga şi, după o pauză impusă, cea din dreapta. O vioară, bine fixată în cutie, se ivi când ridică capacul dublat de un strat mătăsos, protector. Pe interiorul cutiei erau gravate texte scrise în germană, arabă şi turcă. Privi îndelung vioara până când se auziră primii paşi pe coridor. Închise cutia şi o aşeză alături.

Era aproape ora opt şi angajaţii băncii se pregăteau pentru o nouă zi de muncă. Puteai citi pe feţele acestora liniştea generată de o slujbă bine plătită într-o Germanie care număra trei milioane de şomeri, rezultat al marii depresii economice de peste ocean şi resimţită de popoarele Europei începând cu anul 1929. După tratatul de la Versailles, Germania beneficiase de ajutorul Statelor Unite, care prin planul Dowes a injectat mii de milioane de dolari în economia acesteia. America făcuse investiţii masive, îşi crease propria bunăstare bazată pe speculaţii, iar căderea a fost dureroasă. În numai şase zile, începând cu 25 octombrie 1929, vinerea neagră, pe Wall Street dispăruseră 50 de bilioane de dolari. Încorsetată de propria criză, America a stopat planul Dowes, elaborând, prin bancherul Owen D. Young, un nou plan care stabilea datoria Germaniei la 116 bilioane mărci plătibile până în 1988 şi dând un termen de graţie de 90 de zile pentru primele returnări de fonduri.

Banca Sal. Oppenheim nu putea sta deoparte de tranzacţii care necesitau experienţă şi siguranţă financiară. Acţionarii hotărâră să detaşeze, pentru o perioadă de un an, un reprezentant în America. Era nevoie de un angajat priceput, loial, onest, dispus să lase în urmă familia, prietenii. Onestitatea era cea mai importantă latură, având în vedere că situaţia de peste ocean îi obliga pe acţionari să asigure angajatului, în avans, o bună parte din venituri.

— Bună dimineaţa, domnule Reuven Massel. Vă rog să veniţi în biroul meu.

Matriarhala biblică Lea a fost soţia lui Iacob şi mama a şase din cele douăsprezece triburi: Reuven, Simeon, Levi, Iuda, Isahar si Zebulun. Reuven era prenumele dat de către Lea primului născut, însemnând „Dumnezeu a văzut durerea mea, acum soţul meu mă va iubi”. În familia Massel era întotdeauna al doilea prenume. Fără a apuca să spună ceva, Raul Reuven Massel îl urmă pe Johan Krosler în biroul său.

— Domnule Massel, aţi vărsat din economiile proprii 5000 de mărci pentru datoria familiei Mohler. Ce garanţii aveţi că veţi primi banii înapoi? Nu vă întreb de dobândă.

Se simţi jignit şi prima reacţie se aşternu într-un răspuns sec, demn de un funcţionar bun să lucreze oriunde, dar numai într-o bancă nu.

— Nu există garanţii. Nu am cerut dobândă. Familia Mohler a cerut doar o amânare de o lună. Ei nu ştiu că datoria este plătită.

După câteva secunde de tăcere, timp în care simţi o privire iscoditoare, dar nu severă, adăugă povestea garanţiei care risca să ducă şi mai mult în derizoriu profesionalismul său. Precipitate, vorbele asaltau încăperea precum apele unui râu de munte intrate fără voia lor în strâmtoarea unui stăvilar. Povestea de parcă nu era vorba despre el. După doar câteva minute, patru ochi priveau o cutie nepăsătoare, stingheră pe un birou obişnuit cu mângâierile tăioase ale şinelor din dosarele care tranzitau fără încetare prin mâinile lui Johan Krosler. Privirea temătoare a lui Raul, pregătit mai degrabă să suporte riscurile unei păreri negative privind capacitatea sa de a funcţiona ca angajat al unei bănci, decât consecinţele unei tranzacţii bancare care nu avea nimic ilegal în ea, nu putea observa transformarea neașteptată a mimicii feței lui Johan Krosler. O frământare interioară, greu de stăpânit, pusese stăpânire pe ochii larg deschişi, miraţi şi, mai ales, înlăcrimaţi. Mângâie uşor conturul cutiei. Îşi lăsă degetele să cuprindă clemele metalice care poate zăvorau un suflet, o poveste. Era suficient să le ridice şi bucuria va pătrunde în fiecare fărâmă a fiinţei sale. Sau poate va fi aruncat pradă unei deziluzii pe care o îndepărta mereu din mintea sa. Îşi retrase brusc mâinile, preferând să rămână doar cu acea stare spirituală generată de o posibilă coincidenţă.

Câteva momente în care cei doi nu s-au privit, fiecare alunecând în propria trăire. Privind cutia, tânărul îşi oglindea sufletul în seninul celor doi ochi albaştri atârnaţi între două codiţe aurii. Când ridică ochii, Raul avea în faţa sa omul cu care angajaţii erau atât de obişnuiţi. Deloc morocănos, gata oricând să spună o vorbă bună, serios, dar fără a se căţăra pe un piedestal de şef în discuţiile cu subordonaţii. Pentru o fracţiune de secundă, imaginea se metamorfoză în acel Johan Krosler care se întorcea îngândurat după pauza de masă. Era, probabil, singurul mister care învăluia un om despre care se ştia că trăieşte singur. Prieten apropiat al familiei Oppenheim, îndeosebi al baronului Max Freiherr von Oppenheim, Johan Krosler era invitat la diferite evenimente oficiale sau private, care aveau ca subiect membrii familiei. Ultima prezenţă era imortalizată prin câteva fotografii, îngrijit înrămate, cu momente ale inaugurării muzeului Tell Halaf din Berlin.

— Domnule Massel, banca Oppenheim este interesată în a primi informaţii corecte privind evoluţiile pieţei financiare din America. Cred că dumneavoastră sunteţi o persoană suficient de calificată pentru a răspunde acestei cerinţe. Evident, dacă sunteţi dispus să părăsiţi Germania pentru un an.

O frază simplă care pătrunse greu în mentalul încă tulburat al tânărului Massel. În tăcerea scurtă care urmă, se strecură vocea uşor clătinată, abia percepută, a domnului Krosler.

— Sigur, mai întâi va trebui să lămuriţi problema împrumutului dat familiei Mohler. Şi, adăugă el cu un glas abia şoptit, să înapoiaţi vioara. Veţi înapoia vioara, nu-i aşa?

Întrebarea suna mai mult a rugăminte, dar avu darul să-l readucă pe Raul cu picioarele pe pământ.

— Doream să trec pe la magazinul de antichităţi pentru o evaluare şi, ulterior, să returnez vioara. Pare o vioară frumoasă. O să pot comunica familiei valoarea acesteia.

Contrar aşteptărilor, următoarele cuvinte ale lui Johan Krosler erau de sprijin în acest demers, demers care va trebui pus în aplicare imediat, nu după terminarea programului. Uitând de America, cei doi interlocutori s-au despărţit strângându-şi mâinile, dar având privirile aţintite spre cutia aflată pe birou. Prinşi în balansul ameţitor al dubiilor, fiecare era pătruns de dorinţa ca din orizontul speranţei să se nască certitudini. Nerăbdător, cu gândul la casa din cartierul Die Bache, ocoli magazinul de antichităţi. Pentru el, nu vioara era personajul principal. Nicio clipă nu se îndoia că o tânără îi va deschide, zâmbind, poarta.

Pe măsură ce se apropia de destinaţie, o idee neaşteptată se furişă în mintea sa. Era o situaţie jenantă. Încă nu trecuse luna şi el se prezenta să înapoieze vioara. Nu putea spune că a plătit datoria. Îl cuprinse o stare de disconfort din care mersul nu avea de câştigat. Nu ştia ce va face, ce explicaţii va da, dar pasul, acum şovăielnic, continua să-l conducă spre o casă în care ar fi putut afla iubirea fără chip sau, dimpotrivă, sfârşitul unui vis. De fapt, toate evenimentele din ultimul timp au venit pe fondul unei decepţii sentimentale şi ca atare judecata sa putea fi exacerbată de dorinţa de a înlocui un eşec de care poate se simţea responsabil cu unul care nu putea să-i fie atribuit. Era o modalitate de absolvire în faţa propriei conştiinţe. Picături de cerneală aşternute pe o coală albă, luând forme nedesluşite, şi el construind fantasme cărora era capabil să le dea trăire în propria minte, analizându-şi singur creativitatea. Poate şi-a construit din pete de imagini o iubire pe care doar o afişa pentru a şterge o alta, iar acum va trebui să recunoască două eşecuri în locul unuia singur. Cuprins de o meditaţie pe care nu o mai putea controla, nu vedea pasagerii care coborau şi urcau din tramvaiul care tocmai traversa podul Hohenzollern. Sigur însă, el nu putea să scape neremarcat. Un tânăr cu o vioară în mâini, şaten, ochii castanii pierduţi în visare, buze cărnoase care închideau o faţă aproape rotundă deasupra unei bărbii tăiate de o cută care stătea mărturie a unui eveniment nedorit, petrecut probabil în copilărie, atrăgea atenția călătorilor. O pălărie obişnuită, de vară, lăsa şuviţe negre de păr să curgă pe gâtul înalt sprijinit de umerii atletici. Mâinile descriau mişcări neregulate, discrete, urmând parcă o stare sufletească în continuă schimbare. Vioara urma ascultătoare traseul gândurilor atrăgând curiozitatea călătorilor. Un singur om îl privea din cu totul altă ipostază. Coborâră în acelaşi loc şi urmară aceleaşi străzi, Raul ignorând tovarăşul de drum, iar acesta urmându-l cu paşii bine măsuraţi pentru a nu-l depăşi. La intrarea pe strada unde locuia familia Mohler, sub impulsul unei noi îndoieli, Raul se opri brusc. Cei doi se priviră.

— Bună ziua, sunt Karol Mohler. Fiica mea va aduce banii datoraţi băncii chiar mâine dimineaţă. Am solicitat o păsuire de o lună. De fapt, putem să vă dăm banii chiar acum, dacă binevoiţi să mă urmaţi.

Fraze scurte spuse dintr-o răsuflare, gânduri care cântăreau consecinţele unei executări a ipotecii pe casă. Inhibat, Raul se mărgini să-l urmeze. În faţa casei, presat de ceea ce va urma, începu să arunce cuvinte care păreau fără noimă, dar înspăimântătoare pentru Karol Mohler.

— Domnule Mohler, de fapt banca nu v-a acordat păsuirea solicitată. Adevărul este că nu am înaintat cererea dumneavoastră.

Se opri încercând să formuleze o continuare acceptabilă a întregii poveşti, dar Karol Mohler alunecă palid pe banca din faţa casei. Realizând motivul îngrijorării profunde produse de vorbele sale, continuă, la fel de repezit, pierzând şirul de tactici în prealabil ticluite.

— Am plătit eu datoria dumneavoastră. Casa vă aparţine. De fapt am venit să returnez vioara. Îmi daţi banii atunci când puteţi. Fără dobândă.

Karol Mohler părea a nu înţelege nimic din spusele tânărului, dar simţi pe umăr mâna uşoară a fiicei sale şi culoarea îi reveni în obraz.

— Ea este Johanna, fiica mea.

Misterul unui contur lipsit de conţinut dispăru într-o singură clipă. Surâsul, chipul, privirea, transformară în realitate fantasmele pe care le născuse închipuirea sa din picăturile de imagini împrăştiate haotic în memorie. Intrară în casă. Johanna preluă vioara şi o aşeză cu grijă alături. Părea că o doreşte martoră a ceea ce va urma. Dincolo de câteva schimburi de cuvinte obişnuite şi un suc răcoritor, nimic nu părea că se leagă. Johanna aduse banii, iar Raul îi luă mulţumind.

— De când v-am văzut, am simţit că ne veţi ajuta.

După câteva clipe stinghere, Raul se ridică.

— Cred că ar trebui să plec. Mă bucur că am fost de folos.

Se regăsiră faţă în faţă, la fel ca atunci. Un soare strălucitor care ascundea un chip semănat adânc în mintea lui Raul. Odată chipul întregit, Raul deschise ochii şi, pe un ton blând, revărsă în auzul Johannei chintesenţa frământărilor care îl conduseră în pragul acestei case, în viaţa acestei familii.

— Foarte curând voi pleca pentru un an în America, trimis de bancă. Aş dori să veniți cu mine, să ne căsătorim.

Se întoarse şi, cu un mers legănat, voit încetinit, se depărtă. Spera ca glasul Johannei să-i ferece mersul, dar nicio chemare nu spulberă liniştea unei după amiezi obişnuite de vară, într-un cartier mărginaş al Kölnului. O tânără, apăsată de o grea povară, își ţintuia bătăile inimii încercând să desluşească ce i se întâmplă. Un tânăr, pierdut într-o lungă visare, se trezea brusc în realitatea tabloului pictat cu propriile trăiri şi vorbe.

— Cât de îndrăgostit trebuie să fiu? Cât de nebun pot fi? Mi-am croit un destin pe care îl las în voia altui destin.

Cuvinte spuse sieşi. Se întoarse în bancă şi cu un pas hotărât pătrunse în biroul lui Johan Krosler.

— Accept să plec în America, dar doresc două bilete. Unul pentru mine şi unul pentru domnişoara Johanna Mohler.

5. Ailin Krosler

În jurul anilor 154, apare un cvartet de instrumente cu corzi şi arcuş care corespunde cvartetului vocal: vioară pentru soprano, violă pentru alto, violoncel pentru tenor şi contrabas pentru bas. La începutul secolului al XVII-lea, Claudio Monteverdi le introduce ca instrumente orchestrale. Prima sonată pentru vioară este scrisă de Biaggio Marini. Se presupune că la originea viorii s-ar afla familia de lutieri Gaspard Tieffenbrucker din Füssen, Allgau. Füssen era un oraş de tranzitare a neguţătorilor veneţieni care deţineau piaţa în Europa. Având în vedere prietenia strânsă dintre Leonardo da Vinci şi familia Tieffenbrucker, unii istorici presupun că realizarea cvartetului de coarde nu ar fi străină de geniul acestuia. Pe una din viorile născute din mâinile şi dragostea lui Gaspard Tieffenbrucker s-a găsit următorul text:

„Am trăit în pădure până am fost ucis de un topor implacabil. Cât am fost în viaţă eram tăcut, dar în moarte melodia mea este divină”.

Sub îndemnul lui Leonardo da Vinci, Gaspard Tieffenbrucker se stabileşte la Lyon, fiind urmat, după 30 de ani, de către alţi 6 lutieri germani. La Lyon, au fost definitivate caracteristicile acestui instrument. Vioara este urmaşa unei mari varietăţi de instrumente cu coarde şi arcuş, apărute de-a lungul timpului în diverse zone ale lumii. Unul din primii strămoşi ai acesteia este ravanastronul, utilizat de cerşetorii hinduşi. Ravanastronul a fost inventat chiar de regele Ravana al insulei Ceylon. Cântând la instrumentul creat de el, a reuşit să-l îmbuneze pe însuşi temutul zeu Shiva.

Aşa îşi începea lecţiile Ailin Krosler, înainte de a lăsa arcuşul să alunece uşor pe corzile viorii. Doar câteva pasaje din Jakob Ludwig Felix Mendelssohn Bartholdy, Concertul pentru vioară în mi minor. Un sunet grav, lung, urmat de unduiri de note înalte, repetate, întrerupte brusc de aceeaşi notă gravă, într-un joc continuu, reluat cu o intensitate tot mai mare, prin scurtarea notei de bază şi sporirea cadenţei unduirilor, creând o emoţie ascendentă. Cânta puţin, dar stătea ore întregi cu copiii adunaţi în curtea bisericii din cartierul Die Bache. Le aşeza vioara sub bărbiile micuţe şi simţea intensitatea zvâcnirilor de inimi în acordul sunetelor împrăştiate de mâinile tremurânde. Clipe de măreţie care sfârşeau odată cu înserarea, făcând mai dureroase întoarcerile în cămăruţele sărăcăcioase. Dar cât de minunate erau visele lor!

Johan Krosler închise biletul de vapor într-un plic şi părăsi biroul sub privirile mirate ale salariaţilor. Încă nu era pauza de masă şi îngândurarea înscrisă pe faţa lui precum slovele pe o carte, apăsarea din priviri, nu prevesteau nimic bun. Era 20 iunie şi Raul plecase din Köln chiar a doua zi după înapoierea viorii. Urma să-şi vadă familia. Biletul de vapor purta data de 30 iunie 1931.

Urmă acelaşi drum ca Raul Reuven Massel cu două zile în urmă, doar că, ajuns în cartier, se abătu spre biserică. O curte pătrată, nu foarte mare, mărginită de biserică şi de clădirea şcolii îi spori îngândurarea. Urmele inundațiilor încă mai erau vizibile pe pereții școlii. Doar trei trepte te ajutau să pătrunzi, folosind o uşă aflată la mijlocul clădirii, într-un hol larg de unde plecau două coridoare spre cele două extremităţi. Din fiecare coridor, copiii puteau intra în sălile de clasă care aveau ferestrele spre curte. Prima sală, pornind pe coridorul din dreapta, avea inscripţionat pe o tăbliţă textul „Sala de muzică Ailin Krosler”. Din sală se revărsau sunete de vioară, iar prin geamurile interioare, care lăsau privirea liberă spre clasă, puteai urmări câţiva copii care încercau, rând pe rând, să mânuiască arcuşul. O tânără îi urmărea, oprindu-i, vorbindu-le, îndreptându-le ţinuta.

Veniţi în Köln, cei doi, Ailin şi Johan, sprijiniţi financiar de banca Sam. Oppenheim, îşi desăvârşiseră studiile, urmându-şi fiecare chemarea. Ailin s-a înscris la Conservatorul de Muzică, devenit nu după multă vreme Academia de Muzică şi Dans. Era cuprinsă de admiraţie când, intrând în clădirea conservatorului, privea tabloul lui Ferdinand Hiller, întemeietorul şcolii. Elev al lui Johan Nepomuk Hummel la şcoala din Weimar, prieten al lui Felix Mendelssohn, apropiat al lui Goethe, întemeiază Conservatorul de Muzică din Köln în 1850. În 1827, la doar 15 ani, împreună cu profesorul său Hummel, îl vizitează pe Ludwig van Beethoven, aflat pe patul de moarte, permiţându-i-se să taie o şuviţă din părul acestuia.

Atrasă de istoria instrumentelor cu corzi, de legendele care învăluiau viaţa şi munca lutierilor, Ailin urmează cursuri de vioară. Invitată, împreună cu Johan, la diverse evenimente ale familiei Oppenheim, era deseori rugată să cânte. O făcea cu mult talent şi pasiune. Baronul Max Freiherr von Oppenheim se simţea responsabil faţă de ei datorită prieteniei cu tatăl lui Johan. Urma să revină în Siria pentru a-şi continua cercetările arheologice la Tell Halaff şi simţea nevoia unui gest demn de un părinte. În acel an, Johan era numit manager la banca familiei Oppenheim, iar Ailin a primit o vioară datând din 1827, semnată JeanFrançois Aldric, originar din Mirecourt. Modelele sale inspirate din lucrările lui Stradivarius şi Guarnerius, au gâtul mai puţin curbat, un lac mai gros, roşu-brun şi o sonoritate remarcabilă. Johan a comandat, pentru vioara primită de Ailin, o cutie elegantă, în interiorul căreia a inscripţionat în germană, turcă şi arabă:

Eu sunt fratele tău, tu eşti sora mea!

Eu sunt sora ta, tu eşti fratele meu!

Liniştea, alintată uşor de sunetele melodioase care răzbăteau din sala de muzică, se pierdu brusc în vacarmul zecilor de copii care au dat năvală în coridorul devenit, brusc, neîncăpător. În sala de muzică a rămas doar umbra amintirilor hrănite de câteva fotografii înrămate, aşezate pe pereţii dinspre curte. În poze era Ailin înconjurată de copii.

După terminarea conservatorului, mama Aysel şi Ailin hotărâseră să plece la Ankara. Urmau să călătorească şi în Siria, pentru ca Ailin să poată vărsa o lacrimă la mormântul mamei sale. Ziua plecării, o zi dureroasă, dar previzibilă. În prima despărţire a celor doi, vorbele de rămas bun nu puteau fi altele decât cele rostite cu mulţi ani în urmă în depărtata Sirie.

— Eu sunt sora ta, tu eşti fratele meu!

— Eu sunt fratele tău, tu eşti sora mea!

Johan şi Ailin păstrau prin acest dialog amintirea copilăriei, sprijinul necondiţionat pe care și-l ofereau unul altuia în momente de grea încercare. Vorbe care vor dăinui atâta timp cât unul din ei va fi în viaţă şi, chiar mai mult, acestea vor fi perpetuate în timp prin destinul unei viori. Soarta a decis ca reîntoarcerea în Köln să fie târzie, abia după încheierea Războiului cel Mare. Pentru mama Aysel, revenirea depăşea în tristeţe închipuirea lui Johan. Bolnavă, după o lună s-a stins cu regretul că lăsa în urmă singurele persoane dragi, dar cu aşteptarea unei reîntregiri mistice, în cimitirul luteran Melaten, lângă soţul ei, om alături de care nu a trăit decât 13 ani. A fost un alt moment de cumpănă care i-a apropiat şi mai mult pe cei doi.

O prezenţă discretă, o privire cumpătată, stinse gândul amintirilor revărsate în străfundul unui suflet pierdut parcă într-o altă lume, neatinsă de timp, păstrată cu sfinţenie dincolo de înţelegerea oamenilor.

— Johan, ne bucură nespus vizita ta. Să mergem în biroul meu.

Cei doi se îmbrăţişară. Un birou lejer mobilat, în care predominau obiecte de cult. Preotul se aşeză zâmbitor în faţa lui Johan.

— Am văzut cu ce emoţie priveai copiii din sala Ailinei. Elevilor de acum le povestim despre Ailin, despre curajul ei născut din dragostea pe care o purta copiilor.

— Părinte Theodor, mă rog zilnic la mormântul ei şi al părinţilor. Simt setea de a le fi aproape şi durerea fiecărei despărţiri.

— Fiule, Domnul a lăsat biserica tocmai pentru a ne pregăti pentru trecerea spre cele veşnice, iar credinţa, dată prin har, uneşte sufletele, cele vii şi cele plecate. El ne spune prin Sfântul Spirit „Bucuraţi-vă de viaţă şi veţi bucura pe cei aşezaţi lângă Domnul”. Sunt bătrân şi cea mai mare bucurie a mea ar fi să oficiez o slujbă de căsătorie pentru tine.

— Părinte, după inundaţiile din ianuarie 1926, când s-a pierdut vioara, mi-aţi spus că o fetiţă a adus-o la biserică. Vă mai amintiţi vorbele surorii mele?

— Destinul mi-a luat vioara şi ea nu mai este a mea. Este binecuvântarea pe care El o dă cuiva pentru a-i alina o suferinţă. Şi Ailin nu a greşit. Vioara este la una din elevele sale. Era printre copiii pe care i-a salvat la inundaţii trecându-i în turla bisericii. La întoarcerea acasă nu şi-a mai găsit mama, dar a găsit vioara. Săptămânal, vine la şcoală şi le cântă copiilor, dar niciodată cu vioara Ailinei. Dacă doreşti te pot conduce...

Johan nu îl lăsă să-şi termine vorbele. Se ridică, luându-şi rămas bun. Acum era mult mai tulburat decât era atunci când părintele Theodor îl văzuse pe coridor, privind sala de muzică închinată celei care şi-a sacrificat sănătatea pentru a-i salva pe copii. Având deja plămânii afectaţi, Ailin a mai trăit câteva săptămâni după ce salvase copii de la înec trecându-i în turla bisericii.

Contrar gândurilor care îl frământau pe părintele Theodor, Johan Krosler simţea, pe măsură ce se apropia de casa familiei Mohler, că în loc ca emoţia şi durerea să-i învăluie amintirile viu renăscute, o linişte apăsătoare, dar plăcută, îi mângâia întreaga fiinţă, grăbindu-i, fără voia sa, paşii spre o reîntâlnire cu destinul. Destinul viorii. Cum poate o vioară, făcută să semene măreţie, să aducă atâta suferinţă? Cum poate o vioară să stingă suferinţa și să aprindă speranţa? Ajuns la familia Mohler, se prezentă fără să-şi spună numele:

— Sunt angajat al băncii Sal. Oppenheim. Am adus un plic din partea domnului Raul Reuven Massel.

Se aşteptase ca cei doi, Johanna şi Karol, să fie surprinşi, dar reacţia lor era cât se poate de firească. Parcă ar fi aşteptat acel plic, parcă ar fi ştiut ce anume se afla în el.

— Ne-am fi bucurat să-l primim chiar pe domnul Massel, care a dovedit a avea un suflet extrem de generos, dar vă suntem recunoscători că ne-aţi adus un mesaj din partea lui. Eu sunt Johanna, iar tatăl meu se numeşte Karol.

Îl invitară în casă. O cameră îngrijită care dezvăluia o gospodină desăvârşită.

— Domnul Massel va călători în America şi a plecat în grabă să-şi vadă rudele. M-a rugat pe mine să vă înmânez acest plic.

După câteva clipe de aşteptare, nu destule pentru a-i oferi Johannei posibilitatea de a-i mulţumi din nou, Johan Krosler continuă.

— Nu vreau să fiu nepoliticos, dar domnul Massel mi-a spus că aţi oferit băncii, în gaj, o vioară. Aş putea să o văd?

Brusc, chipul Johannei deveni aspru, iar vocea, uşor tremurândă, nu reuşi să ascundă o nervozitate pe care nu părea să o poată stăpâni.

— Domnule, dacă aţi venit cu intenţia de a cumpăra vioara, vă pot spune de acum, că nu este de vânzare, oricât de mult aţi fi dispus să oferiţi.

Urmară câteva momente în care fiecare privea în altă parte, stingher, dar gata să reînceapă o bătălie care nu părea aşa de simplă. Din adâncimea experienţei pe care i-o oferea vârsta, Johan Krosler preluă iniţiativa.

— Am aflat, de la părintele Theodor, că mergeţi la şcoală şi cântaţi elevilor. Nu vreau să cumpăr vioara, dar, să nu mă înţelegeţi greşit, aş dori să vă aud cântând.

Încă rezervată, oarecum mai liniştită, Johanna se îndreptă spre încăperea alăturată, dar, brusc, se opri întorcându-se spre musafirul atât de ciudat.

— De fapt, nu am studii de muzică. Am învăţat tainele viorii de la o fiinţă care mi-a fost la fel de dragă ca propria mamă.

Se aştepta ca spusele ei să tempereze dorinţa unui străin de a intra cu atâta violenţă în acea parte a fiinţei sale care ascundea multă sensibilitate şi trezea amintiri dureroase. Dar privirea lui Johan Krosler aducea şi mai multă stăruință. Tânăra se întoarse cu vioara şi se pregăti să cânte secvenţa pe care o exersase de atâtea ori cu domnişoara Ailin. Potpuriul din finalul Concertului pentru vioară în mi minor al lui Jakob Ludwig Felix Mendelssohn Bartholdy. Chipul lui Johan Krosler deveni pământiu dar, aproape instantaneu, îi veniră în minte cuvintele părintelui Theodor.

— Ştiu că mai aveţi o vioară.

Johanna părea să fi revenit în starea de linişte şi seninătate care se potrivea atât de bine cu chipul ei.

— Este o vioară la care nu am mai cântat de foarte multă vreme.

— Tocmai de aceea v-aş ruga să-mi cântaţi cu acea vioară.

Spre surprinderea sa, pe măsură ce dialogau, străinul îi devenea din ce în ce mai apropiat. Nimic din ce spunea nu mai reprezenta un afront. Un dor, născut din amintiri, îi conduse paşii spre cutia pe care nu o mai deschisese din acea zi în care părintele Theodor a îndemnat-o să păstreze vioara ca pe un dar de la Dumnezeu. Acordă vioara şi, fără a mai aştepta să fie rugată, privind undeva departe în străfundul sufletului, îşi desfăşură cu sensibilitate întreaga fiinţă pe corzile fragile, unind propriile trăiri cu acea melodie divină, universală, despre care se spunea că ar fi existat în vioara creată cu mult timp în urmă de Gaspard Tieffenbrucker din Füssen, transmisă, prin priceperea lutierilor, tuturor viorilor. Când deschise ochii, odată cu ultimul acord, constată că era singură, în faţa unui plic. Puse vioara în cutie şi îşi spuse că, încă o dată, destinul ei era legat de această vioară.

Johan Krosler se depărta de casa familiei Mohler cu sentimentul că sora lui, Ailin, şi-a răsfirat fiinţa într-un suflet la fel de pur ca al ei. Se întoarse la birou trecând, aşa cum obişnuia, pe la cele trei cruci din cimitirul Melaten. Citi, ca de fiecare dată, vorbele care îi erau atât de dragi. Din ochii săi răzbăteau priviri calde, mângâietoare.

6. Călătoriile

Din înaltul provei, oamenii rămaşi pe ţărm se pierdeau într-o aglomeraţie compactă formată din siluete minuscule. Călătorii fluturau mâinile nu unor rude ci unei mulţimi, aşa cum şi cei aflaţi pe ţărm îşi luau rămas bun de la trei linii de fiinţe distribuite pe cele trei nivele ale navei, fiinţe contopite cu un vas fără suflet care pufăia din maşinării un zgomot scăzut, dar continuu. Cele patru turbine cu abur care asigurau 100000 de cai putere pentru propulsie și patru generatoare Diesel care furnizau 520 KW pentru cele 420 motoare electrice şi 21000 de becuri aflate la bord consumau zilnic 700 de tone de combustibil din rezervorul însumând 7552 de tone. Făcând un calcul simplu, nava TS Bremen avea o autonomie de 227 ore, adică 8 zile şi 15 ore. Construită pentru Norddeutscher Lloyd de către Deutsche Schiff und Maschinenbau AG, cu partea motrice proiectată de prof. dr. Gustav Bauer, nava a fost lansată la apă în 2 august 1928 în prezenţa preşedintelui Paul von Hindenburg. Era a patra navă cu acest nume din seria celor construite pentru a asigura curse regulate între Europa şi America şi prima navă având prova sub formă de bulb, adică o navă la care partea cuprinsă între zona inundată a piciorului etravei şi îmbinarea cu chila are o formă bombată, asigurând mai multă stabilitate în condiţiile unor valuri mari şi o afundare redusă a provei. Prima traversare a oceanului durase patru zile, 14 ore şi 42 de minute cu o viteză medie orară de 51,54 km. Cu acest record, pasagerii navei au câştigat dreptul de a primi trofeul panglica albastră, trofeu deţinut înainte de nava Mauretania. Pe puntea superioară, între cele două coşuri se găsea o catapultă pentru lansarea unui hidroavion având ca misiune transportarea poştei înainte ca nava să ajungă în portul de destinaţie. La prima cursă a navei, începută în 16 iulie 1929, cu câteva ore înainte de a ajunge la New York, de pe navă a decolat un avion Heinkel HE 12 pilotat de Jobst von Studnitz.

După dezastrul navei Titanic, produs în 1912, siguranţa călătorilor devenise o prioritate a constructorilor de nave. Pe puntea superioară a vasului erau bărci albe, fiecare având un motor propriu de propulsare, cu rezervoarele mereu pline, întreţinute zilnic prin ungerea părţilor mecanice. Ele asigurau 3848 de locuri, cu 800 de locuri mai mult decât capacitatea de transport a navei.

În sala de ceremonii, deschisă tuturor pasagerilor indiferent de clasa la care călătoreau, un eveniment neaşteptat. De regulă, căsătoriile pe mare sunt frecvente, dar o căsătorie oficiată chiar înainte de plecarea navei, în prezenţa familiilor, era o noutate. El, Raul Reuven Massel, un tânăr de 30 de ani, tatăl evreu, mama catolică. Ea, Johanna Mohler, o tânără de 26 de ani, protestantă. O slujbă de căsătorie simplă, oficiată în prezenţa comandantului navei, căpitanul Wilhelm, şi a doi preoţi, Ludvig Gassel şi părintele Theodor, preotul bisericii protestante din cartierul Die Bache. Cu lacrimi în ochi, un tată, Karol Mohler, cu surâsul pe buze, o soră, Carolinne Massel şi, tulburat, Johan Krosler.

Şirul vorbelor se stinse lăsând emoţia să respire în voie, ochii să se înduioşeze, iubirea să-şi urmeze calea. Tăcere, aşteptare, serenitate şi, mai ales, sentimente strecurate prin priviri, prin gânduri. Spre ce se îndrepta oare ruga părintelui Theodor, a ce plângea inima lui Karol Mosler, ce tremur stăpânea sufletul Carolinnei Massel şi ce semăna Johan Krosler în mintea sa?

Întâi se iubiră mâinile. Abia atingându-se, degetele se strecurară spre palmele aşteptânde. O clipă de nehotărâre şi, uşor, urmând parcă un ritual, braţele se încătuşară. Apoi se iubiră ochii. Albastrul unei priviri inundă ochii bruni cu o mare de vise. Duioşia unei lacrimi mângâie frumuseţea femeii. Uşor, sprâncenele coborâră peste luminile care nu mai aveau astâmpăr şi, privind cu puterea minţii, se iubiră sufletele. El trăia pasiunea, ea simțea dorinţa. Pasiune şi dorinţă se topiră în sărutul care pecetlui căsătoria cu iubirea buzelor.

— Tinere, ai terminat toată rezerva de lemn. Ai făcut butoaie bune. Sunt mulţumit. Spune-mi cât îţi datorez?

— Nu vreau nicio plată. Vreau fata!

— Fata?

— Da, fata.

— Eşti sigur că nu vrei bani? Pot să-ţi ofer cât îmi ceri. Mi-am dat seama că eşti un tânăr muncitor şi corect. Maria nu poate fi plată pentru muncă. Noi suntem creştini!

— Dar eu vreau să o iau pe Maria! Şi încă ceva. Deşi am mers cu voi la biserică toată iarna, să ştiţi că la origini sunt evreu. Numele meu este Hirsh Reuven Massel şi prenumele Reuven va dăinui prin fiul meu. De când am trecut la catolicism, spun însă că mă numesc Hersh Massel.

— De ce te-ai convertit?

— Străbunicii mei au fost expulzaţi din Polonia, părinţii au fost alungaţi din Lübeck, iar eu am revenit în locul în care s-au născut părinţii. Am o meserie din care trăiesc şi dacă vecinii mei se roagă la o biserică pot şi eu să mă rog alături de ei. Câte urechi ar trebui să aibă Dumnezeu pentru a asculta toate rugile? Oriunde ne ducem, fiecare avem un Dumnezeu cu care ne însoţim în gând şi în curăţenie. Dacă El nu ne ascultă, atunci cum ar putea să o facă un Dumnezeu al tuturor? Mă rog lângă o scândură sau în biserică. Care este diferenţa? Butoiul şi biserica sunt creaţii ale omului nu ale lui Dumnezeu.

— Eşti doar pe jumătate creştin, dar cert nu mai eşti evreu.

— Cum rămâne cu Maria? Eu oricum nu vă iau bani pentru butoaie.

— Din ce o să trăiţi?

— În Lübeck sunt mulţi negustori de vinuri. De ce nu o întrebaţi şi pe Maria?

Maria a născut gemeni. O fată grăbită a venit prima pe lume. În urma sa, un băiat. Pe barbă avea un semn din naştere. Când se certau, Raul îi reproşa că, în dorinţa de a fi prima, l-a împins şi l-a rănit la bărbie înainte chiar de a se naşte. Şi poate nu greşea. Carolinne Massel era o răzvrătită care nu suporta să piardă întâietatea în tot ceea ce făcea. De mică s-a ataşat de sculele tatălui, cioplind oameni şi animale din lemnele uscate cu grijă pentru doage. Fiind înclinată spre arte, a urmat cursurile proaspătului Conservator de Muzică din Lübeck, înfiinţat în 1911 de Marie Luise Kabel. A sfârşit prin a prelua atelierul tatălui, reprofilându-l pe construcţia de instrumente muzicale din lemn. Raul a urmat studii economice. Depărtarea şi pierderea părinţilor i-a apropiat pe cei doi, firi atât de diferite. Raul era sociabil, spontan, deschis, în timp ce despre Carolinne se putea spune doar că este o singuratică. La 30 de ani îşi iubea viorile, dar nu ştia să iubească oamenii. Acum, în faţa ceremoniei, o coardă a sufletului, prea mult timp înăbuşită de firea-i răzvrătită, îşi cerea dreptul să vibreze, să-i cucerească fiecare părticică a trupului. Şi înţelegea că, întorcându-se în Lübeck, va pierde şansa de a-şi apropia întreaga fiinţă. Raul şi înfloritoarea Johanna îşi vor împreuna drumurile în călătoria iubirii. Cu oricât de multă răbdare ai trăi singurătatea, nu poţi să împiedici sufletul să-şi caute sufletul pereche.

— Voi face un drum în căutarea călătoriei.

Cuvinte şoptite spre largul oceanului. Auzind-o, privind-o, părintele Theodor îi descifră sufletul şi simţi că Dumnezeu i-a dăruit un semn. Întoarse privirea iscodind gândul lui Johan Krosler. Aceeaşi privire pierdută în larg, căutând parcă umbra propriului suflet. Ogorul era reavăn, sămânţa putea fi aruncată.

Călătoriile sufletelor, îngemănate cu cele ale gândurilor, premerg călătoriile trupurilor care ne conduc spre împlinirea destinelor. Plecăm odată cu primul scâncet al necunoaşterii spre călătoriile vieţii care converg invariabil spre marea călătorie care ne readuce în necunoaştere.

7. In memoriam

Marea lui Atlas, 41,46 latitudine nord, 50,14 longitudine vest.

În urmă cu 19 ani, exact în acest loc, căpitanul Wilhelm oprise motoarele unei alte nave Bremen, a treia din serie.

Tristeţe, neputinţă, consternare. Erorile omului, impetuozitatea naturii, hazardul presărat pe axa timpului erau pictorii unui tablou care copleşea sufletul, tulbura mintea, storcea vlaga fiinţei. Ochii ar fi vrut să privească, dar trupurile se chirceau pe punţi, copleşite în faţa voinţei divine. Părintele Ludvig Gassel îşi răsfrângea credinţa în murmurul unei rugi. Ce rugăciune ar fi putut născoci mintea omului în faţa unui tablou martor al nepăsării sale infinite? Un altar barbar a absorbit oare miile de glasuri care îi cereau îndurare, iar El nu a mai auzit jeluirea sufletelor, scâncetele nevinovate ale copiilor? Valuri îngemănate în creste de spumă, legănau trupuri sau bucăţi de trupuri valsând în muzica vântului. Soarele arunca raze îngheţate peste iubiri încleştate într-un ultim sărut. O femeie care îşi strângea copilul la piept nu mai dorea decât ca El să lase un suflet păcătos să ducă dragoste, dincolo de viaţă, unui suflet nevinovat.

— Iartă-mi, Doamne, păcatele, ai milă de sufletul sufletului meu!

Mai încolo, o doamnă, în drumul ei spre cunoaşterea vieţii, şi-a revărsat ultima dragoste asupra unui câine, care a urmat-o cu supunere spre nefiinţă.

Vasul se lăsa purtat de valuri printre trupurile azvârlite din cabinele Titanicului, un grandios gând uman, umbră palidă a puterii omului, ascuns ruşinat în abisul oceanului. Iar undeva, în marginea tabloului, spre orizont, se profila, indiferentă, spre înaltul cerului, strălucirea albă de gheaţă.

Cu patru zile în urmă, zvonul dezastrului se răspândise rapid printre călătorii aflaţi pe Bremen, dar nimeni nu a bănuit că oceanul îi va pune, cu atâta nepăsare, în faţa unui tablou care depăşea orice putere de înţelegere.

Ajunşi la New York, relatările lor amplificară emoţia prezentă pe cele două continente. Domnişoara Johanna Schunke declara:

Era puţin trecut de ora 4 după amiază, sâmbătă 20 aprilie, când de pe nava noastră am zărit un imens iceberg. Pe măsură ce ne apropiam, de la tribord puteam observa puncte mici care pluteau în jur. Un sentiment de durere şi de teamă a cuprins toţi pasagerii. (...) Am văzut corpurile atât de clar, încât ne dădeam seama de hainele pe care le purtau, dacă erau bărbaţi sau femei. (...) Am zărit o femeie în rochie de noapte ţinând un copil strâns la piept. Unii pasageri au leşinat. O altă femeie, complet îmbrăcată, avea braţele încrucişate în jurul trupului unui câine pletos. (...) Un grup de bărbaţi, atât de îngheţaţi că păreau vii, agăţaţi de un scaun, într-un ultim efort de a-şi păstra vieţile.

Într-un articol publicat de Chicago Daily Tribune în 25 aprilie 1912, căpitanul Wilhelm descria scena care înconjura vasul Bremen.

Între 150 şi 200 de corpuri, bărbaţi, femei şi copii, purtând veste de salvare, împietriţi prin îngheţare în plin efort de a se salva sau de a salva, pluteau în jurul vasului. Am explicat pasagerilor, care cereau să culegem trupurile, că un alt vas, Mackay-Bennett, se afla la doar două ore de locul catastrofei şi era trimis special pentru acest lucru.

La îmbarcare, toţi pasagerii cursei rapide spre New York primiseră un bilet. Raul Reuven Massel a citit:

În urmă cu 19 ani, fiind căpitanul vasului Bremen 3, plecat în cursă spre New York, am fost martorii tragediei Titanicului. Doresc ca, la locul tragediei, să aducem un omagiu celor care au pierit. Vă invit să vă alăturaţi acestui moment de reculegere. Eu, Raul Reuven Massel, îl rog pe bunul Dumnezeu să-l primească pe supusul său William T. Stead în Împărăţia Sa.

Căpitan Wilhelm

Acelaşi mesaj îl primise și Johanna, doar că numele era altul: Ann Elisabeth Isham.

Raul şi Johanna cunoşteau istoriile celor doi din relatările presei. În plus, William T. Stead se numărase printre scriitorii săi preferaţi. Ziarist şi scriitor, el a reuşit, în urma unor investigaţii, să oblige parlamentul englez să voteze o lege pentru protecţia copilului. Angrenat în presa vremurilor prin acţiunile sale umanitare, pionier al jurnalismului de investigaţie, înfiinţează în 1890 o revistă de recenzii intitulată Review of Reviews. Autor al unor cărţi de succes, el scria în 1886, eseul „Cum s-a scufundat vaporul cu corespondenţă în mijlocul Atlanticului”, presentiment a ceea ce va trăi 26 de ani mai târziu. Subiectul unei alte povestiri, datând din 1892 şi intitulată „De la Lumea Veche către Lumea Nouă”, era vasul Majestic care participa la salvarea supravieţuitorilor unei nave lovite de un iceberg. Întâmplare sau premoniţie? Nava aparţinea companiei maritime White Star Line, companie cu care va călători spre Lumea Nouă 20 de ani mai târziu. A militat pentru crearea Statelor Unite ale Europei. Cunoscut pacifist, a fost invitat de către William Howard Taft să participe la un congres în Carnegie Hall. După ce a ajutat femei şi copii să urce în bărcile de salvare, s-a retras în salonul de fumători, preferat pentru stilul georgian, unde, aşezat pe un scaun de piele, şi-a petrecut ultimele clipe ale vieţii citind o carte.

Ann Elisabeth Isham, o femeie de 50 de ani, se reîntorcea în America după 9 ani petrecuţi în Europa. Fratele ei, Edward, o invitase să-şi petreacă vara cu familia sa la New York, unde spera să o convingă să-şi refacă viaţa.

Un cer nehotărât se juca cu razele soarelui, lăsând dâre de umbră şi lumină pe suprafaţa vasului. Pasagerii, vizibil marcaţi de încărcătura momentului, se adunaseră pe puntea superioară. Cuprinşi de compasiune, îşi îndreptară privirile spre largul oceanului, o întindere atât de liniştită şi prietenoasă. Nimic din atmosfera despre care citiseră în presă. Valurile răspândeau un cântec surd, izbindu-se de coca vasului încremenit în centrul unui cerc perfect trasat de linia orizontului. Soarele îşi alina drumul spre odihna nopţii, undeva, la provă. Din înaltul punţii, privirile ţintuiau apusul urmând dâra roşiatică care şerpuia în unduirile oceanului. Toate motoarele de pe Bremen erau oprite, ancorele şi apele clocotite îşi disputau cu înverşunare vasul.

— Contact!

O comandă scurtă şi elicea hidroavionului prinse a zvârli valuri de aer răcoros. Câteva momente de intensitate sonoră, după care, aruncat de catapultă, avionul se avântă spre larg. Mai întâi pierzând înălţime, apoi ridicându-se maiestuos spre înaltul cerului. Reveni atât de aproape de ocean, încât dâre tremurânde de apă îi urmau zborul în jurul vaporului. Părea că se contopeşte cu umbra sa atingând oglinda oceanului. Câţiva marinari, aflaţi într-o barcă lăsată la apă, se lansează înotând spre nicăieri. Renunţând să mai producă cercuri în jurul navei, avionul ia înălţime şi se întoarce spre grupul de oameni aflaţi în voia valurilor. Câteva veste de salvare, aruncate din avion, sunt culese de marinari. Un exerciţiu de salvare, preludiu al comemorării.

O torţă uriaşă, lansată din barcă, fixată într-un inel gonflabil, începu să arunce o lumină abia zărită în prag de înserare. Alte 200 de torţe, de acelaşi tip, au fost coborâte cu ajutorul unor pârghii şi împinse de jur împrejurul vasului. În depărtare, orizontul îndemna oceanul să muşte cu sete din discul soarelui. Nefiresc de repede, lumina se pierdu în semiobscuritatea serii făcând vizibile torţele care pluteau pe valurile care păreau a naşte umbre încărcate de trăire. În vorbele pline de evlavie, revărsate din piepturile a peste o mie de călători, Ave Maria împăca cele 1517 suflete cu destinul lor. Apoi, din torţă în torţă, o linie de foc cuprinse întreg conturul vasului. Glas după glas, în neantul nopţii, într-o ultimă chemare, nume după nume, martirii domnului erau pomeniţi sub cupola cerului, acelaşi cer care le-a refuzat supravieţuirea.

8. Dincolo de vorbe

Johanna mângâia plicul lăsat de Johan Krosler. Prinsă în vâltoarea unei întâmplări neaşteptate dar dorite, retrăia emoţia câtorva clipe care nu voiau să-i părăsească cugetul. Priviri care întorc din soarele serii sclipiri de iubire, un gest care copleşeşte prin mărinimie, o fire directă, o voce liniştitoare, apăsată, toate adunate în chipul frumos al unui tânăr care îi cucerea vertiginos fiinţa. Tumultul de vorbe care răsăreau din adâncul inimii se pierdeau înainte de a fi rostite, înainte ca mintea să le dezlege înţelesul. Doar ochii şi inima şopteau un adevăr nedesluşit încă. Era îndrăgostită.

O tăcere mai grea decât apăsarea nevoilor zilnice îl urma pas cu pas pe Karol Mosler, tatăl Johannei. Fără să i se spună, chiar înainte ca ea singură să o gândească, ştia că hotărârea era luată. O inimă care inunda fiinţa cu sângele aprins al tinereţii și iubirii nu putea decide altfel.

Două zile trecuseră ca şi când plicul nici nu ar fi existat. Apoi, brusc, cuvintele se descătuşară într-un torent de convingeri şi îndoieli. Johanna trebuia să facă o alegere. Un pas care o arunca în necunoscut, o decizie care ar îndepărta-o de casă, de un tată marcat de singurătatea conjugală, în prag de a pierde şi prezenţa unei fiice iubitoare. Doar că tatăl, copleşit de ceea ce citea în sufletul fiicei sale, încerca, prin vorbe, să înlăture grijile referitoare la persoana sa.

În clipele de singurătate privea îndelung vioara Ailinei Krosler, căutând un sprijin spiritual în şoapta destinului. O rază de lumină ștergea de pe chipul ei încleştarea gândurilor care îşi disputau incertitudinile. Oare nu vioara a îndemnat-o să-l urmeze pe Raul în acea după amiază de vară? Nu vioara i-a condus lui Raul paşii şi cugetul spre casa şi inima sa? Vioara i-a adus cândva durere, iar acum îi potriveşte paşii pe drumul fericirii. Sub privirile mirate ale tatălui, luă vioara şi se îndreptă spre şcoală, unde ştia că-l va găsi pe părintele Theodor.

— Mi-aţi spus că destinul a hotărât ca vioara să-mi fie aproape.

— Destinul este o însumare de întâmplări, iar întâmplările vin din grădina Domnului. Uneori El le înfăptuieşte, alteori ne conduce paşii spre împlinirea lor.

— Am păstrat vioara aşa cum mi-aţi cerut, dar nu am trăit decât durere privind-o. Astăzi, pentru prima dată, simt că îmi este aducătoare de fericire. Să însemne că destinul ei alături de mine a luat sfârşit? Ani de-a rândul corzile sale vibrau în mintea mea amarul amintirilor, iar acum, când o privesc, mă învăluie iubirea.

— Aş putea lăuda lucrătura Domnului, dar iubirea se naşte din noi, iar Domnul o binecuvântează.

— L-am văzut doar de două ori şi voinţa inimii răzbeşte judecata minţii. Acum două zile am cântat pentru prima dată la vioară. A fost modul meu de a revărsa asupra sa bucurie, de a-i reda strălucirea pe care o vedeam atunci când era în mâinile Ailinei.

— Un lutier, iubind o bucată de lemn, a cioplit-o cu mâinile, mintea şi sufletul, dăruind omenirii o jucărie. O jucărie a vieţii. A trecut din mână în mână, a adus durere şi bucurie, alături de ea s-au împlinit destine. Poate vioara a fost în umbra alegerilor tale și te-a condus spre fericire.

— Acum câteva zile ne-a vizitat un domn de la banca Sal. Oppenheim unde lucrează Raul, tânărul care mi-a cucerit inima. Mi-a adus un bilet de vapor pentru America, acolo unde Raul va pleca pentru un an.

— Cum se numeşte domnul?

— Nu am aflat. A insistat să cânt la vioara Ailinei. Am refuzat, dar am simţit că vioara mă cheamă. Am cântat pentru mine, pentru mama, pentru Ailin şi pentru fericire. Am cântat mângâindu-i corzile cu tremurul iubirii mele. La ultimul acord nu mai era în cameră, dar şi azi îi simt prezenţa şi mulţumirea. De atunci, vioara îmi aduce din nou tristeţe. O altfel de tristeţe. Dacă l-aş regăsi, i-aş dărui vioara. Vioara trebuie să-şi urmeze propriul destin.

— Dacă ai cântat pentru acel domn, am şi eu o rugăminte. Nu ai cântat niciodată copiilor cu vioara Ailinei. Vrei să le cânţi acum?

După ce Johanna intră cu emoţie în sala de muzică, părintele Theodor se grăbi să-i telefoneze lui Johan Krosler. În mai puţin de o oră, maşina băncii Sal. Oppenheim opri lângă curtea bisericii. Părintele Theodor şi Johan intrară uşor în sala de muzică „Ailin Krosler”. Când acordurile se pierdură lăsând doar măreţia ecoului în suflete, Johanna simţi privirile celor doi. Se întoarse lăsând bucuria să-i inunde chipul.

— Johanna, domnul este Johan Krosler, fratele Ailinei.

Vaporul dispăru dincolo de linia orizontului. Fiecare om îşi percepe viaţa clipă de clipă. Alături de alţi oameni realităţile fiecăruia se contopesc într-o realitate de grup. Când spaţiul sau timpul separă sufletele, realitatea se multiplică în mii de realităţi. Pe vapor se năştea convieţuirea celor care se îndreptau spre Lumea Nouă. Trăiri singuratice, speranţe, bucurii, mirare, încântare. De pe ţărm, rudele rămase se reîntorceau la căminele lor într-o nouă realitate, o realitate trunchiată. Tristeţe, amintiri, îndoieli. Johan Krosler, Karol Mosler, părintele Theodor şi Carolinne Massel rămaseră tăcuţi pe chei. Din exterior exista o singură realitate, dar proiecţia sa în cugetul fiecăruia năştea sentimente şi stări diferite. Momente de tăcere întrerupte, în final, de înţelepciunea părintelui Theodor. Încă de pe vapor, simţea că Domnul a mai săvârşit o lucrare, iar el, părintele Theodor, este unealta lui. Cei patru priveau spre orizontul pierdut în ape.

— Carolinne, am fi bucuroşi să te conducem cu maşina la Lübeck.

Părea că spusele părintelui se pierduseră în largul oceanului. Între două asalturi virulente ale valurilor asupra cheiului, liniştea părea de nesuportat. Un tată, prins în durerea lui, avea dreptul la tăcere. Doi tineri, apăsaţi de ştiinţa singurătăţii, nu găseau calea spre lumina vorbelor. Nu ştiau să pornească spre propriile călătorii, nu puteau să-şi abandoneze drumurile spre o avenire dorită, dar necunoscută. Cugete apăsate de cuvinte nerostite.

— Nu vreau să mă întorc în Lübeck, răspunse într-un târziu Carolinne privind în continuare spre orizont.

Johan Krosler se întoarse primul spre Carolinne.

— De ce nu aţi veni la Köln cu noi. Sunt convins că veţi...

Câteva valuri puternice acoperiră restul frazei. Oricum, vorbele nu mai contau, căci privirile lor se încrucişaseră.

9. Cu ajutorul Domnului

Cu ajutorul Domnului.

Părinţii mei dragi, eu nu pot să acţionez altfel, poate Domnul mă va ierta, inima mi-a sângerat când am auzit de tragedia voastră şi a altor 12000 de evrei. Eu trebuie să protestez astfel încât toată lumea să audă despre protestul meu, trebuie să fac acest lucru. Iertaţi-mă.

Herschel Feibel Grynszpan

Zilnic, Johan Krosler avea grijă să plece la timp de acasă pentru a ajunge la ora opt în clădirea băncii Sal. Oppenheim. Soţia, Carolinne, îl alinta în fiecare dimineaţă, punând în pericol punctualitatea-i proverbială. Uniţi de părintele Theodor la scurt timp după întoarcerea din Bremen, cei doi au învăţat împreună să alunge din cugetele lor apăsarea anilor de singurătate. Vizitele la cimitirul Melaten se răresc, iar starea sufletească a lui Johan în faţa celor trei cruci aduce mai degrabă a binecuvântare decât a durere. Tatăl său, Rudolf, mama sa, Aysel, verișoara sa, Ailin, s-au întors în viaţa lui, ascunşi în sufletul Carolinnei. Din privirea eliberată de apăsarea singurătății pătrundeau în lumea umbrelor raze de soare.

— Am fost ani de-a rândul îndurerat de pierderea voastră, iar acum ştiu că şi voi vă bucuraţi alături de mine. Sunteţi fericiţi prin mine.

În acea dimineaţă totul era tensionat. Cu două zile înainte, în 8 noiembrie 1938, evreul de origine poloneză Herschel Feibel Grynszpan împuşcase un oficial al ambasadei germane din Paris, ca un strigăt de disperare adresat întregii lumi. Ernst vom Rath, secretar la ambasada germană din Paris, îşi pierde viaţa a doua zi. În orele care au urmat atentatului, oficialităţile naziste au trecut sub tăcere absolută incidentul. O tăcere care părea premeditată. În seara de 9 noiembrie, la Munchen, participând la tradiţionala ZI A MIŞCĂRII, Joseph Goebbels anunţă decesul lui Ersn von Rath, adăugând că au fost raportate şi alte revolte ale evreilor din Germania şi Austria. Cu legile antisemite deja în vigoare, tensiunea în rândul familiilor de evrei, sau mixte, era maximă. Legea pentru protecţia sângelui şi onoarei germane, alături de legea privind cetăţenii Reichului, stabilea cu precizie cine este în întregime evreu, pe jumătate sau pe un sfert şi interzicea căsătoriile germanilor puri cu aceştia. Cu toate că politica şi intenţiile Reichului de a purifica Germania de evrei erau cât se poate de evidente, Joseph Goebbels spunea participanţilor: Partidul trebuie să organizeze şi să execute acţiunile împotriva evreilor fără a părea deschis angajat. În aceeaşi noapte, un val de mişcări spontane duc la incendierea sinagogilor, devastarea magazinelor evreilor.

Johan se îndreptă spre bancă făcând un mic ocol pe la magazinul de antichităţi al lui Julius Silberman unde Carolinne se ocupa de restaurarea instrumentelor muzicale. Magazinul era devastat, un grup de nazişti vociferau, aruncând cu pietre.

— Moarte evreilor! L-au arestat, folosea magazinul pentru întruniri secrete.

Arestarea lui Julius era un pericol pentru Carolinne. Fără să mai stea pe gânduri, se întoarse acasă. În aceeaşi seară, Johan şi Carolinne se îndreptau spre cartierul Die Bache, unde erau aşteptaţi de părintele Theodor. După puţin timp, Johan, însoţit de o femeie purtând pardesiul Carolinnei, se întorcea acasă. Cei doi, făcând oarecare zarvă, se îndreptară spre gară. Falsa Carolinne luă un tren spre Viena. Târziu în noapte, însoţită de părintele Theodor, Carolinne se strecură spre gospodăria lui Karol Mohler.

A doua zi, jovial ca întotdeauna, îi rugă pe subalterni să-i scuze absenţa datorată unor evenimente intervenite în familia soţiei, evenimente care l-au obligat să-i pregătească plecarea în Austria.

În faţa băncii, câţiva cetăţeni agitau mâinile a ameninţare. Îi rugă pe cei câţiva evrei, angajaţi în bancă, să rămână câteva zile acasă în speranţa că spiritele se vor calma. Spre sfârşitul zilei, o parte dintre funcţionari ocupară holul de la parter.

— Să curăţăm banca de evrei!

Clienţii erau legitimaţi, iar evreilor nu li se mai permitea accesul. După câteva săptămâni de negocieri, partenerii acceptă ca banca să fie administrată de Robert Pferdmenges şi să funcţioneze sub numele Pferdmenges & Co., înlăturând în acest fel presiunea exercitată de mediile naziste împotriva denumirii şi originii acesteia. Se considerase că, datorită alianţelor prin căsătorie, familiei Oppenheim nu i se puteau aplica legile de discriminare a evreilor. Odată cu schimbarea numelui băncii, Johan Krosler se mută în cartierul Die Bache.

— Heil Hitler!

Un schimb de saluturi pătimaşe, împrăştiate în subconştientul oamenilor printr-o maşină de propagandă neobosită. În cartierul Die Bache, ca şi în alte cartiere, se făcea curăţenie. Controale civilizate ziua, descinderi violente noaptea.

— Acestea sunt actele mele. Mă numesc Johan Krosler.

— Unde este soţia?

— Este plecată la părinţi în Austria.

— Avem informaţii că soţia este pe jumătate evreică.

— Am cunoscut-o la Bremen. Nu are nicio legătură cu evreii. Este austriacă. Puteţi verifica actele de căsătorie.

Cei doi renunţară să mai pună întrebări, dar îl împinseră pe Johan Krosler din uşa deschisă şi, cu sârguinţă, răscoliră micuţa locuinţă. Dezamăgiţi, se îndreptară spre casele învecinate. Puneau doar întrebări.

— Cine îl vizitează pe Johan Krosler?

— Pleacă de acasă?

— Cât timp lipseşte?

Informaţiile se adunau, dar nu duceau nicăieri. Pentru moment, emoţiile puteau fi stăpânite, autorităţile nu păreau foarte insistente în căutările lor. Johan ştia că este urmărit şi singurele drumuri erau la biserică şi la una din reşedinţele familiei Oppenheim.

În podul casei lui Karol Mohler, la doar două străzi de noua locuinţă a lui Johan, Carolinne se pierdea în gânduri fără sfârşit. Trecuseră două luni de la plecarea sa şi soarta îi adusese o veste neaşteptată şi nedorită pentru aceste vremuri. Era gravidă. Comunica cu soţul ei prin părintele Theodor, dar ascundea tuturor acest fapt. Suferinţele erau prea mari şi nu puteau fi răsfrânte asupra tuturor. Orele treceau greu. Cu vioara Ailinei alături, aşternuse pe hârtie povestea acesteia, aşa cum i-a spus-o Johan. Nopţile se pierdeau în clipe de nesomn, tresăriri asaltau mintea şi inima, zilele piereau înecate în negura gândurilor fără de sfârşit. La doar câţiva paşi de omul care doar printro îmbrăţişare i-ar fi adus liniştea în suflet, o fiinţă încerca să înţeleagă cu ce a greşit. Amintirile ultimilor ani, liniştea care îi învăluise până nu demult trupul şi mintea se regăseau tot mai greu în micuţa încăpere semiobscură aflată la capătul podului. Atunci când a renunţat să mai spere, pentru prima dată după trei luni, Karol Mohler o chemă jos. Involuntar, ascunse caietul sub suportul care fixează vioara şi coborî. O întâmpină părintele Theodor împreună cu aceeaşi călugăriţă care i-a luat locul când a venit în cartier. Văzându-i, îşi reaminti vorbele tatălui ei: Dumnezeu nu este în cer ci în oameni, iar oamenii care îl au pe Dumnezeu în ei au o singură religie. Poţi ajunge în rai prin oameni, sau poţi gusta din durerile iadului tot după voia omului. Chiar aici pe pământ. A doua zi, dimineaţa, Carolinne, deghizată în sora Rosalia, alături de părintele Theodor, părăsi Kölnul.

Johan Krosler era de multă vreme cunoscut ca un musafir obişnuit al familiei Oppenheim, deci nu surprindea pe nimeni vizitele tot mai dese ale acestuia la reşedinţa lui Friedrich Carl von Oppenheim. Era februarie 1939 şi, în sfârşit, Johan putea să întrevadă o speranţă care să-i alunge temerile.

— Johan, în august plecăm la New York, cu vasul Bremen. Am obţinut toate aprobările pentru o călătorie de afaceri. O să ne însoţeşti în calitate de consilier. Carolinne a primit în Austria alte acte şi se va îmbarca odată cu noi.

Vasul Bremen era darul Domnului. Acolo el a întâlnit-o pe Carolinne, acolo şi-a abandonat temerile în privirea uşor sălbatică a unei alte singurătăţi. Pe puntea vasului călătoria trupului s-a îngemănat pentru totdeauna cu drumul vieţii adevărate, viaţă pe care Domnul ne îndeamnă să o respectăm, aici pe pământ, mai mult decât orice altceva.

După plecarea lui Johan, Friedrich Carl von Oppenheim şi soţia sa, Ruth, rămaseră tăcuţi. Johan Krosler a aflat doar o parte din adevăr. Gândurile nasc speranţe, iar speranţele iau mereu calea rugăciunii.

— Cu ajutorul Domnului!

10. Lacul Königssee

— Un sfârşit de februarie darnic.

— Gheaţa s-a topit şi putem folosi barca.

— De ce un om simplu, fără şcoală, ştie să facă diferenţa dintre bine şi rău, dintre bucurie şi durere, iar oameni cu carte se lasă intoxicaţi cu lozinci care alungă credinţa?

— Părinte, şcoala înveninează mintea. Fiul meu este un exemplu.

— Jonas, tu nu crezi ceea ce spui. Copilul tău are doar 13 ani şi ştiu că are un suflet bun.

— Aşa este, dar mintea lui este otrăvită. În casă ne spionează pentru a afla ce vorbim despre Hitler.

— Nu este vina lui. Aş vrea să-i vorbesc. Pentru orice otravă există un antidot, pentru otrava minţii avem cuvântul.

Câteva minute de linişte după care continuă.

— Sau, poate muzica.

De la venirea celor doi musafiri, în fiecare seară, vorbele amuţeau în faţa tânguirii unei viori care presăra în suflete tristeţe şi speranţă.

De 10 ani, Jonas împreună cu soţia sa şi cu Josef, pe atunci de 3 ani, s-au stabilit lângă biserica San Bartolomeo, pe malul lacului Königssee. În serile când nu avea de lucru la biserică, Jonas vâslea până în dreptul unui platou pe care sălăşluiesc de veacuri câteva stânci aducând a trupuri umane. Se spunea că locurile erau sub stăpânirea unei familii regale atât de crude, încât Dumnezeu i-a pietrificat şi i-a aşezat sus în vârful muntelui, drept pildă. Privea ore în şir siluetele nemişcate şi nu reuşea să mai înţeleagă lumea în care viaţa oamenilor era cufundată în negura necredinţei. Şi acum, fiul lui pe care nu-l putea smulge din ghearele propagandei.

— Josef, mâine după ce te întorci de la şcoală, o să mergem la biserică. A venit în vizită un părinte din Köln împreună cu o călugăriţă. Ne roagă să-i ajutăm.

Josef se foi pe scaun în faţa mâncării neatinse. Mama lui îl privi nemulţumită şi făcu un gest a neputinţă. A doua zi Josef nu se mai întoarse de la şcoală. Îngrijorat, Jonas luă drumul bisericii. Părintele îl linişti şi îl rugă să pregătească barca.

— Părinte Theodor, soră, veniţi cu noi. Va fi o plimbare deosebită. Jonas, în legătură cu discuţia de ieri. Îţi judeci greşit fiul. Acum sigur este la grota din insula Christlieger. Azi au fost ridicaţi părinţii Hildei, iar Hilda a fugit. Nu ştie nimeni unde este acum, dar eu am o bănuială.

Apele lacului reflectau razele soarelui timpuriu de februarie, jucând culori nefireşti, întunecate la suprafaţă şi tot mai deschise spre adâncuri. Königssee, sau Lacul Regelui, primeşte lumina cu voluptatea limpezimii sale desăvârşite. Curenţii pe verticală, creaţi datorită diferenţelor de temperatură, fac ca la suprafaţa lacului să apară o fierbere care împiedică lumina piezişă a soarelui să pătrundă, dar reflecţiile produse de aceste mici valuri răzbesc spre adâncuri, dând culori deschise câţiva centimetri sub apă. Loviturile uşoare ale vâslelor, purtate de aerul după-amiezii spre munţii care ţâşnesc din ape spre înalturi, revin de pretutindeni murmurate în mii de ecouri. Când barca se apropie de insulă, părintele făcu un semn prin care cerea linişte absolută. Inutil, Josef observase barca şi renunţase la orice tentativă de a se ascunde. Dimpotrivă, se apropie de lac făcând semne cu mâna. Ajunşi pe mal, părintele îl opri pe Jonas să-l mustre şi, spre surprinderea tuturor, scoase din barcă pături şi alimente. I le întinse lui Josef, care se făcu de îndată nevăzut. O potecă urca pieziş printre brazii aplecaţi uşor spre ape de către vânturile care zdrobeau aerul în căldarea lacului. Ajunseră la grotă. Pe un loc înalt, uscat, Hilda, învelită în pături, mânca printre lacrimi. Cu două zile înainte, odată cu zorii, soldaţii au dat buzna în casa părinţilor.

— Luaţi câteva lucruri şi veniţi cu noi.

Cu un glas autoritar, tatăl ei o duse spre uşa din dos.

— Fugi, Hilda. Mergi la biserică!

Atât a reuşit să-i spună înainte ca soldaţii să pătrundă în cameră. Când deschise uşa care dădea spre grădină, un alt soldat îi tăie calea. Rămase o clipă nemişcată, apoi simţi mâna acestuia împingând-o uşor spre grajdul din spatele casei.

— Fugi, fetiţo!

A stat ascunsă toată dimineaţa printre pomii de la Cotul mic, unde venea adesea, nu singură, să dea pietre lacului, cum spunea Josef. Acesta a găsit-o după masă şi a ascuns-o în grotă.

— Josef, te întorci cu noi acasă. Eu şi părintele Theodor vom reveni după căderea nopţii. O să avem grijă de Hilda.

Abia coborâţi din barcă, trei soldaţi îi întâmpinară cu salutul binecunoscut. Cu un gest scurt, părintele îi opri.

— Sunteţi în grădina Domnului, aici doar pe El îl proslăvim.

În timp ce doi dintre soldaţi dialogau cu acesta, un al treilea se apropie de părintele Theodor şi de călugăriţă. Nu spuse nimic, îi privi clipe bune şi, înainte de a se întoarce, lăsă să cadă un petec de hârtie. După plecarea celor trei, ridicară hârtia de jos. Era o adresă din Salzburg, lăsată pentru Hilda.

În drumul lor spre casă, Jonas şi Josef păşeau tăcuţi, mână în mână, precum o singură fiinţă.

A doua zi, după lăsarea întunericului, Jonas împingea uşor barca spre largul lacului. Vâslele pătrunseră uşor în apa lacului, dar înainte ca acestea să lovească, Hilda sări din barcă şi alergă spre ţărm. Cuprinse obrajii lui Josef cu mâinile şi aşternu primul ei sărut de fată pe buzele lui.

— Să nu mă uiţi, Josef!

Se îndreptau uşor spre celălalt capăt al lacului, spre Austria. De câteva zile, odată cu lăsarea întunericului, soseau camioane care descărcau materiale la baza drumului care ducea spre Cuibul Vulturului, pe vârful Kehlstein. Noua reşedinţă a lui Hitler se pregătea de inaugurare. Zgomotul motoarelor umplea întreaga vale cu un ecou pătrunzător care înghiţea clipocitul uşor produs de vâsle. Aveau de parcurs aproape doi kilometri de-a lungul lacului şi nu de sloiurile de gheaţă care îi însoţeau uneori se temeau. Undeva, aproape de celălalt capăt al lacului, conuri de lumină măturau suprafaţa apei. Trebuiau să se strecoare, fără a face valuri şi zgomot, pe o bandă de douăzeci de metri printre luminile reflectoarelor. Se apropiară uşor şi acostară pe malul drept, unde se deschidea un golf destul de larg. Jonas coborî din barcă şi desfăşură prin apă o frânghie pe care o fixă la cealaltă extremitate a golfului. Din înălţimi coborau spre lac trei conuri de lumină care treceau dinspre un mal spre celălalt. Aşteptară un moment prielnic şi Jonas începu să tragă de frânghia întinsă. Barca lunecă uşor. Carolinne şi Hilda îşi împreunară mâinile a rugăciune. Zbaterile sângelui se simţeau până în vârful degetelor, iar aşteptarea se hrănea din tăria sufletelor. Încă doi metri şi ar fi depăşit zona, dar, dinspre mal, răsări un nou con de lumină la doar câţiva metri de ei. Totul se năruia, câteva minute şi lumina va înghiţi cu răceală barcă şi oameni, vise şi speranțe. Părintele Theodor luă vioara şi o împinse uşor spre conul de lumină. Câteva clipe de aşteptare. Vioara ajunse în cercul de lumină. Jonas continua să tragă de frânghie, ferindu-se să producă valuri. Conul de lumină îşi încetini mersul, după care, uşor, reveni spre mal urmând drumul viorii. Lacrimi fără stăpân alunecară pe obrajii Carolinnei. Părintele Theodor îi cuprinse mâinile. Simţea că prin ochii săi se prelingeau şi lacrimile Ailinei. O vioară al cărei drum nu îl vor afla niciodată.

11. Dumnezeu îl iubeşte pe Hans

— Hans, lacul este plin de lacrimile căzute din ochii mei. Sunt oamenii vrednici săşi spele mâinile în apa lui?

— Şi pământul pe care călcăm este creaţia ta. Nu putem trăi fără lac. Nu suntem vrednici, dar tu ne poţi învrednici.

— Hans, du-te spre lac să-mi mângâi lacrimile.

— Merg, dar condu-mi tu paşii.

— Cugetul tău este curat şi mintea ta este ascuţită. Lasă-te condus de ochii sufletului.

— Ştii că tu eşti în sufletul meu şi ochii mei sunt orbi fără înţelepciunea ta. Sunt prea mulţi oameni care refuză să vadă cu ochii tăi.

— Uite, în faţa ta se despart trei poteci. Toate duc spre lac. Pe care crezi că trebuie să o alegi?

— Dacă merg pe cărarea din mijloc, ar însemna că aleg calea cea mai uşoară. Dacă merg pe cărarea din dreapta, aş fi nedrept faţă de cărarea din stânga. Toate trei sunt cărările tale, ar trebui să o aleg pe aceea care mă va duce spre voia ta şi, cum nu ştiu care este aceasta, nu voi face vreo alegere.

— Este în firea omului ca, ori de câte ori are îndoieli, să aleagă drumul de mijloc. Hans, tu nu ai avut niciodată îndoieli. Judecata ta este simplă şi fermă.

— Da, şi pentru că vorbesc cu tine, oamenii îmi spun Hans, nebunul lacului.

— Într-o lume sănătoasă poţi fi nebun, dar într-o lume smintită nebunii sunt întregi la minte.

— Vrei să spui că am fost nebun şi acum nu mai sunt pentru că a înnebunit lumea? Tare aş vrea să ajung din nou nebunul lacului.

Tot vorbind cu Dumnezeu, Hans nebunul sfârşi prin a ajunge la mal. Nu a apucat pe niciuna dintre poteci. Drumul lui Hans nu putea urma cărarea bătătorită de oameni. El avea mereu propria cale, care îl ducea spre voia Domnului.

Un soare, destul de viguros pentru luna martie, îşi scălda cu bucurie razele în apele lacului. Pe faţa lui Hans jucau petele de lumină scăpate printre ramurile brazilor aflați în bătaia vântului. Ridică mâna în dreptul ochilor ca să vadă voia lui Dumnezeu. Coborî privirea dinspre cer spre lac şi voia Domnului apăru chiar la picioarele sale. O cutie de vioară, sprijinită în crengile aplecate ale unui brad, se ridica şi cobora odată cu valurile care loveau leneşe malul. Se aplecă şi luă în mână vioara. Se aşeză pe trunchiul bradului care îşi plângea crengile în lac. Cu mâneca hainei îndepărtă urmele de vegetaţie lipite pe cutia viorii. A găsit multe lucruri la malul lacului. De fiecare dată era cuprins de o bucurie interioară şi mulţumea lui Dumnezeu pentru dar. Acum se gândea cu tristeţe că vioara lipseşte cuiva şi se hotărî pe loc să o ducă la biserică. Desfăcu capacul şi, fără a scoate vioara de pe suportul ei, lovi cu degetul o coardă. Un sunet grav îşi luă zborul spre largul lacului. Mii de ecouri, din ce în ce mai slabe, se întorceau spre Hans. Cu frenezie, arunca înspre cer sunete şi aştepta ca Dumnezeu să-i răspundă. Un zâmbet îi cuprinse faţa. Cu un pas vioi porni pe malul lacului. Va merge să le arate părinţilor cât de mult îl iubeşte Dumnezeu.

— Mama şi tata vor fi mândri de mine. Îţi promit că voi duce vioara la biserică. Părintele va şti ce trebuie să facă cu ea.

Contrar obiceiului, îşi îndreptă paşii spre Berchtesgaden urmând drumul folosit de maşini. Înainte de a ajunge în sat, şoseaua trecea chiar pe lângă cimitir. Hans s-a născut într-o familie înstărită. O bombă, rămasă din primul război mondial, a explodat ucigându-i părinţii. Aruncat de suflul exploziei a rămas, la doar doi ani, atârnat între braţele mamei sale. Din spate se apropia o maşină deschisă condusă de un caporal. Ofiţerul, aflat pe banca din spate, dădu un ordin scurt.

— Opreşte maşina lângă individul acela.

— Domnule maior, este Hans, nebunul lacului. Nu face rău nimănui. Crede că Dumnezeu îl ascultă şi îi vorbeşte.

— Opreşte!

Maşina opri chiar în dreptul lui Hans.

— Hei, nebunule!

— Domnule, nu trebuie să te miri că sunt atât de puţini oameni sănătoşi la minte. Într-o astfel de lume, numai un nebun poate recunoaşte un alt nebun.

— Nu am nevoie de cuvintele tale, vreau să-mi dai vioara pe care ai furat-o. Altfel, ai de a face cu mine.

— Cuvintele sunt ale mele, ţi le pot da, dar vioara trebuie să o înapoiez. Dacă îţi dau vioara, abia atunci ar însemna că am furat-o.

— Nu eşti decât un biet smintit care nu ştie pe ce lume trăieşte.

— În lumea în care trăiesc eu are loc doar Dumnezeu şi Dumnezeu îl iubeşte pe Hans.

Un ofiţer, obişnuit să ordone şi să acţioneze, nu putea tolera un astfel de dialog. Şi, încă, de faţă cu un caporal. Coborî din maşină, apucă cu o mână mânerul cutiei şi îl împinse cu cizma. Hans căzu pe marginea drumului. Ofiţerul se urcă în maşină şi dădu ordinul de plecare.

— Domnule maior, sângerează!

— Am spus să pleci. Şi vezi ce spui, dacă nu vrei să ajungi în altă parte.

Maiorul locuia singur. Era unul dintre tinerii entuziasmaţi de discursurile vremii, dornic să se afirme prin orice mijloc. Şi, în acele timpuri, cea mai rapidă cale de a înainta în grad era violenţa. Un german adevărat, gândea el, nu putea fi îngăduitor cu oamenii slabi care puneau în pericol rasa. Caracterul său îl definea ca pe un om puternic menit să conducă, să domine. Ce să facă un nebun cu o vioară? El, un om adevărat, avea dreptul să aibă mai mult decât alţii. Şi, mai ales, să nu dea socoteală nimănui. Ajuns acasă, îl expedie pe caporal la unitate. La întoarcere, va cere ca acesta să fie transferat. Deschise cutia, examină rapid vioara şi, fără să-i atingă corzile, o ascunse printre alte obiecte din colecţia sa.

La cimitirul din Berchtesgaden, pământul reavăn se revărsa peste sicriul sărăcăcios care purta, dincolo de viaţă, un nebun, singurul nebun care îl întrupa şi pe Dumnezeu. Pe crucea de lemn, cu litere stângace, în loc de nume, stătea scris: „Dumnezeu îl iubeşte pe Hans”.

12. Extazul

Ernst Zeherr avea extazul în sânge. Mai ales extazul faţă de propria-i persoană. Născut în Austria, la Salzburg, şi-a renegat familia, chiar şi scriptic, adăugând un „r” la nume. A venit în Köln dornic să alăture unei personalităţi tăioase motive reale care să sprijine aura care, îşi închipuia el, îi stăpânea trupul şi spiritul. Germania şi germanii erau un idol colectiv în numele căruia doar faptele de arme puteau fi îndeajuns de meritorii. Iar oamenii mari nu existaseră şi nici nu aveau să existe, căci unul era Adolf Hitler şi, în umbra lui, închipuită pe apele lacului Königssee, nici munţii nu mai păreau falnici. Olimpul nu era nimic fără Zeus şi iată că aici, cazat în buncărul destinat ofiţerilor, respira aerul purificat de respiraţia lui, respiraţia lui Zeus. O dată pe lună mergea la Köln unde pusese stăpânire pe casa unui evreu văduv. L-a găsit ascuns în noaptea geamurilor sparte şi l-a făcut scăpat. Se întorsese a doua zi şi, promiţându-i protecţie, l-a determinat să-i cedeze clădirea. La drept vorbind, să fii ascuns în casa unui ofiţer nazist era norocul chiorului. Doar că, spre seara aceleiaşi zile, evreul era arestat pentru încercare de atentat la adresa sa. O primă faptă de arme care îl punea pe tânărul ofiţer pe întâia treaptă a propriului piedestal.

Cunoscând zona Salzburgului şi dovedind o loialitate totală, a fost integrat în LSSAH (Leibstandarte SS Adolf Hitler), corpul personal de pază al Führerului, şi trimis la reşedinţa Berghof de lângă Berchtesgaden nu departe de lacul Königssee. Un început de primăvară promiţător. Pe lângă obiectele confiscate din casa evreului, adăugase colecţiei şi o vioară. Poate fără valoare, dar valoarea nu aparţine obiectelor ci omului care le poate dobândi. Şi el, Ernst Zeherr, avea valoare. Nu cunoștea alt scop în viaţă decât să profite de cea mai mică ocazie pentru a-şi spori valoarea în proprii ochi. De înălţime potrivită, dar deasupra mediei, atât cât să fie acceptat în orice corp de elită al armatei germane, Ernst Zeherr arunca mereu în jurul lui o privire superioară, ieşită din irisul albastru, arian. Doar părul închis la culoare îl făcea să-şi plângă originea. Voluntar în faptă şi vorbă, era considerat de către ceilalţi ofiţeri un posibil turnător.

Pe drumul de întoarcere, trecând cu maşina pe lângă cimitirul din Berchtesgaden, chiar spre marginea drumului, pământul proaspăt, uşor ridicat, sprijinea o cruce de lemn. O privi cu nepăsare. Un fior rece pătrunse în sângele şoferului. Un zâmbet larg, nevinovat, a păşit în altă lume, acolo unde doar sufletele trăiesc. Hans, nebunul iubit de Dumnezeu, a găsit calea spre nemurire. Acolo a murit un om, pe aici trece tot un om care mai urcă o treaptă spre nemernicia umanităţii. Între ei, o vioară şi cuvântul Domnului. Şi multă teamă ascunsă în locuri care încă erau înnegurate simţirii. Şoferul ştia deja. Ştia că la Berghof nu va mai fi loc pentru el şi, oriunde în altă parte, doar iadul putea fi mai odios. Orele serii aruncară pe şosea umbrele alungite ale crucilor din cimitir. O clipă, însemnul dumnezeiesc însoţi faţa ofiţerului. Un gest scurt, milităresc, acoperi însemnul cu o altă umbră, umbra mâinii care a ucis. Prea târziu, crucea va rămâne acolo între sprâncenele frumos arcuite deasupra scăpărării albastre a privirii. Pe o ulucă a gardului sărăcăcios care mai mult descoperea decât ascundea mormintele celor petrecuţi, un corb, încremenit, trăia liniştea reculegerii. Alături de mormântul lui Hans, un câine sălbăticit întindea botul spre cer într-un bocet neiertător. Doar oamenii îşi vedeau de treburile lor. Oamenii, aşezaţi de Dumnezeu în înaltul soclului creaţiei sale, născuţi din propria eternitate şi hrăniţi cu harul său. Oare a ştiut atunci Domnul ce face?

A doua zi, un grup de deţinuţi aduşi de la Dachau trebuiau transportaţi la Cuibul Vulturului, pe vârful Kehlstein, situat pe muntele Hoher Goll. Reşedinţa lui Hitler se dorea inaugurată la a 50-a aniversare a acestuia. Munca te eliberează. Patru ofiţeri germani şi o trupă de soldaţi vor avea dificila misiune de a-i urca spre piscuri. Ernst Zeherr era preferatul ofiţerilor superiori ori de câte ori luptele se dădeau cu oamenii care au spus cândva “nu” regimului. Foşti ofiţeri nazişti, oameni politici, capete încoronate, oameni de artă, preoţi, toți erau sclavii de la Dachau amestecaţi, în bătaie de joc, cu deţinuţi de drept comun. Faţa lui Ernst Zeherr se umplu de lumină, când, la inspecţia de preluare a deţinuţilor, auzi numele Kurt Schuschnigg. Cancelar federal al Austriei până la anexarea la al treilea Reich, a condus un stat care a îndrăznit să trimită în închisoare fanii austrieci ai lui Hitler. Imediat ce a fost eliberat, după tratatul austro-german din 1936, Ernst Zeherr a plecat în Germania, devenind ofiţer nazist. Acum va putea să-i arunce cancelarului în faţă, toată obida adunată în cele câteva luni petrecute în închisoare. Un cancelar din care a rămas doar un număr. Un număr care va blestema ziua în care s-a născut.

Au fost împărţiţi în patru grupe, fiecare ofiţer având în pază, împreună cu soldaţii, 15 umbre umane. Drumul era anevoios. Deţinuţii purtau în spate lăzi cu alimente şi unelte. Vor rămâne sus cel puţin o lună. Orice vorbă adăuga greutate respiraţiei sacadate. Până şi soldaţii păstrau tăcerea sub apăsarea armelor. Doar ofiţerii, bine hrăniţi şi echipaţi uşor, aruncau comenzi din spatele deţinuţilor. Din profunzimea văilor, răzbăteau sunete ciudate. Printre brazii treziţi din amorţeala iernii se strecurau raze de lumină. Dincolo de gândurile care stăpâneau fiecare făptură, cei care aveau dorinţa de a se bucura de sunetele pădurii puteau să-şi umple sufletele cu muzicalitatea cântecului divin interpretat de vânt prin trecerea sa printre crengile copacilor. De undeva, din apropiere, dar mereu din altă direcţie, printre clipele de linişte cedate de vânt ascultării, răzbăteau zgomote înfundate, abia percepute. Şoferul lui Ernst Zeherr privea nedumerit spre tufişurile din jur, presimţind parcă o prezenţă ascunsă, nedefinită.

Ieşind din pădurea de conifere, grupul din faţă ajunse pe Şaua Calului, un platou îngust, arcuit spre margini. De aici poteca urca abrupt printre mici stânci între care se lăfăiau la soare tufişuri neprietenoase. Deşi scurt, drumul rămas până la platoul vârfului Hoher Goll, unde Cuibul Vulturului aştepta indiferent botezul lui Zeus, era partea cea mai dificilă a călătoriei. Se anunţă o oră de odihnă. Lăzile au fost lăsate pe terenul accidentat, trupurile, în dorinţa unei odihne intense, acceptau cu resemnare colţurile pietrelor. Picioarele tremurau, mâinile atârnau lângă făpturile istovite de efort şi disperare. Mintea fiecărui deţinut refuza să mai judece de frică să nu împovăreze și mai mult trupul cu greutatea gândurilor. În liniştea impregnată imortal pe platoul care sfârşea ameţitor spre apele lacului Königssee, o vorbă şuierată pătrunse în vidul de trăire al deţinuţilor. Cifră cu cifră, un număr se contură pe buzele lui Ernst Zeherr, un număr care se rostogoli ameninţător spre minţile scoase din amorţire. Cu greutate, simţind mirosul morţii în privirea ofiţerului, fostul cancelar al Austriei se despărți de duritatea stâncii pe care îşi odihnise fiinţa şi spiritul. Intelectual format la şcolile austriece, supravieţuind unui prizonierat din primul război mondial, politician de carieră cu greutatea unei înfruntări directe cu Adolf Hitler într-o întâlnire la Berchtesgaden, nu putea avea în priviri decât milă pentru un anarhic austriac pe care întâmplarea, nu istoria, îl adusese în faţa sa. O comandă scurtă, tăioasă, îl obligă pe Kurt Alois Josef Johann von Schuschnigg, acum în vârstă de 42 de ani, să ridice în spinare bagajul personal.

— Doi paşi înapoi, spuse Ernst Zeherr, împingându-l brutal cu mâna.

Cu fiecare comandă, cancelarul se apropia de marginea platoului, fiecare pas îl ducea spre golul care se căsca nemilos pe versantul gol spre apele lacului. Între comenzi, Ernst Zeherr strecura timpi de aşteptare, din ce în ce mai lungi, hrănindu-şi extazul. Ofiţeri, soldaţi şi deţinuţi, surprinşi de scena neverosimilă în care ofiţerul își atribuise rolul principal, aşteptau ca peste grotescul piesei care proslăvea moartea să cadă cortina umanului. Încă un pas şi doar hăul mai putea fi sub tălpile cancelarului. În strălucirea soarelui care îşi arunca razele aproape orizontal dinspre celălalt versant care mărginește lacul, un trup negricios ţâşni din spatele unei stânci, aruncându-l cu furie pe Ernst Zeherr într-un gol de câţiva metri aflat pe partea laterală a platoului. Ofiţerul dispăru odată cu făptura care se pierdu în pădure. Doar şoferul lui Ernst Zeherr avu, în cele câteva clipe, revelaţia lătratului plin de determinare al câinelui statornicit la mormântul lui Hans, nebunul lacului. Înainte ca ceilalţi să reacţioneze, cancelarul Austriei îşi lepădă bagajul şi sări peste coama stâncii pentru a veni în ajutorul unui compatriot. Cariera militară a lui Ernst Zeherr apunea odată cu soarele care se pierdea demn în spatele munţilor. Cine ar mai avea nevoie de un ofiţer rămas paralizat din lupta corp la corp cu un câine?

13. Agonia

Extazul lui Ernst Zeherr se transformase în agonie. O agonie prevestitoare de moarte. Dar, de acolo de sus, cineva, poate Dumnezeu, poate Hans nebunul, hotărâse altceva.

Dacă în urmă cu două luni era conştient că extazul făcea parte din întreaga sa fiinţă, luând forme care transcendeau privirea, vorba, mersul, într-o superioritate intangibilă a persoanei sale, acum marea sa agonie era moartea extazului. În spatele căruciorului, o tânără care părea că nu a cunoscut vreodată zâmbetul. Înaltă, slabă, uşor stângace în gesturi relativ simple. O simplă deschidere a uşii putea fi o problemă greu de rezolvat. O uşă pe care o vedea pentru prima dată în viaţa sa. Când a aflat de accidentul fratelui ei, Maria a luat o hotărâre. Era fratele iubit, deşi Ernst nu a simţit vreodată înţelegere faţă de infirmitatea unei surori mai mici. După ce Ernst s-a înrolat în mişcarea nazistă, a rămas singura alinare a familiei. Cu atât mai mult hotărârea sa părea surprinzătoare și dificil de acceptat.

Au primit o scrisoare prin care erau anunţaţi că domnul Ernst Zeherr, ofiţer în armata germană, a fost trecut în rezervă datorită unui accident care l-a făcut inapt pentru serviciul militar. Urmau detalii privind starea de sănătate a ofiţerului şi, în completa necunoaştere a familiei, sunt anunţaţi că acesta va fi transferat la locuinţa sa din Köln. Urma adresa. Pentru prima dată în viaţa sa, Maria a plecat singură într-un oraş necunoscut, departe de casă. Responsabilitatea pe care şi-a asumat-o, împotriva rugăminţilor părinţilor, spera să o ajute să-şi depăşească inhibiţiile de comportament. Stângăcii ușoare în vorbire şi dificultăţi motrice la nivelul mâinilor. A refuzat să fie însoţită. La 20 de ani, cu o judecată curată, hotărâse să-şi schimbe viaţa. Îngrijirea unui frate a cărui infirmitate depăşea propriile probleme. Ernst devenise o legumă cu formă umană. Doar ochii, de care era atât de mândru, mai erau pentru el un izvor de viață. Era singurul lui mijloc de comunicare. Şi mintea, care putea să înţeleagă ceea ce vedeau ochii sau auzeau urechile. Dar fără reacţii. Pe chipul lui nu apăreau zâmbete sau lacrimi. Ai zice că avea şi sufletul paralizat.

Ajunsă în Köln s-a îndreptat spre spital. Şi-a preluat fratele sub ochii neîncrezători ai doctorului. Cu scrisoarea primită în mână, dictă adresa şoferului. Acesta, un om trecut prin viaţă precum un arbore printr-o toamnă generoasă care aduce frunzelor o strălucire aparte, o ajută să-şi urce fratele în maşină. Urmă un drum tăcut în care gândurile celor doi zburdau în lumi paralele, în timp ce ochii, cele trei perechi de ochi, urmăreau puncte care păreau repere din viaţă. Pentru Maria era esenţial să înmagazineze cât mai multe informaţii despre traseu. Se va ocupa singură de cumpărături. Problema banilor era rezolvată. Fratele ei a fost recompensat cu o pensie militară, nu foarte mare, dar suficientă pentru a susţine o existenţă modestă. Mai ales că nu vor plăti nimic pentru chirie. Aveau o locuinţă, provenienţa acesteia fiind o enigmă pentru Maria. Peter, şoferul taxiului, părea tot mai agitat pe măsură ce se apropiau de casa ofiţerului. Adresa primită de la Maria era cunoscută în Köln. Ca multe alte adrese ale altor evrei vandalizate atunci, în noaptea de cristal, de nebunia născută din cuvânt. A fost o noapte în care taxiul lui a tras de multe ori la casele devastate ale evreilor, cele mai multe magazine, şi a transportat oameni speriaţi, mai ales copii şi femei, spre adrese din cartiere mărginaşe. Mereu pe străzi lăturalnice pentru a evita grupurile de nazişti. Taximetriştii din Köln nu au salvat case de la distrugere, dar au salvat vieţi. De la această adresă spre care un ofiţer nazist infirm însoţit de o tânără neîndemânatică se îndreptau, a preluat un copil de şapte ani. Bunicul său a rămas să-şi păzească bunurile. Apoi, de câte ori trecea prin faţa casei, privea cu insistenţă la uşa închisă, la draperiile trase, doar-doar, va apărea un semn de viaţă. Acum va intra în această casă. Şi era sigur că bătrânul nu îl va întâmpina.

O ajută să deschidă uşa. Apoi luă căruciorul din portbagajul maşinii şi, cu mare grijă, aşeză trupul inert pe scaun. Pe stradă, câţiva soldaţi aflaţi în zonă s-au oprit la vederea unui ofiţer german, îmbrăcat într-o uniformă impecabilă, cu Crucea de Fier pe piept, semn al vitejiei în lupta corp la corp. Nu au salutat. Doar priveau un scaun cu rotile care purta cu nepăsare hainele militare devenite neimportante pe un trup fără vlagă.

Au intrat pe uşa din faţă într-un hol. Într-o parte, o sală mare a cărei mobilier trăda faptul că servea de magazin. În partea dreaptă, ascunsă de o perdea, o uşă dădea într-un coridor din care puteai distinge existenţa altei încăperi, a unei bucătării şi a unei băi. La capătul coridorului, o uşă de exterior te conducea într-o grădină nu prea mare, aflată în paragină. Nici încăperile nu arătau prea bine. Mobilierul parţial distrus era nemişcat de multă vreme. Doar o cameră părea că a mai fost frecventată în timp. După inspecţia locuinţei, Peter duse căruciorul în singura cameră locuibilă. Se retrase spre magazin. Era ora prânzului şi descinderea lor parcă era o reprezentaţie. De la geamurile caselor învecinate, spectatorii nu aplaudau dar trăiau acest moment prin amintirea bătrânului evreu care le-a fost vecin.

— Numele meu este Maria. Maria Zeher. El este fratele meu. A avut un accident. De fapt nu mai ştiam nimic de el de multă vreme. S-a înrolat în armata germană. Am aflat din scrisoare că locuieşte aici.

Peter o privi pentru prima dată cu adevărat. Încerca să descifreze omul care îi vorbea atât de clar cu toate că între cuvinte se strecurau pauze nefirești. Până la aceste vorbe, Maria era, pentru el, orice numai ceea ce spusese acum nu. Îşi aminti tremurul continuu al mâinilor. Păreau mâinile altei persoane. Dar glasul aducea linişte şi încredere. Se avântă pe un tărâm riscant, chiar periculos. Continua să o privească. Apoi i se adresă cu o voce nu prea prietenoasă.

— Aici a locuit un evreu. Avea un magazin. A dispărut.

Fără a mai aştepta o replică din partea Mariei, urcă în maşină şi se pierdu după primul colţ. Perdelele continuau să se mişte, dar Maria nu avea ochi pentru stradă. Ochii ei priveau în cuvintele şoferului. Va pleca din această casă cât mai repede cu putință.

Ernst părea cufundat în trecut. Un trecut pe care încerca să-l regăsească. În faţa lui era Maria, iar el aştepta să fie ajutat. O privi pătrunzător. Încerca să înţeleagă ceea ce va fi Maria pentru el. I-a spus că îl va îngriji. Dar acum părea să-l evite. Erau lucruri pe care şi le reamintea. Putea să le reconstituie în cel mai mic amănunt. Evreul, Hans nebunul, cancelarul Austriei şi, apoi, căderea. O cădere fără sfârşit. Ştia că a stat pe un piedestal, dar nu putea lega momentele sale de glorie. În mintea sa existau doar alţi oameni. Pe el nu se regăsea în amintiri. Mintea lui era o oglindă în care priveşti şi vezi doar fundalul. Pentru el, Ernst Zeherr era un om invizibil. Doar că ei, oamenii, îl vedeau. Aşa cum era atunci când credea că totul i se cuvine. Tot ei, oamenii, îi plângeau agonia. Citea în privirile lor. Iar ochii traduceau minţii toate gândurile lor. Chiar şi atunci când privirile îl ocoleau, aşa cum a făcut şoferul. L-a tratat cu multă grijă, dar a refuzat să-l privească.

După câteva zile, Maria a înţeles că locul ei nu era aici. Oamenii o evitau. Cumpărăturile erau prilej pentru vecini de a manifesta o răceală evidentă.

— Aş dori să găsesc pe cineva care să mă ajute cu fratele meu.

Vorbe aruncate în vânt. Înconjurată de oameni, se simţea singură şi neajutorată. Iar în faţa sa stăruiau doi ochi iscoditori pe care îi evita. Doar întrebările uzuale la care Ernst învăţase să răspundă cu clipiri de ochi. O clipire lungă însemna un refuz, clipiri repetate arătau un accept. Direcţia privirii ţintea un obiect sau o uşă. Camerele erau acum luminoase, puteai privi de pe stradă în încăperea din faţă, iar camera din spate oferea plăcerea unei grădini îngrijite, nu foarte aglomerată. Un copac nu prea înalt îşi arunca umbra asupra curţii interioare, iar florile mărgineau o alee care părea că se termină într-o fundătură. Doar o potecă îngustă, ascunsă de vegetaţie, răzbea printre două garduri sinuoase spre strada din spate. Aici, în grădină, Maria se destăinuia cerului.

— Când am împlinit 10 ani am primit o rochie nouă. O rochie frumoasă pentru un copil frumos, spunea mama. Am îmbrăcat-o şi am ţâşnit fericită spre stradă. Rochia s-a agăţat de un cui al porţii pe care nu am avut puterea sau priceperea să o deschid suficient de larg. Atunci, am devenit conştientă că nu pot fi ceea ce vreau, ci doar ceea ce mi-a fost hărăzit să fiu. Să port în mâini nesiguranţa mişcărilor. Am plâns toată ziua. O zi pe care am ţintuit-o în sufletul meu. Părinţii nu mi-au spus nimic. M-au lăsat să plâng, să devin conştientă de handicapul meu. Doar fratele meu râdea.

Vântul aluneca uşor printre şuviţele negre, aducând pe fruntea Mariei prospeţimea serii înmiresmate de boarea unei toamne târzii. Un motan îi ţinea de urât seară de seară şi asculta cu răbdare glasul care nu se sfia să vorbească cu întunericul. Nu înţelegea de ce mângâierile noii lui prietene nu semănau cu ale altor persoane. I se părea că mâna ei îl mângâia dar îl şi respingea. Maria înţelegea frica motanului şi era recunoscătoare că acesta revenea mereu. Cum să explici unui motan care se lipeşte de mâna ta că aceasta nu te ascultă întru totul? În acea seară, singurătatea alături de motan era ascunsă de nori negri care ţineau razele lunii departe de micuţa grădină. Brusc, motanul se arcui sub mâna ei şi dispăru în noapte. Intră în coridor şi aprinse lumina din curtea interioară. Aleea se arătă în conul de lumină care surprinse spre capăt o siluetă.

— Maria, sunt Peter. Te rog stinge lumina.

Maria se retrase speriată spre uşă. Privi spre silueta care rămase nemişcată. I se păru că alături se mai afla cineva. Un copil.

— Maria, sunt şoferul de taxi.

Peste micuţa grădină se lăsă întunericul, iar cele trei fiinţe intrară în bucătărie, însoţite de un motan fericit. De dincolo, Ernst asculta propria poveste din gura unui băieţel întors în casa sa.

Băiatul cu ochi sclipitori, licuriciul cum îl numeau prietenii, se aşeză în faţa lui Ernst. Plecase pe nesimţite din bucătărie lăsându-i pe Maria şi Peter cufundaţi în discuţii pe care nu le înţelegea. Sau, mai degrabă, simţea că nu este bine să le înțeleagă.

— Mă numesc Yoav. Ştiu că pe tine te cheamă Ernst şi că nu poţi să te mişti şi să vorbeşti. Am venit să-ţi ţin de urât.

Ernst, aşezat în fotoliul cu rotile, ridică pleoapele lăsând lumina slabă a becului să-i dezvăluie chipul dinspre care vorbele veneau într-o curgere lină. Pe chipul lui Yoav nu putea citi nici bucurie, nici milă. Doar o faţă senină care aştepta ca cel din faţa lui săi accepte prezenţa. Un uşor zâmbet încurajator răsări pe obrazul rotund încadrat de părul tuns scurt. Iar fruntea vorbea şi ea prin câteva cute nefireşti produse de ridicarea întrebătoare a sprâncenelor. Ochii, aproape rotunzi, îţi imobilizau privirea de îndată ce îi întâlneai.

— Bănuiesc că nu ştii unde l-au dus pe bunicul meu. I-ai promis că îl ascunzi şi nu te-ai ţinut de cuvânt. Eu nu aş fi făcut aşa ceva. Aici este casa mea, dar te las şi pe tine să locuieşti împreună cu sora ta. Chiar îmi place Maria şi cred că şi bunicul meu o să o placă.

Ernst închise ochii, dar ochii minţii nu puteau fi închişi. Aceleaşi secvenţe, proiectate printr-o voinţă străină de dorinţa sa, îl asaltau ori de câte ori încerca să-şi regăsească identitatea. Un bătrân evreu zâmbind, un nebun conştient de nebunia sa şi, mai ales, o vioară. Apoi un câine şi o cădere care nu se mai sfârşea. Căutase mereu un sprijin în ochii surorii lui, dar privirile Mariei îl ocoleau. Cât de mult ar fi vrut ca ea să-l privească. Fără milă, doar atât cât să simtă că este şi el om. Să alunge acele chipuri care îl chinuiau. Şi acum era privit. Doi ochi scânteietori îi aşezau cugetul în timpul său. Aici, acum, departe de trăirile trecute. Redeschise repede ochii pentru a nu pierde acea privire. Cu mâna sa mică, Yoav îi prinse câteva degete cu speranţa de a-i captiva atenţia. Apoi, cu aceeaşi intonaţie liniştită, îl întrebă privindu-l în ochi.

— Ştii să joci şah?

Ochii lui Ernst sclipiră o clipă în lumina slabă. Îi închise afirmativ, iar dintre gene se strecură o picătură care coborî până în adâncul sufletului său. Pentru prima dată, de când viaţa i-a dăruit amintiri, a simţit că dincolo de trup mai există ceva. Un ceva în care poţi să-ţi cureţi fiinţa de păcate. Când deschise ochii, camera era goală. Rămase câteva clipe agăţat în propria memorie şi încercă să realizeze dacă nu cumva a fost un vis. Se întâmpla mereu să aţipească şi să se trezească brusc din visele acelea în care pe el nu se regăsea niciodată. Dar acum se vedea pe el alături de un copil. Un copil înseamnă un om şi un om care-ţi vorbeşte te poate defini ca om. Acum sunt şi eu un om. Era mulţumit, chiar dacă părea a fi un vis. Pentru prima dată după accident, buzele lui schiţară un zâmbet. Închise din nou ochii şi se rugă ca visul, acelaşi vis, să-i inunde fiinţa. Un zgomot uşor îi alungă orice urmă de speranţă. În faţa lui stătea Maria. Îl privea altfel. Parcă era din nou sora pe care şi-o amintea. Sora care îi ierta răutăţile şi căreia îi puteai citi în ochi doar iubire. O imensă iubire de oameni şi admiraţie pentru el, fratele ei mai mare. Se simţi îngrozitor că nu putea să-i povestească visul său, visul care i-a redat speranţa de a se regăsi. Da, acum în oglinda minţii apăreau secvenţe din perioada de când plecase de acasă. Arogant, plin de el, crud, meschin. Toate apăreau ca o etichetă scrisă de cineva pe fiecare dintre imaginile în care se regăsea. El în uniformă, el autoritar, el extaziat de propria persoană, el mândru de fermitatea lui, el superior oamenilor, el devotat cauzei. Dar cauza lui nu mai avea nume, faptele au îngropat măreţia vorbelor, iar cauza a devenit o plagă nevindecabilă. El nu mai era printre cei aleşi, nu mai era mândru de ochii lui atât de albaştri. Simţea că fiinţa îi apasă gândurile ca într-o menghină și trupul său va fi leagăn pentru un alt el, un nou Ernst. Cel ce nu a fost vreodată, Ernst Zeher cu un singur „r”. Şi, undeva, parcă o umbră, o dedublare a sa, preluase, nu fără rezonanţă în cugetul lui, acele imagini de care dorise să scape. Le regăsea acolo, în sufletul care abia acum i-a fost dăruit de Dumnezeu. Poate, cine ştie, era chiar sufletul lui Hans, nebunul lacului.

Din spatele Mariei, precipitat, un copil cu ochi scânteietori şi un zâmbet larg, îi puse pe genunchi tabla de şah. Aşeză piesele fără să-l privească şi apoi, cu mâna de copil, îi prinse degetul arătător şi îl plimbă deasupra liniei pionilor privindu-l atent să înţeleagă când Ernst doreşte să facă prima mişcare. O mişcare într-o lume nouă. Lumea oamenilor în care l-a purtat el, Yoav, nepotul lui David.

14. O clipă cât o viaţă

Pentru Yoav, zilele prindeau rădăcini lăsând timpului adierea slabă a speranţei ascunsă în vorbe şoptite de un suflet îndatorat iubirii. În nopţile mai întunecoase avea voie să iasă în micuţa grădină unde amintirile se jucau vesele printre stelele înmărmurite, şi ele, într-o aşteptare continuă. Din scaunul lui cu rotile, în lumina slabă a lunii, Ernst vorbea cu ochii, implorând cerul şi soarta să-i fie redată curăţenia pierdută în vacarmul vremurilor care au aruncat omenirea pe tărâmul autodistrugerii morale şi trupeşti. Maria se maturiza concentrându-şi voinţa asupra trupului lăsat pradă neşansei născute odată cu ea. Fără să vrea, mentalul îi părăsea propriile probleme, topit în devotamentul care îi era credinţă.

De ceva vreme, la câteva zile, în faţa casei oprea o maşină elegantă. Maria se grăbea să deschidă şi să preia pachetele pe care şoferul unui om binevoitor şi înstărit le aducea unui ofiţer german aflat în suferinţă. O dată pe săptămână, taxiul lui Peter îi lua pe cei doi ducându-i la spital pentru un tratament de recuperare. La întoarcere, îl ruga mereu pe Peter să treacă mai întâi pe la cimitirul luteran Melaten. Aici se aşeza lângă un mormânt îngrijit în care erau alăturate trei cruci. Pe una dintre ele era inscripţionat un text în germană, turcă şi arabă:

Eu sunt sora ta, tu eşti fratele meu!

Eu sunt fratele tău, tu eşti sora mea!

Alături de fratele ei, Ernst, Maria veghea somnul de veci a unei familii pe care nu o cunoscuse. Dar cele trei nume îi produceau o emoţie profundă. Acum ştia că vioara pe care a găsit-o în casă aparţinuse Ailinei Krosler.

Aplecându-se să aranjeze lângă crucea Ailinei un buchet de flori, mâna Mariei pătrunse într-o mică ascunzătoare de unde luă un pachet. Ajunsă acasă, îl desfăcu cu grijă. Un act de identitate pe numele Eva Rospler şi a fetiţei sale în vârstă de câteva luni. O surprinse numele fetiţei, Ailin. În scrisoarea ataşată, erau câteva rânduri pentru ea şi datele personale ale Evei. Eva avea să sosească peste câteva zile, va sta în casa lor o săptămână împreună cu fetiţa ei. În pachetul pe care-l primise ultima dată pentru Ernst, se găseau lucruri necesare unui copil mic.

Dar zilele următoare erau deja agăţate între nerăbdare şi aşteptare. Cei trei, Maria, Yoav şi Ernst, tresăreau ori de câte ori o maşină încetinea în dreptul casei. Îndoieli şi speranţe aşezate rânduri, rânduri, în bătăile inimilor.

În Köln, o familie se bucura de o trecere neobişnuită pe lângă autorităţile naziste, cu toate că mulţi dintre aceştia îşi reprimau cu greu adevăratele sentimente. Dar cine ar fi îndrăznit, pe faţă, să facă o aluzie nepotrivită la adresa familiei Oppenheim? Bancheri din tată în fiu, înnobilaţi de împăratul Wilhelm I, cu un adânc simţ al devenirii evenimentelor, aveau relaţii în toate sectoarele publice şi private. În 1939, baronul Max von Oppenheim, diplomat şi arheolog, primeşte sprijinul personal al lui Göring pentru o ultimă expediţie la situl arheologic Tell Halaf din Siria. Reuşeşte să-i convingă pe nazişti că sculpturile aduse de el sunt de origine ariană şi să nu naţionalizeze muzeul deschis la Berlin.

O frunte înaltă, terminată cu două bolţi dincolo de care părul negru se arcuieşte uşor, aducând un plus de impozanţă la o statură atletică care te pironeşte cu ochii negri, invitaţie să baţi în retragere. Fruntea, uşor încreţită între sprâncene, îşi dispută întâietatea privirii cu bărbia ieşită din planul feţei. Între bărbie şi ochi, o gură fermă cu buzele uşor strânse într-o aşteptare agresivă. Pomeţii obrajilor urmează, împreună cu nasul, înclinarea feţei, desenând parcă, pe întregul chip, o veşnică întrebare. A intrat în casă. Nu era nicio îndoială. Maria îl avea în faţă pe baronul Friedrich Carl von Oppenheim. Vizita sa i-a fost anunţată de Peter cu o zi înainte. Câteva pachete pentru un ofiţer invalid, erau motivaţia aparentă a trecerii sale. Unele dintre ele îi erau de fapt adresate lui Yoav.

De când a acceptat propunerea lui Peter de a ajuta la scoaterea unor evrei din Germania, era prima dată când Maria avea o întâlnire cu altcineva decât cu acesta. De mai bine de o lună, prelua actele din ascunzătoarea disimulată la mormântul familiei Krosler şi aştepta ca pe cărarea din spatele grădinii să apară cei ce urmau să le folosească. Se întreba mereu cine ar putea avea atâta influenţă încât să deschidă ferestrele libertăţii pentru familii întregi de evrei. Baronul intră în casă şi se orientă cu uşurinţă, dând senzaţia că nu era la prima sa vizită aici. Se îndreptă cu pachetele spre bucătărie unde îl salută pe Ernst, după care, continuă să-l privească insistent de parcă ar fi vrut să-l dezbrace de trup, lăsându-i la lumină doar sufletul. Maria se plasă în spatele scaunului grăbindu-se să-l ducă pe Ernst în camera sa, dar, cu un gest scurt, baronul o opri.

— Aş dori să rămână cu noi. Ce face Yoav?

— Ca de obicei, citeşte în podul casei. Doriţi să îl chem?

— Nu, în niciun caz. Închideţi vă rog uşa. Vreau ca discuţia aceasta să nu ajungă la urechile lui.

Câteva clipe de tăcere, asumate de baron, timp în care Maria se asigură că Yoav nu este prin preajmă. Reintră în bucătărie şi închise uşa.

Tăcerea se prelungi, mâinile Mariei se împreunară în încercarea de a-şi stăpâni emoţiile şi mai ales neliniştile. Nu îndrăznea să îl privească în ochi pe baron.

La aproape 40 de ani, acesta îşi purta cu furie propria luptă. Lucrurile pentru care s-a născut se depărtau tot mai mult de puterile lui. Hărţuit în urmă cu doi ani de Gestapou pentru desele vizite de afaceri purtate în mai toate ţările lumii, obligat să fie un simplu spectator în gestionarea propriei bănci, mai avea doar un lucru pe care naziştii nu puteau să i-l ia. Obârşia. Şi, simţind mersul lucrurilor, şi-a adus micul său sprijin în a salva câte ceva din valorile în care credea. Influenţa sa era departe de a se fi stins, iar printre notabilităţile naziste erau multe grupuri care subminau politica lui Hitler.

Liniştea poate să înnebunească oamenii. Baronul ştia acest lucru şi, privindu-l în continuare pe Ernst, silindu-l să-l privească la rândul său, persista în tăcerea sa. Maria, la rândul ei, simţea presiunea pe care baronul o pune asupra fratelui ei. Mai încercă o dată să-şi scoată fratele din bucătărie, dar acesta, cu un gest autoritar, o opri.

— De fapt am venit să vorbesc cu fratele dumneavoastră.

Ochii lui Ernst se lipiră de podeaua bucătăriei, dar puteai să-ţi dai seama că sângele îi răscolea inima şubrezită de lipsa de activitate.

— Am reuşit să-l găsesc pe bunicul lui Yoav. Este închis în Köln, nu a fost deportat ca evreu, dar a primit 10 ani de închisoare în urma plângerii tale. Poate fi rejudecat şi eliberat dacă îţi retragi plângerea. Evident, dacă eşti de acord. Există totuşi o problemă. Va trebui să răspunzi personal la întrebările judecătorului şi ştiu că nu poţi vorbi.

Se lăsă din nou liniştea. O altă linişte. O linişte vinovată de a fi neputincioasă. Apoi, uşor, precum adierea unui fluture asupra unei flori primitoare, câteva sunete încinseră aerul cu frumuseţea lor.

— D… d… a…

Ernst închise ochii şi rememoră în minte mişcările buzelor lui Yoav în după amiezile când, rămaşi singuri, acesta încerca să-l reînveţe să vorbească, să-l ajute să-şi mişte mâinile. Descătuşat, cu ochii larg deschişi, privind-o ţintă pe Maria, umplu camera cu primul său cuvânt.

— Da!

Uşa se deschise, Yoav intră în bucătărie şi, fără măcar să salute, îi luă mâinile lui Ernst şi îl întrebă la rândul lui.

— Îţi retragi plângerea, Ernst? Bunicul nu o să te certe!

De această dată, cuvântul era calibrat de o mişcare normală a buzelor. Un „da” şi lacrimi vărsate de sufletul lui Ernst.

A doua zi, un ofiţer german, decorat cu Crucea de Fier, intra, împreună cu sora lui, Maria, în camera judecătorului asistat de un ofiţer de la Gestapou. Verificarea actelor, întrebări de rutină, puse de judecător aşa încât Ernst să poată răspunde cu un simplu „da” sau „nu”.

De atunci trecuse o săptămână şi cei trei aşteptau ca bunicul lui Yoav să revină în propria casă, alături de nepotul lui. O aşteptare purtată seară de seară de curgerea timpului spre ziua de mâine.

Peter luă căruciorul din portbagajul maşinii şi îl aşeză, cu multă grijă, pe Ernst în el. Parcă a fost ieri când a făcut acest lucru pentru prima dată. Intrară în casă. În mijlocul bucătăriei, un copil de şapte ani respira uşor, într-un somn nedefinit, în braţele bunicului său.

Prima reacţie a Mariei a fost să-i îmbrăţişeze, aşa cum erau, strânşi unul în celălalt, să soarbă în propria trăire bucuria care transpira de sub pleoapele închise întrun gest de rugă a minţii, să se împărtăşească cu iubirea care se desenase pe degetele care abia atingeau umerii lui Yoav. Uşor, cu mâna atârnată undeva în spaţiul fără personalitate care despărţea cele două destine, la fel simţitoare, exclamă şoptit, ca pentru sine.

— O clipă cât o viaţă!

Uşor, bunicul lui Yoav lăsă privirea să se nască în lumina unei zile de august, căutând parcă, fără grabă, să cunoască o nouă existenţă. Primii stropi de privire erau pierduţi în strălucirea unei lacrimi, apoi raze cătau spre chipul împietrit al Mariei. Întreaga simțire, aşezată de întâmplare ca o lumânare arzândă în roşul obrajilor, se încovoia sub greutatea adevărului. Venise ziua socotelilor. Maria se întoarse şi se îndreptă spre uşă, având în minte un noian de gânduri dintre cele mai întunecate. Trupul ei nu va putea să primească decât ca o undă mortală acea privire care începuse să prindă contur în ochii bătrânului. Se ruşină de gândul ei în care îl numise bătrân pe bunicul lui Yoav. Din teamă se naşte deznădejdea, iar deznădejdea ne face neoameni. Şi ei îi era teamă, dar, cu toate problemele ei, deznădejdea îi fusese străină până atunci. Ca să mângâi oamenii, sufletele lor, durerile şi suferinţele, nu ai voie să guşti deznădejdea. O alungi din inima ta ca să poţi schimba destinul altora. Când simţi că te cuprinde, priveşti în jurul tău. O altă fiinţă îţi va cere, din ochi, să-i dai o rază de speranţă. Ajunse în prag şi, pentru prima dată, simţi că ea, Maria, fetiţa care atunci când şi-a rupt rochiţa a realizat că menirea ei era să privească spre lume, nu spre neputinţele proprii, ea, Maria, întorcea spatele omenirii întruchipate într-un trup firav şi era pe cale să treacă pragul deznădejdii. Pragul deznădejdii era acolo în pragul uşii unei bucătării care dădea în coridorul unei case în care nu ar fi trebuit să se găsească vreodată. Indiferente la cadrul de lemn care pentru minte nu mai erau o simplă uşă, picioarele preluară controlul trupului. Dincolo de voința ei, ele, picioarele, vor coti pe coridor, apoi spre stradă. Poate acolo, printre oameni, privirea lui nu o va mai găsi. Ele ştiau doar că acum se vor înălţa ceva mai mult pentru a trece pragul. Întâi primul, apoi, ascultător şi celălalt. Picioare, trup, câtă răceală. De parcă sângele în care ne înregistrăm bătăile inimii şi-ar pierde subit memoria odată ajuns acolo, în picioare, ducându-ne unde nu ar trebui să fim. Dacă nu mintea, ci picioarele, mâinile şi degetele ar naşte judecăţile noastre...

— Maria, te rog aşteaptă!

Glasul unei întregi lumi părea a se fi strecurat printre buzele uscate ale unei fiinţe plăpânde, aşezată pe scaun, într-o bucătărie în al cărei prag destinul o ajunse din nou înainte de a-l trece.

— Maria, rămâi!

Urmară câteva zile de linişte. Maria simţea că locul ei nu mai era în această casă, dar nu îndrăznea să spună un cuvânt despre plecarea la Salzburg. În plus, peste două zile, urma să vină Eva cu fetiţa ei, Ailin, şi gândea că ar putea să îi fie de folos. Hotărî să amâne această discuţie până după plecarea Evei. Ernst a renunţat la actul de proprietate obţinut prin minciună. Bunicul lui Yoav avea lumină în ochi şi uneori intra în camera lui Ernst, închidea uşa, şi stătea acolo ore în şir. Ar fi dorit tare mult să afle ce făceau ei acolo. Îl iscodea din priviri pe Ernst. La masă, cei doi stăteau faţă în faţă şi, când se priveau, păreau a împărtăşi un mare secret. Deruta Mariei a crescut când, la întâlnirile tainice, a fost invitat şi Yoav. Temerile şi gândurile care îi frământau mintea se pierdură printre orele de muncă neîntreruptă care urmară. Trebuia reorganizată casa. De când s-a întors bunicul lui Yoav, ea a dormit cu fratele ei. Acum, va dormi într-o cameră împreună cu Eva şi fetiţa. Yoav nici nu voia să audă să-şi părăsească ascunzătoarea din pod, chiar dacă lucrurile se mai liniştiseră şi, legal, era în grija unei rude. Pe Ernst nu îl putea urca în pod, iar bunicului lui Yoav nu îndrăznea să-i propună să doarmă alături de Yoav. Cam acestea erau gândurile care o frământau şi, totodată, o ajutau să uite. Avea de făcut ultimele cumpărături. Plecă lăsând ordine în camere, fără să se atingă de paturi. Când se întorsese, în bucătărie nu era nimeni. Se gândi că cei trei sunt din nou în camera lui Ernst, la acea întâlnire de taină la care ea nu fusese niciodată invitată. Intră în cealaltă cameră. Un pat mare trona în mijloc, lăsând spre perete un spaţiu îngust, atât cât să poţi să te strecori spre uşă, iar spre geam era aranjat un pătuţ de copil. Uită de discreţie şi deschise uşa camerei lui Ernst. Yoav şoptea cuvinte, iar bunicul său masa mâinile lui Ernst. Şi în mintea ei reveni aceeaşi idee, de această dată murmurată de vocea lăuntrică pe care adesea oamenii nu o pot controla: o clipă cât o viaţă.

15. Acolo unde amintirile cresc

Aparent nimic nu se schimbase în casa aşezată pe strada Jahnstrasse, situată în cartierul Neumarkt a oraşului vechi, la doar câteva sute de metri de bulevardul Hohenstaufering. Zilele frumoase ale lunii august priveau spre obloanele trase, menite să ţină departe razele soarelui. Un bătrân şi un copil se căzneau să coboare în stradă un scaun rulant din care un tânăr, îmbrăcat mereu în uniformă, privea lumea cu tristeţea unei vieţi pierdute. O tânără ieşea în stradă şi revenea grăbită cu coşul plin de cumpărături. În una dintre zilele fiecărei săptămâni, un taxi oprea în faţa casei. O scenă, ca o platoşă, care îndepărta orice suspiciune. În interiorul casei însă viaţa vibra de sentimente, tensiune şi teamă. O teamă asumată care mergea mână în mână cu inconştienţa. Din ilegalităţile care bântuiau casa, se năşteau zâmbete, îmbrăţişări şi mai ales speranţe. Acum speranţa avea un nume, Ailin. O faţă luminoasă, un suflet curat, drag de zâmbete şi lapte, ochi scânteietori, bucle negre, privire neastâmpărată, chef de plâns în plină noapte, vise curate ziua, obrăjori rotunzi, alături de o mamă radiind de fericire. Cu multă naturalețe, cei din casă se transformaseră rapid în mătuși, unchi, bunici și frați, toți roind în jurul micuței Ailin. Dacă pereţii casei ar fi avut simţiri, o mare dilemă s-ar fi născut în gândul lor, neştiind dacă să tremure la răceala apăsătoare a străzii sau să lăcrimeze, martori ai duioşiei vieţii dinăuntru.

Maria şi-a luat inima în dinţi şi, cu riscul de a deconspira şi de a fi certată, forţă destinul pentru a afla dacă bănuiala ei era întemeiată. Simţea că între cele trei morminte din cimitirul Melaten şi Eva exista o legătură. O spunea din priviri micuţa Ailin. În plus, dacă ce credea era adevărat, nu se cuvenea oare ca vioara să-şi recapete adevăratul stăpân şi, cine ştie, mai târziu, să facă parte din viaţa Ailinei? Direct, când cei trei bărbaţi erau în stradă, aduse cutia şi o deschise în faţa Evei. Lemnul viorii era ascuns de semiîntunericul din cameră. Eva luă cutia şi se îndreptă spre grădină. Lacul roşu brun al viorii preluă razele soarelui, lăsând privirii o undă pală de lumină. Cu o faţă înmărmurită în timp, cu privirea pierdută dincolo de gânduri, Eva luă arcuşul și oferi aerului nemișcat unde de frumuseţe. Se opri după doar câteva acorduri şi, privind în ochii Mariei, spuse simplu:

— Numele meu este Carolinne. Carolinne Krosler. Vioara a aparținut surorii soțului meu, Ailin Krosler. Te rog să păstrezi tu vioara. Oricum nu o voi putea lua în America.

Ochii Carolinnei se pierdeau sub pleoapele îngreunate de oboseala aşteptării. Îndoiala se ascundea în străfundul sufletului şi, din când în când, îşi arăta colţii. Apoi, amintirea cuvintelor doamnei Ruth, soţia baronului Friedrich Carl von Oppenheim, o linişteau. Exista un plan şi trebuia să creadă în el. Documente false, un bilet pe nava TS Bremen pentru America. Odată trecută puntea de acces, pe 22 august, odată plecat ultimul soldat german de pe vas, vor deveni, ea, micuţa Ailin şi Johan, o familie liberă, iar Johan va putea să-şi îmbrăţişeze pentru prima dată fetiţa.

Târziu în seară, în liniştea unei nopţi uşor răcoroase, la numărul 11, opri un automobil. Contrar obişnuinţei, baronul Friedrich Carl von Oppenheim nu venea la lumina zilei şi nici nu aducea pachete. Părea afectat, grav, preocupat de ceea ce urma să se întâmple peste două zile. Apoi vorbele căzură ca o ploaie rece de toamnă, venită de niciunde.

— Avem o problemă. A fost descoperit un act fals de acelaşi tip cu al tău. Utilizarea unui act similar devine riscantă.

Se lăsă o clipă de linişte pe care baronul se grăbi să o alunge.

— Avem o altă soluţie, dar este necesară cooperarea lui Ernst. Ar putea pleca în America şi Yoav la unchiul său. Sigur, dacă bunicul lui dorește acest lucru.

— Doresc să ajut, răspunse Ernst.

De ceva vreme, Ernst reuşea să rupă câteva vorbe. Mai mult, putea să-şi folosească şi mâna dreaptă.

Era dimineaţa zilei de 22 august 1939, în portul Bremen. Pe chei, forfota obişnuită, dar şi multă tristeţe. Pentru unele familii, tristeţea ascundea fiori de bucurie. Părăsirea Germaniei naziste era aşteptată cu multă nerăbdare de către mulţi dintre cei 1770 de pasageri.

O maşină opri aproape de puntea de acces. Un scaun rulant trezi curiozitatea soldaţilor aflaţi la postul de control. Observaseră efortul şoferului şi al unei tinere de a scoate din maşină un ofiţer invalid. Cu un gest scurt şi voce fermă, doi soldaţi primiră ordin de a ajuta un ofiţer german pe pieptul căruia strălucea Crucea de Fier. Tânăra fată se prezentă ofiţerului şi îi întinse o scrisoare. Acesta o citi, după care controlă documentele celor doi. Câteva cuvinte şi cei doi soldaţi preluară scaunul rulant. Urcară la bord, urmaţi de Maria. Patria recunoscătoare oferea unui invalid de război plăcerea de a vizita cel mai mare vas german, înainte ca acesta să-şi înceapă călătoria spre America. În scrisoare se menţiona şi un zbor cu hidroavionul Heinkel HE 58, avion care trona pe puntea superioară a navei, îmbrăţişat de o catapultă gata să-l arunce spre cer. Vizita pe vas dură două ore înainte ca Ernst să fie ajutat de cei doi soldaţi să ocupe în avion locul operatorului radio din spatele pilotului. Apoi catapulta îşi făcu datoria, avionul descrise un arc de cerc şi se avântă în zbor uşor, la joasă altitudine, de-a lungul coastei. Maria le spuse soldaţilor că ar fi încântată dacă ar continua să viziteze vasul până la întoarcerea fratelui ei. După o oră, macaraua ridică hidroavionul pentru a-l repune pe puntea superioară. Pilotul se grăbi să-l scoată pe Ernst din carlingă înainte ca cei doi soldaţi să revină. Îl aşeză în scaunul cu rotile. Dinspre punte se apropie un ofiţer gesticulând nemulţumit că nu i se spusese și lui despre acest zbor. La vederea colegului invalid salută scurt şi se retrase. După câţiva paşi reveni, apropiindu-se de Ernst. Acesta se depărtă cât mai mult de avionul din care se auzea un scâncet uşor. Ofiţerul ridică piedica, întoarse scaunul spre el, blocă din nou roţile şi îi vorbi. După câteva cuvinte, dându-şi seama că Ernst avea dificultăţi în exprimare, renunţă la dialog, salută şi se întoarse. Ajuns în faţa carlingii, se adresă pilotului.

— Am brevet de radiofonist, vreau să văd aparatura.

Prinse hotărât scara şi puse piciorul pe prima treaptă. Brusc, un strigăt disperat răsună pe punte. Scaunul rulant prinse viteză în drumul lui spre locul de desprindere a avionului de punte. O cădere în gol și strigătele celor din jur acoperiră plânsul micuței ascunse în avion împreună cu mama sa.

Maria stătea lângă soldatul care conducea camionul militar. Trupul neînsufleţit al lui Ernst începea ultima sa călătorie spre Salzburg. Şoferul nu îndrăzni să tulbure liniştea înfrăţită cu durerea aşezată în sufletul Mariei. Se oferise singur să facă acest drum. Pentru ultima oară, alături de cel căruia i-a fost şofer în ţinuturile tiroleze. Când a dus bagajele Mariei în maşină, a revăzut acea vioară smulsă cu sălbăticie din mâinile neputincioase ale lui Hans, nebunul lacului. Încerca să refacă în minte imaginea acelui câine care păzea mormântul lui Hans şi se întreba dacă suntem chiar aşa de deosebiţi faţă de animale. Plecarea din Köln îi apăsa cugetul cuprins de o mare nedumerire. Evreul alungat de Ernst din propria casă vărsa lacrimi de durere şi o ruga pe Maria să se întoarcă.

Nu toate zilele sunt la fel, dar în fiecare dintre ele putem alege. Mergem mai departe sau ne întoarcem acolo unde amintirile cresc şi se războiesc cu viitorul. Lăsăm minţii calea deschisă spre necunoscut sau ne cufundăm în cea mai sigură certitudine, nefiinţa. Clipă de clipă, devenim ceea ce gândurile ne spun a fi, iar fiecare gând concentrează alte gânduri, trecute sau închipuite. Fără gânduri am stagna într-o stare nedefinită, fără bucurii şi dureri, copleşiţi de vidul care ne-ar umple ființa. Lucrurile există, fiinţele există, interacţiunea însoţeşte totul şi transformă totul. Aduce mărire şi te pierde în fărâma ţărânei. Creştem odată cu gândurile noastre şi murim fără amintirea lor. Poate doar sufletul, când renaşte din trupul rece, păstrează amintirile. Iar sufletul lui Ernst avea multe amintiri. Ale lui şi ale lui Hans, din multele sale discuţii cu Dumnezeu.

16. Ho Feng-Shan

Trecuse o lună de când Maria Zeher se întorsese în Salzburg. Zilele păreau a fi gemene. Oraşul, altădată plin de muzică şi frumuseţe, se ascundea în tăcerile străzilor. Un septembrie însorit îşi torcea zilele fără nicio grijă. O dată pe săptămână, Maria Zeher se îndrepta spre grădinile Mirabell. Îşi lăsa sufletul să zburde în voie printre rondurile încă sclipitoare de culori. În mijloc, sub privirile ocrotitoare ale lui Hercule şi Antaeus, stăteau la taifas, în răcoarea stropilor de apă aruncaţi cu dărnicie spre înaltul cerului, Prosperina, Elena, Aeneas şi Anchise. Dacă ridicai ochii, simţeai apăsarea născută din istorii îndepărtate, închipuite pe turnurile cetăţii Hohensalzburg. Dinspre geamurile acoperite cu verdeaţă, răzbăteau sunete care îndemnau la nemişcare. Doar copiii, în lumea lor fantastică, croiau poveşti în mişcarea lor perpetuă printre ronduri, zburau cu mâinile întinse a aripi, închipuindu-se păsări doritoare de înălţimi. Spre prânz, cu paşi mărunţi, calculaţi parcă anume să nu atingă vreodată o destinaţie, Maria se îndreptă spre gară. Nu aştepta pe nimeni, dar simţea că aici oraşul trăieşte. Pufăitul trenurilor se împletea cu strigătele de chemare sau de rămas bun, cu bucuria regăsirilor, adâncind parcă mai mult sentimentul de singurătate care îi pecetluia cugetul.

Tăcuţi, cu privirile mereu căutătoare, puteai recunoaşte, fără greutate, un altfel de oameni, agenţi nazişti care îşi petreceau vremea prin gară fără a avea gânduri de călătorie. Trenul de Viena opri obosit, ascuns într-un nor cenuşiu, pe prima linie a peronului. De cele mai multe ori, din uşile vagoanelor, chipurile călătorilor iscodeau mulţimea aflată în aşteptare. Semne de bucurie zburdau în mâinile ridicate mult deasupra capetelor. Alţi călători coborau fără a arunca măcar o privire în jurul lor, grăbiţi să se lase îmbrăţişaţi de străzile oraşului.

Maria privea cu interes acest spectacol aşteptând parcă să irumpă pe scena plină de personaje care îşi jucau propriul rol, în totală indiferenţă faţă de spectatorii care erau la rândul lor actori, o secvenţă care să-i rămână în minte atunci când cortina se va lăsa în linişte peste aerul leneş şi cald care învăluia clădirea gării. În uşa unui vagon se opri, privind cu insistenţă peronul, un călător care nu putea trece neobservat pentru simplu motiv că faţa îi dezvăluia originea asiatică. Un chip liniştit, trădând prin privire o fire blajină, fixă câteva repere mişcătoare care păreau că îl luaseră de asemenea în vizor. Maria se sculă, privind cu atenţie spre pasajul prin care acesta urma să părăsească gara. Doi dintre agenţii care se instalaseră odată cu ea pe peron îl blocară pe tânăr. În jurul grupului se crease un gol, călătorii schimbându-şi brusc traseul spre alte ieşiri.

Poate era chiar acea scenă aşteptată să devină, mai târziu, o amintire de neuitat. Se apropie de grup şi întrerupse şirul de vorbe aprinse aruncate de cei doi nazişti spre interlocutorul lor care îi privea impasibil, fără să rostească o vorbă.

— Dacă doriţi, aş putea să vă fiu translatoare. Sunt sigur că domnul vorbeşte engleza.

Un zâmbet apăru pe faţa tânărului şi, într-o germană impecabilă, se adresă Mariei, continuând să-i ignore pe cei doi.

— Sunteţi foarte amabilă domnişoară, cred că distinşii domni şi-au încheiat misiunea.

Apoi privind spre cei doi, continuă apăsat.

— Vizita mea în Salzburg a fost anunţată autorităţilor locale. Sunt aici pentru o acţiune culturală, în calitate de consul al Chinei.

Cei doi se depărtară, părând mulţumiţi de modul în care au acționat. Consulul fusese avertizat că şederea lui în Salzburg nu trebuia să se prelungească mai mult decât era strict necesar. Cât despre tânăra care îndrăznise să li se adreseze, nu îşi făceau griji, le era cunoscut faptul că oamenii sunt ospitalieri şi, în aceste vremuri, dornici să câştige un ban arătând oraşul unui străin. În plus, la gât, avea un medalion din care zâmbea un ofiţer german.

Maria roşi şi încercă să-şi ceară scuze, dar consulul i se adresă ca şi când ar fi fost vechi cunoştinţe.

— Ai avut curaj să te apropii. Acum ştii cine sunt. Ai la fel de mult curaj să-mi fii ghid în oraş?

Într-adevăr, trebuia să dai dovadă de curaj pentru a-l însoţi, ca cetăţean german, pe consulul Ho Feng-Shan. Nu era nevoie să fii evreu ca să fi auzit de consul şi să-l preţuieşti. Era suficient să fii om. Doctor în economie politică al Universităţii din Munchen, Ho Feng-Shan şi-a început activitatea ca diplomat al Republicii Chineze în Turcia. La doar 36 de ani era numit secretar al Legaţiei Chinei din Viena, iar după anexarea Austriei, legaţia s-a transformat în consulat, iar el a fost numit consul general. După noaptea de cristal din noiembrie 1938, consulatul din Viena, graţie acestui om modest, devotat valorilor umane, a eliberat vize umanitare pentru mii de evrei, permiţându-le acestora să părăsească Germania. La Consulatul Chinei aşteptau zilnic zeci de persoane, în condiţiile în care, toate ambasadele europene refuzau sistematic să acorde vize evreilor.

Maria îl privea şi încerca să-şi stăpânească emoţia. Un taxi îi lăsă lângă oraşul vechi de îndată ce trecură podul peste râul Salzach. Apoi paşii li se adânciră în lumea muzicii şi a arhitecturii clădirilor. După trei ore, consulul o invită să ia masa împreună la un restaurant situat în unul din multele pasaje care plecau din Getreidegasse spre Universitatsplatz.

Pentru o clipă, privirile consulului se fixară pe medalionul Mariei. Fără a aştepta, Maria răspunse acestei priviri.

— Este fratele meu. A murit acum trei luni la Köln. A fost ofiţer şi a suferit un accident în urma căruia a rămas paralizat. L-am îngrijit în ultimele lui luni de viaţă.

— Te rog să mă ierţi. În China avem tratamente tradiţionale care fac minuni, dar accidentele pot fi atât de crude uneori, încât nu este nimic de făcut.

În ochii Mariei se strecurară câteva lacrimi. Cu un glas nehotărât şi privirea aplecată, adăugă ca pentru sine.

— Nu a murit din cauza accidentului. S-a întâmplat pe vasul Bremen, în ziua plecării spre America. Trebuia doar să vizităm vasul, iar el s-a sinucis.

— Nu pot să-mi închipui câtă durere v-a pricinuit acest eveniment. Dar astăzi durerea ne însoţeşte la tot pasul.

Urmară câteva momente de tăcere în care cei doi îşi ascunseră gândurile în lectura meniului bogat oferit de restaurant. Mâncară vorbind despre locurile pe care tocmai le-au vizitat. Doar că Maria părea să potrivească în mintea ei un alt subiect. Aştepta doar ocazia.

— Am fost mereu preocupat de religii. Am avut şansa să cunosc religia catolică aici şi pe cea musulmană când eram în Turcia. Am avut discuţii interesante cu un diplomat german pe care îl respect foarte mult, preocupat şi el, nu numai de religii ci şi de începuturile civilizaţiei umane. Un arheolog strălucit.

— Baronul Max von Oppenheim?

— Da. Ai citit despre săpăturile lui din Siria?

— Am cunoscut un membru al familiei, pe Friedrich Carl von Oppenheim.

Atât Maria cât și consulul începuseră să mediteze mai adânc asupra acestei întâlniri care părea tot mai plină de substanţă. Apoi, consulul îşi aduse aminte că Friedrich Carl von Oppenheim urma să se întoarcă din America prin China şi cunoştea foarte bine împrejurările plecării acestuia. Tot cu vasul Bremen, în urmă cu exact trei luni.

— L-aţi însoţit pe Friedrich Carl von Oppenheim?

— De fapt, am ajutat o familie de evrei să se îmbarce ilegal pe vas. Fratele meu a încercat să distragă atenţia unui ofiţer german, aruncându-se în gol cu căruciorul în care era imobilizat.

Îşi ridică privirea şi consulul putu să citească în ochii ei. Nu urma unei dureri neîmpărtăşite, ci mulţumirea unei fiinţe care tocmai a reuşit să-şi elibereze sufletul prin sacra spovedanie. Privindu-l în continuare, Maria adăugă fără ezitare.

— La fel ca dumneavoastră, mă simt datoare să-i ajut.

— Da, acolo unde ura şi violenţa se naşte prin oameni, tot prin oameni trebuie să se nască dragostea şi speranţa. Mi-ar face plăcere să mă însoţeşti, dacă nu ai alte planuri, la expoziţia de ceramică chineză care urmează a fi inaugurată în această seară.

Maria avea alte planuri, de fapt, trebuia să fi ajuns de multă vreme în strada Theodebertstrasse, situată undeva în nordul oraşului, dar nu se putea împotrivi acestei cereri.

Dacă treceai pe lângă prima casă care te întâmpina pe partea dreaptă, cum cobori strada Theodebertstrasse, ai fi putut auzi zilnic, chiar şi în acea zi până la ora prânzului, reluate la nesfârşit, acorduri uşoare, înecate în apăsarea gândurilor. Sunetele viorii te petreceau o bună bucată de vreme, dar gândurile le trăia doar micuţa Hilda împreună cu mama ei. Refugiată la bunicii din partea mamei, după fuga din Germania, aştepta zilnic veşti despre tatăl ei. Ştiau doar că este deţinut pe şantierul de pe vârful Kehlstein, unde se construia vila lui Hitler. Au primit vestea, prin Maria, de la Jonas, tatăl lui Josef. Maria ar fi trebuit să sosească de câteva ore bune şi cântecul viorii se oprise pentru ai auzi paşii. Avea în mână vioara dăruită de Carolinne. Cineva bătu cu insistenţă în poartă. După câteva momente, mama Hildei se întoarse palidă, cu un plic deschis în mână. Bunica o îmbrăţişă, vrând parcă să o ferească de toate relele din lume. Şi atunci a înţeles. A înţeles că printre miile de evrei dispăruţi se afla şi tatăl ei. Iar Maria nu era aici să-i plângă în braţe, în braţele unei surori mai mari trimisă de Dumnezeu în urmă cu o lună.

17. Accidentul

Jonas se ridică de pe scaun la intrarea ofiţerului. Alături, soţia lui rămase împietrită, iar Josef simţea cum inima îi atingea pieptul. În urmă cu două zile, mânat de un gest care putea fi considerat ca nebunesc, Jonas se avântase pe drumul care ducea spre şantierul reşedinţei lui Hitler. Ajuns într-un luminiş, pe platoul numit Şaua Calului, se strecurase printr-o crăpătură îngustă dintre două stânci, ascunsă privirii de câţiva arbuşti care se încăpăţânau să trăiască înfigându-şi rădăcinile în oazele de pământ pierdute în locuri ferite de vânt şi ape. Dincolo, chiar sub coasta destul de golaşă, se deschidea o cărare săpată de vreme în piatra muntelui, ascunsă de peretele aproape vertical care se ridica spre vârful Kehlstein. Cărarea urca paralel cu drumul pe care erau transportate materialele pentru construcţia reşedinţei. După o jumătate de oră, ajunsese într-un loc mai larg de unde puteai auzi forfota de pe şantier. Deasupra lui, pe marginea platoului unde se ridica Cuibul Vulturilor, cum i se spunea noii reşedinţe a lui Hitler, atârnau ameninţător stânci, pe jumătate desprinse din munte, gata să se prăbuşească spre vale. Era singura margine a platoului care nu era păzită de soldaţi şi unde deţinuţii veneau să se aşeze în puţinele clipe de odihnă. De jos, puteai simţi siluetele răspândite printre colţurile de stâncă. Cu spatele rezemaţi de piatra încălzită cu generozitate de soarele unui septembrie călduros, îşi umpleau minutele de odihnă cu imaginea unei privelişti liniştitoare, peste care zburau, planând spectaculos sau înălţându-se în bătaia zgomotoasă a aripilor, vulturi cuprinşi de frenezia libertăţii. Căutase prin tufişurile alăturate şi găsise un sac din care scosese un costum de deţinut. Îl întinse pe potecă, dându-i forma unui om întins, după care turnase peste el vopseaua roşie adusă într-o sticlă. Acoperise o parte din costum cu crengi proaspăt rupte pe drum, lăsând privirii doar spatele îmbibat de vopsea. Se întoarse pe poteca ştiută doar de cei din partea locului şi, ca în fiecare seară, împreună cu fiul lui, Josef, intrase în biserica San Bartolomeo unde preotul îi primise cu o binecuvântare.

O dată pe săptămână, părintele urca în lagăr pentru o slujbă. Erau, pentru deţinuţii care doreau, câteva momente sacre în care simţeau că măcar Dumnezeu nu i-a părăsit. Aşa l-a găsit părintele pe Guni, tatăl Hildei. Acum, aproape regreta că i-a spus lui Josef. Acesta a venit a doua zi cu un plan de evadare. La început părea un scenariu absurd, mult prea simplu, dar pe măsură ce-l analizai nu puteai să nu-i dai şi şanse de izbândă. Şi apoi, tatăl Hildei nu trebuia să ştie cine este amestecat. Guni, cum îi spuneau vecinii, era un evreu austriac iubitor de drumeții. Venise într-o vară să vadă locurile acestea şi rămase aici, colindând cu nesaţ munţii, împreună cu turiştii cărora le era ghid şi instructor de căţărări. Decizia trebuia să fie a lui Guni, iar acesta nu ezită nici măcar o clipă.

— O jumătate de oră de odihnă.

Acestea erau vorbele pe care Guni de abia aştepta să le audă. Se strecură spre marginea platoului unde, din spatele unui bolovan desprins din munte şi oprit în drumul său spre lac de o ridicătură de pământ, cu o bucată de lemn îndepărtă țărâna, aşezând două pietre ca sprijin. Timp de o săptămână, zi de zi, în fiecare pauză de odihnă, îşi desăvârşise opera. Când simţi că bolovanul apasă pietrele, se simţi cuprins de o mare uşurare. În noaptea următoare se strecură din baracă purtând un sac în mână. Curtea era luminată, dar soldaţii de pază erau aşezaţi în colţurile perimetrului, atenţi mai mult la gardurile înălţate pe cele trei laturi decât la ce se întâmplă în interiorul curţii. Se strecură în spatele magaziei de unelte. Cu câteva zile înainte lucraseră cu corzi lungi pentru a se înhăma la deplasarea unor trunchiuri de copac. Fiecare unealtă era inventariată la ieşire şi la înapoiere. Atunci când a înapoiat colacul, a avut grijă să-l sprijine lângă o scândură sub care se putea zări un colţ de lumină pătrunzând din exterior. Culcat, se târî până găsi scândura, îşi strecură mâna înăuntru şi căută capătul frânghiei. O trase afară. Mai rămânea să ajungă, fără să facă zgomot, la marginea prăpastiei. Luminile erau aţintite asupra curţii. Se strecură cu uşurinţă printre bucăţile de piatră. Trecu frânghia printr-o gaură destul de largă făcută în gura sacului, apoi îl lăsă să alunece spre vale. Numără în gând fiecare metru de frânghie desfăşurată. Cunoştea bine locul. De unde se afla, până jos erau cam 20 de metri. Frânghia, îndoită în două, avea 15 metri. Cu cât reuşea şi el să se aplece mai putea câştiga un metru. Trebuia să caute ca sacul să ajungă cât mai jos, dar să rămână sprijinit pe ceva pentru a nu cădea în vale. La primele două încercări, ajunse la capătul frânghiei fără a reuşi să găsească un sprijin. Şi totuşi, ştia că pe peretele abrupt există destule tufişuri care ar fi putut sprijini sacul, uşor îngreunat de un costum de deţinut şi câteva pietre. La a treia încercare, când din coardă mai rămase cam un metru, simţi că aceasta nu mai era întinsă. Cu grijă, lăsă un capăt al frânghiei liber şi începu să tragă de celălalt. Uşor, reuşi să recupereze întregul colac. Spera ca sacul să fi rămas la locul lui. Cu un cuţit improvizat dintr-o tablă, tăie o bucată de vreo 6 metri din frânghia pe care o ascunse în tufişul de lângă bolovanul care avea să-i redea libertatea, cum îşi spunea în gând, zi de zi. Mai liniştit, reuşi, fără greutate, cu ajutorul unui băţ, să împingă în magazie coarda rămasă şi să se strecoare în baracă.

În ziua următoare, în pauza de odihnă, începu să arunce cu pietre, chiar de lângă bolovanul care stătea acum într-un echilibru precar. Ecouri tăioase urcau din vale spre amuzamentul deţinuţilor care simţeau că soldaţii se vor enerva. Un soldat se îndreptă spre el, apostrofându-l.

— Încetează deţinut!

— De ce? Nu am voie să arunc cu pietre? Nu fac niciun rău.

Continuă să arunce. După câteva clipe, alţi deţinuţi se apropiară ameninţător de marginea platoului, lansând pietre printre copacii din care, speriate, îşi luau zborul tot feluri de păsări. Soldaţii se grăbiră să-i îmbrâncească pe curajoşi spre mijlocul platoului şi, înainte ca timpul de odihnă să se fi terminat, dădură comanda de întoarcere la lucru.

— Părinte, sunt gata. Sacul este în vale. Bolovanul stă să cadă.

— Eşti hotărât?

— Mai mult ca oricând.

— Să nu vii în sat. Lângă haine vei găsi acte şi bani. Mergi în Salzburg, în grădinile Mirabell, înainte de prânz. Acolo vei găsi o fată care te va ajuta să comunici cu familia ta. Se numeşte Maria.

— Cum o recunosc?

— Urmăreşte mâinile tinerelor din parc. Mariei îi tremură uşor mâinile.

— Ştie că voi veni?

— Nu o putem avertiza decât săptămâna viitoare.

— Nu pot aştepta până atunci. Voi risca.

— Spune-i despre Hilda. Aşa îi vei atrage atenţia şi te va asculta.

— Atunci, mâine, la ultima pauză.

— Mâine. Ai grijă. Nu vei avea pe nimeni alături, să te ajute.

Un dialog, ascuns în spatele unei spovedanii făcută cu pioşenie într-un colţ amenajat special pentru vizitele părintelui, aruncă inima lui Guni într-o stare de efervescenţă care cu greu putea fi stăpânită.

A doua zi, în ultima pauză de odihnă, puţin înainte de lăsarea înserării, Guni se apropie de locul care părea să-i fie atât de drag. Nu mai aruncă cu pietre, ci începu să cânte o veche melodie austriacă. Soldaţii îl priviră fără să-l mai ia în seamă. Ocoli stânca şi se aşeză în faţa ei, continuând să cânte. Un soldat se apropie la câţiva paşi.

— Vezi că o să cazi şi o să-ţi rupi gâtul!

Soldatul se sprijini cu spatele de bolovanul imens aflat în faţa sa. Câteva clipe şi pietrele de sprijin urmau să lase bolovanul să se răstoarne în vale. Guni nu mai apucă să ia din tufișul alăturat bucata de scândură cu care trebuia să înlăture definitiv pietrele, când bolovanul o porni la vale însoţit de strigătul soldatului. Se aruncă într-un tufiş aflat un metru mai jos şi scoase şi el un strigăt strident. Soldaţii şi deţinuţii se precipitară spre marginea platoului ascultând ecoul născut de săriturile bucăţii de stâncă printre copacii întâlniţi pe versant. Doi metri mai jos, cu piciorul rupt, agăţat de rădăcinile ieşite ale unui arbust, soldatul încerca să-şi menţină poziţia precară de echilibru. După câteva minute îl traseră pe platou sub privirile întrebătoare ale ofiţerului de serviciu.

— Nu am vrut! M-am sprijinit de bolovan şi acesta a luat-o la vale. Unde este deţinutul care stătea în spatele lui?

Priviră în jur, apoi, o mână le îndreptă atenţia spre un loc deschis. Undeva, mai jos cu vreo douăzeci de metri, corpul deţinutului zăcea zdrobit pe un mic platou, în parte acoperit de crengile rupte de bolovan în căderea sa.

— Toată lumea înapoi. Alinierea pentru apel!

Apoi spuse soldaţilor.

— Este prea târziu să coborâm după corp. O să-l luăm mâine, dacă nu îl iau animalele la noapte.

— Cu ce vă pot ajuta domnule ofiţer? întrebă Jonas încercând să pară liniştit.

— Ieri, o stâncă s-a desprins şi a zdrobit un deţinut. Azi nu i-am mai găsit corpul. Am găsit doar urme de sânge. Posibil să fi fost târât de animale.

— Îmi pare rău să aud asta. Mereu cad bolovani de pe versanţi.

— Am auzit că mergeţi mult pe munte. Dacă îi găsiţi din întâmplare rămăşiţele, vă rog să-l înmormântaţi.

— Aşa o să fac, dacă îl găsesc, spuse Jonas sprijinindu-se uşor cu mâna de masă pentru a-şi ascunde emoţia.

— Poate îi faceţi şi o cruce. Numele lui este Gideon Shalick. Avem o adresă în Salzburg. O să-i anunţăm familia. După câteva clipe adăugă. Deşi evreu, venea la slujbele părintelui. Poate părintele va înălța câteva rugăciuni pentru sufletul lui.

— O să-i comunic părintelui. Dumnezeu să-l odihnească!

— Dumnezeu să-l odihnească!

Ofiţerul se îndreptă spre uşă. Din prag se întoarse şi, privind spre băiat, spuse zâmbind:

— Copiii sunt inteligenţi. Am şi eu un băiat cam de aceeaşi vârstă cu băiatul dumneavoastră.

Se despărţiră, strângându-şi cu căldură mâinile. Din curte, Jonas îşi chemă fiul afară. Îl cuprinse după umeri şi îi şopti.

— Se pare că ofiţerul te cunoaşte.

— Am fost să mă asigur că animalele nu au răvăşit sau luat hainele. L-am întâlnit în pădure, la întoarcere.

— Josef, de ce crezi tu că am folosit vopsea, nu sânge de găină?

— Te rog să nu-i spui mamei.

— Nu o să-i spun. Ne-ar omorî pe amândoi.

Se întoarseră în casă şi îşi continuară cina sub privirile încă neliniştite ale doamnei Heinrich.

18. Evadarea

Printre copacii situaţi pe versantul care mărginea lacul Königssee săgetau raze sărăcite de lumină de către ceaţa care cobora în vale. Vântul îndoia fără milă vârfurile brazilor care se încăpăţânau să reziste curgerii ciclice a intemperiilor. O nouă toamnă cu ploi şi soare care îşi disputau dragostea pământului, o viitoare iarnă înfăşată în frigul alb alunecându-şi zilele pe oglinzi de gheaţă, o altă primăvară muşcând omătul cu dinţi de soare şi mult aşteptata vară, crăiasă a universului de vietăţi şi lucruri lăsate cu dragoste şi dărnicie de o fiinţă neîntrupată, pe care sufletul omului o caută dincolo de ceruri, în propria-i credinţă. La câţiva metri în spate, zdrobiţi de greutatea armurii care încătuşează minţile, o mână de oameni a căror putere stătea în arme şi doctrine, încercau să încovoaie minţi născute să-şi poarte cu demnitate obârşia într-o lume construită prin esenţă în spiritul libertăţii. Iar el, Guni, tocmai a luat acestor fiinţe bucuria de a sorbi, în prag de noapte, măreţia libertăţii culese cu privirea din înaltul munţilor înfipţi ca nişte colonade antice în bolta cerului din care se stingeau în neant pâlpâiri de lumini căzătoare. Era sigur că ofiţerii vor construi un zid pentru ca niciun deţinut să nu se mai apropie de hăul care putea însemna libertate.

Își cântărise şansele. Dacă cineva putea să evadeze, sigur el era cel mai în măsură să o facă. Pe acest versant, aproape golaş, făcuse sute de coborâri şi escaladări. Cunoştea ieşiturile de piatră cărora le-a încredinţat nu de puţine ori viaţa sa şi a celor pe care îi instruia. Era însă conştient că punerea în scenă a propriei morţi, cu dispariţia cadavrului, nu era convingătoare în ochii celor care vor ancheta accidentul. Dar avea speranţa că, între o evadare uşoară şi un accident de muncă, naziştii vor prefera să raporteze moartea lui. El trebuia doar să facă totul cât mai credibil. Reflectoarele erau deja aprinse, deţinuţii, înghesuiţi în barăci, îi plângeau dispariţia. Dimineaţă, când trupul lui nu va fi găsit, sigur vor lua în calcul şi evadarea. Va fi oare pentru ei acest gest un postament pe care să-şi clădească speranţa, sau, dimpotrivă, actul nedemn prin care un camarad le-a înşelat încrederea înrăutăţindu-le viaţa? Dar toate acestea erau trecut. Precum bolovanul prăvălit în apele lacului, acţiunea sa nebunească luase drumul fără de întoarcere spre întrebări care nu vor primi vreun răspuns. Pas cu pas, va trebui să dea piept cu aceste întrebări puse de viaţă şi va fi obligat să-şi asume îndoielile. Dar până acum nu făcuse oare acelaşi lucru?

Se apropie de marginea versantului. Găsi cu uşurinţă primul prag spre libertate întrupat de un vârf născut din stânca acoperită de ridurile săpate de apele căzute din vârfuri. Desfăşură frânghia îndoind-o peste ridicătura găsită şi se lăsă să alunece, încercând totuşi să evite contactul cu peretele stâncii pentru a nu lăsa urme. Când se apropie de capătul corzii, căută cu picioarele puncte de sprijin. Se lipi de stâncă şi trase coarda de unul din capete, apoi găsi o altă ieşitură peste care îndoi din nou frânghia. Repetă această operaţie de patru ori înainte ca picioarele să găsească primele tufişuri mai răsărite. Prima etapă se încheiase. Acum urma punerea în scenă. Ceaţa coborâse deasupra lacului, lăsând luna să-şi strecoare paloarea printre brazi, îndulcind negura nopţii. Găsi cu uşurinţă pachetul cu haine. Se schimbă şi verifică rapid actele şi banii, apoi strânse hainele pătate de vopsea în sacul ascuns sub crengi. Rupse din postavul hainei câteva petece pe care le răsfiră în locul în care ar fi trebuit să se prăbuşească. Dintr-o sticlă lăsată de Jonas, le stropi cu sângele unei biete găini sacrificate în scopuri nobile. Urmând cărarea, lăsă alte urme de sânge încă câţiva metri, exact până unde aceasta se înfunda într-o prăpastie care se căsca sub peretele abrupt. Strânse apoi toate rămăşiţele, le puse în sac şi plecă în direcţie opusă. Ieşi printre cele două stânci în drumul principal, dar în loc să o apuce spre sat, coborî spre malul lacului. Ajuns acolo, puse câteva pietre în sac şi, cu ajutorul unei prăjini culese de pe drum, îl lăsă să se afunde la câţiva metri de ţărm, unde apa depăşea doi metri. Simţea cum, odată cu sacul, îşi îneca obida adunată în ultimele luni, iar răsuflarea lacului îi umplea fiinţa de speranţă. Făcuse ce trebuia să facă. Acum urma partea cea mai grea. Aşteptarea. Trebuia să aştepte până când noaptea îl va adăposti din nou în mantia ei neagră.

Ziua, care altădată întruchipa scena vieţii pe care se zbenguiau vorbe, zâmbete, lacrimi şi mai ales multă căldură culeasă din ochii celor dragi, îi era acum duşman. Se ascunse într-o adâncitură aflată sub rădăcinile ieşite ale unui brad bătrân şi încercă să închidă ochii. Până se va crăpa de ziuă ar putea încerca să doarmă. Apoi va asculta foşnetul pădurii, lătratul câinilor şi îşi va schimba ascunzătoare cât de des posibil.

Spre seară, convins că nimic nu se mai putea întâmpla în preajma sa, reuşi, în sfârşit să adoarmă. Un somn agitat, în care visul îi aducea în subconştient întreaga desfăşurare a evadării. Se trezi speriat în plină noapte. Plecă spre drum. Era trecut de miezul nopţii şi trebuia să ajungă în buza satului unde era ascunsă o bicicletă. Drumul spre Salzburg era mărginit de o pădure deasă care întorcea amplificat orice zgomot de maşină, fapt care îi oferea destul timp pentru a se ascunde în spatele copacilor. În zorii zilei era în Salzburg, amestecat printre oamenii care se grăbeau spre locurile de muncă folosind, ca şi el, bicicleta. Era mult prea devreme pentru a merge în grădinile Mirabell. Cu fiecare clipă, se simţea copleşit de dorinţa de a trece în partea cealaltă a oraşului, să arunce o privire pe strada în care locuia mama soacră. Dar îşi înfrână nerăbdarea, fiind conştient că dacă nu i-a reuşit înscenarea, sigur casa este supravegheată. Se aşeză la o masă retrasă a unei cafenele, şi îşi permise o cafea aşa cum nu mai băuse de foarte multă vreme. Întinse plăcerea până la epuizarea nerăbdării de a mai face un pas spre sfârşitul acestei aventuri. Dar, oare, va fi un sfârşit? Dacă Maria nu va veni astăzi în Mirabell? Va trebui să-şi găsească un adăpost până mâine. Avea oare dreptul să-şi pună în pericol prietenii? Încercă să alunge aceste gânduri. Brusc, se ridică, lăsând în ceaşcă o ultimă gură de cafea. Trecu pe lângă Mirabell şi se îndreptă spre gară. Cum de nu se gândise? Aici era locul cel mai potrivit să afle dacă evadarea sa fusese raportată sau dacă, cei din lagăr, au acceptat versiunea accidentului. Lăsă bicicleta într-un colţ al pieţei şi se apropie de clădire. Lumea intra şi ieşea fără a fi controlată. Se apropie de una dintre uşi şi intră pe peronul gării. Trecu pe lângă un SS-ist care părea mai atent la ce se petrece în jur, dar îşi dădu seama că acesta nu urmăreşte ceva anume. Cumpără un ziar şi se aşeză pe o bancă. Începu să citească fără să înţeleagă prea bine sensul cuvintelor. Simţea că citind îşi depăşea starea de teamă pe care acum o simţea mai mult decât atunci când coborâse masivul stâncos. Când un tren intra în gară, privea spre uşile vagoanelor. Nu erau controale. Oamenii coborau sau urcau fără cea mai mică oprelişte. Într-un târziu se ridică şi se îndreptă spre grădinile Mirabell. Avea de mers, pe jos, cel mult un sfert de oră. Lăsase bicicleta la gară. Ştia că dacă va avea nevoie de ea, o va găsi tot acolo.

Cuprinse dintr-o privire oamenii care forfoteau de colo-colo printre rondurile de flori pe care el nu avea starea să le admire. Apoi, fixă băncile. În jurul lor se jucau, fără nicio grijă, copii care nu înţelegeau de ce bunicii lor au devenit dintr-o dată atât de serioşi, de preocupaţi de ce se întâmplă în jurul lor. Le cerşeau din ochi zâmbetele cu care fuseseră obişnuiţi. Guni îşi adânci paşii pe aleile parcului, urmărind cu atenţie tinerele fete. Căuta o tânără, slăbuţă, potrivită de statură, despre care ştia, ca element definitoriu, că are un tremur uşor al mâinilor. Spre norocul lui, marea majoritate a celor din parc erau copii sau oameni trecuţi demult de tinereţe. Ajunse în dreptul teatrului. Uşa era deschisă, iar alături un afiş te îndemna să vizitezi o expoziţie de ceramică din China. Era ultima zi pentru vizitatori. Fără a mai sta pe gânduri intră şi încercă să se concentreze asupra obiectelor expuse. Mai era o oră până la prânz. Avea nevoie să fie ocupat, să contrabalanseze această senzaţie de dilatare a timpului. Expoziţia ocupa două camere, obiectele erau aranjate în vitrine de sticlă cu etichete explicative. Puteai să o vizitezi în zece minute, sau să stai ore întregi, admirând coloritul şi forma vaselor cu înscrisuri care erau ele însele opere de artă. Rămase mai mult în dreptul unei vitrine în care era expusă o colecţie de farfurii aşezate în ordinea cronologică a dinastiilor. Se hotărî să părăsească expoziţia pentru a-şi relua căutările în Mirabell. Mai era un sfert de oră până la amiază şi aleile erau mai puţin populate, iar tinerele lipseau cu desăvârşire. Îl apucă o undă de îndoială şi chiar începu să mediteze la ce va face în continuare, când, auzi, chiar în spatele lui, cum un domn se adresa unei tinere cu numele Maria. Se întoarse. Acum era sigur că Maria Zeher, tânăra pe care o căuta cu disperare, nu ar fi putut trece neobservată. Avea un trup firav, dar lipsit de complexe, cu tot tremurul uşor al mâinii stângi în care ţinea o geantă. Simţindu-se privită, îşi sprijini mâna de celălalt braţ. Cu spatele, un tânăr îi vorbea despre Viena. Maria se aplecă uşor şi imediat acesta îşi opri micul discurs. Apoi amândoi se întoarseră şi urcară treptele teatrului, îndreptându-se spre expoziţie. Cuprins de panică, Guni se grăbi să le taie calea chiar în faţa intrării. Fără să ezite, spuse dintr-o răsuflare:

— Maria! Sunt tatăl Hildei!

Avea privirea aţintită rugător spre ochii Mariei. Aceasta avu o tresărire şi rămase fără să spună vreun cuvânt. Abia atunci, Guni observă că tânărul cu care Maria discuta nu era austriac, ci asiatic. Cu privirea plecată, făcând un pas înapoi, adăugă:

— Vă rog să mă scuzaţi.

— Maria, îl cunoşti pe acest domn?

— Nu îl cunosc, domnule consul, dar o cunosc pe Hilda. Apoi, palidă, adăugă. Tatăl ei este închis într-un lagăr.

Consulul îl luă hotărât de braţ pe Guni şi îl împinse spre intrare. Guni era departe de a se împotrivi. Aştepta doar să poată vorbi. Toţi trei intrară într-un birou spaţios.

— Aştept explicaţii, domnule!

În lagăr se vorbea mult despre consulul Chinei, ca despre un înger al evreilor. Mulţi au scris familiilor rămase în libertate să ceară viză pentru China, chiar cu riscul de a nu se mai vedea vreodată. Guni, cu lacrimi în ochi, povesti despre evadarea sa. Încet, încet, cei trei depăşiră momentul de surprindere şi încercau acum să clădească o viziune nouă asupra evenimentelor. Maria recunoscu în omul din faţa sa portretul sufletesc pe care Hilda i-l descria cu mult dor, ori de câte ori aceasta îi aducea veşti de la biserica San Bartolomeo. Acum îl privea rugător pe consul. Acesta o invitase să se alăture consulatului ca angajată, dorind să ţină, prin intermediul ei, legătura cu familiile care primeau vize. Era important să ştie câţi dintre aceştia vor pleca, cu adevărat, în China. Iar Maria era persoana potrivită care să îi convingă să spună adevărul. Tot de la Maria ar fi trebuit să afle dacă autorităţile germane respectă vizele acordate de Consulatul Chinez. Maria acceptase. Ca şi cum le-ar fi citit gândurile, Guni spuse:

— Suntem gata să găsim refugiu în China.

— Nu trebuie să vă grăbiţi. Deocamdată va trebui să vă aducem în siguranţă în Consulatul Chinei, să vă facem rost de alte acte şi apoi să vă scoatem din Consulat, fără ca agenţii de pază să afle.

După o scurtă pauză, continuă:

— Pentru moment, agenţii nu controlează cu sârguinţă maşinile consulatului. Veţi veni la Viena cu maşina care aduce exponatele.

— Maria, ai putea să mergi să le spui că am evadat?

— O să merg chiar astăzi.

Faţa lui Guni se lumină într-un zâmbet larg transformându-l, pentru prima dată după evadare, într-un om liber. Acum va fi liber odată cu eliberarea familiei lui din coşmarul nesiguranţei. Dar consulul îi curmă această bucurie.

— Nu cred că e bine ca familia dumneavoastră să afle. Dacă încă au dubii privind accidentul pe care vi l-aţi înscenat, sigur vă vor interoga soţia, poate şi fiica. Şi cred că vor putea citi pe feţele lor adevărul. Ar fi mai bine să aşteptaţi cel puţin încă două zile, până când veţi fi în siguranţă în clădirea consulatului.

Urmară, din nou, câteva clipe de tăcere, sparte, în cele din urmă, de vocea tristă a Mariei.

— Nu am puterea să o văd pe Hilda fără să-i spun. Nu o mai vizitez până când nu ajungeţi la consulat.

Cei trei nu bănuiau cât de repede s-au grăbit autorităţile să anunţe familia că Gideon Shalick a decedat într-un accident de muncă pe care şi l-a provocat singur prin nesăbuinţă. Acolo, într-o casă, pe dreapta cum cobori pe Theodebertstrasse, lacrimile curgeau fără încetare. Şi vor mai curge încă două zile, chiar dacă ochii se vor hrăni cu stropi de suflet.

Maşina cu însemnele consulare ale Chinei alerga pe şoseaua aproape pustie, depărtându-se de peisajul fastuos al Tirolului. În interiorul ascunzătorii pătrundea cu greu o undă de lumină care se plimba ca limba unui metronom pe cutiile fixate în chingi. Mintea lui Guni măsura distanţa în stări sufleteşti. Binecuvântarea oamenilor, prostia oamenilor, aroganţa oamenilor, solidaritatea oamenilor, toate se împleteau într-un fuior ce răvăşea gândurile. Timpul trăia monotonia drumului, adunând în clipe tensiunea aşteptării. Fiinţa refuza să trăiască dincolo de hotarul întâmplărilor recente. Imaginile reapăreau într-o oglindă a minţii, generând zvâcniri haotice. Secvenţă cu secvenţă, secundele se scurgeau rescriind trecutul. Aerul mângâia caroseria, producând un murmur ce acompania parcă zbuciumul omului. Din lenea timpului se năştea o umbrelă care absorbea în cupola deschisă precum o poartă a abisului, din ce în ce mai rapid, gânduri, imagini, trecut, viitor. Respirația se calibră ușor pe ritmul motorului iar ochii cedară oboselii întorcând privirea spre adâncul minții ce nu înceta să lucreze. Așa începu visul.

Într-o mişcare continuă, paşii se încrucişau cu vorbele aruncate din grădini asaltate de zorii dimineţii. Încercă să se surprindă mergând, dar nu reuşea decât să constate că vorbele dispăreau în spatele lui, intrând în grădini pătrunse de tăcere, în timp ce alte vorbe, sau aceleaşi vorbe, îl îndemnau să meargă. Alături, cu un surâs neîntrerupt, chipul Hildei îi hoinărea privirea arătându-i undeva un capăt de drum. Apoi toate grădinile se depărtau abandonându-i fiinţa într-o linişte întreruptă doar de apăsările paşilor pe care reuşea, în sfârşit, să-i asocieze unei dureri petrecute în muşchii picioarelor. Îi întoarse zâmbetul Hildei.

— Mergi! Acum merg şi eu.

— Vino! Suntem aproape. În curând zorii se vor stinge şi nu vom mai găsi coliba.

— Dar soarele nici nu a apărut. Avem toată ziua înainte.

— Să nu aştepţi soarele. Aici grădinile aduc zorii, iar când grădinile pleacă, drumul rătăceşte fără de margini. Şi grădinile au început deja să fugă din calea drumului.

— De ce mergem la colibă?

— Mergem să aflăm dacă astăzi sunt zorii evreilor.

Drumul se pierdu când, atârnată în văzduh, apăru o colibă. Pe uşa închisă era un petec de cer unde jucau litere care refuzau să-şi găsească locul într-o înşiruire a unei logici care să nască cuvinte. Hilda, spuse simplu:

— Am venit! Aici este tatăl meu care doreşte să intre pe poarta eternităţii.

Literele se prinseră într-un dans ameţitor, după care căzură, una câte una, în buza cerului lăsând privirii câteva cuvinte care aduseră lacrimi în ochii Hildei.

Program non stop. Astăzi primim doar catolici. Reveniţi la tragerea următoare!

Apoi semnele se desprinseră din cuvinte şi căzură undeva într-o urnă a aşteptării.

Într-o mişcare continuă, paşii se încrucişau cu vorbele aruncate din grădini asaltate de zorii dimineţii. Încercă să se surprindă mergând, dar nu reuşea decât să constate că vorbele dispăreau în spatele lui, intrând în grădini pătrunse de tăcere, în timp ce alte vorbe, sau aceleaşi vorbe, îl îndemnau să meargă. Alături, cu un surâs neîntrerupt, chipul Hildei îi hoinărea privirea arătându-i undeva un capăt de drum. Apoi toate grădinile se depărtară abandonându-i fiinţa într-o linişte întreruptă doar de apăsările paşilor pe care reuşea, în sfârşit, să-i asocieze unei dureri petrecute în muşchii picioarelor. Îi întoarse zâmbetul Hildei.

— Mergi! Acum merg şi eu.

— Vino! Suntem aproape. În curând zorii se vor stinge şi nu vom mai găsi coliba.

— Dar soarele nici nu a apărut. Avem toată ziua înainte.

— Să nu aştepţi soarele. Aici grădinile aduc zorii, iar când grădinile pleacă drumul rătăceşte fără de margini. Şi grădinile au început deja să fugă din calea drumului.

— De ce mergem la colibă?

— Mergem să aflăm dacă astăzi sunt zorii evreilor.

— Am venit! Aici este tatăl meu care doreşte să intre pe poarta eternităţii.

Literele se prinseră într-un dans ameţitor, după care căzură, una câte una, în buza cerului lăsând privirii câteva cuvinte care aduseră lacrimi în ochii Hildei.

Program non stop. Astăzi primim doar ortodocşi. Reveniţi la tragerea următoare!

Apoi semnele se desprinseră din cuvinte şi căzură undeva într-o urnă a aşteptării.

Frânele gemură, aruncând visul lui Guni în emoţia prezentului modelat de vocea fermă a unui ofiţer german.

— Mă luaţi şi pe mine la Viena!

Alături, un caporal meşterea sub capota unui automobil. Odată cu maşina care îşi reluă mersul, se pierdu şi trecutul care inundase prezentul, lăsând viitorul să arunce frisoane secundă de secundă. Drumul îşi urmă cursul ducând în spinare, fără urmă de supărare, un chinez, un german nazist şi un austriac evreu care se ruga să ajungă, împreună cu familia, un chinez evreu.

Maria se grăbi să pătrundă în casa care mărginea, în partea de sus, strada Theodebertstrasse. O linişte apăsătoare învelea pereţii, martori ai unor gânduri care nu se clinteau de lângă imaginea unui tată şi a unui soţ, proiectată cu evlavie în sufletul unei fiice şi a unei soţii. Minutele descreţiră frunţile, plânsul îşi reluă cursul, dar nu în abisul disperării ci spre largul speranţei, izbucnind cu furie din izvoarele bucuriei. Apoi extazul fiinţei se revărsă în sunete unduioase care mângâiau încăperea cu minunea născută din cutia arcuită cu măiestrie de un lutier. Vioara prinse viaţă pe umărul Hildei, bucuroasă să-i simtă din nou bătăile inimii care însoţeau vibraţiile propriei inimi, ascunsă în miezul corzilor.

— Maria! Când o să plecăm în China aş vrea ca vioara să rămână la tine.

— Dar eu nu cânt.

— Ştiu, dar cred că vioara mi-a împlinit destinul şi poate lua calea unei alte întâmplări. Iar tu ai darul să primeşti în fiinţa ta, cu dărnicie şi bunătate, suferinţa oamenilor. Poate este timpul ca vioara să-ţi scrie şi ţie destinul.

19. Maria Zeher

Trebuia să fie la Consulatul Chinei din Viena încă din octombrie. Un telefon îi schimbase planurile. A fost chemată la un stagiu de instruire de la care nu se putea sustrage.

— Maria, ar trebui să renunţi la slujba de la consulat. Este periculoasă. După instruire vei putea lucra ca asistentă la un spital.

— Mamă, nimic nu poate fi mai periculos decât indiferenţa. O să-l sun pe domnul consul pentru a-l anunţa că întârzii. Mă simt vinovată pentru această întârziere. Înseamnă mai puţine vize.

— Înţeleg că vrei să ajuţi, dar nu trebuie să te simţi responsabilă. Ce faci tu te poate duce într-un lagăr. Şi acolo nu moartea este cel mai rău lucru.

— Nu pot sta deoparte. Consulul spunea că fiecare zi contează. Se fac presiuni asupra lui să nu mai acorde vize. Sunt sute de persoane care stau zilnic la coadă. Austrieci ca şi noi. Până nu demult le zâmbeam pe stradă, le vizitam magazinele. Acum sunt criminali. Trec pe lângă magazine părăsite şi mă înfior când citesc „Iudaismul înseamnă criminalitate”.

— Sunt lucruri care ne depăşesc. Deja ai făcut mai mult decât îţi stă în putere.

Maria nu răspunse. Apoi, cu privirea parcă pierdută în amintiri, începu să plângă. Cu mâna tremurândă, cuprinse în pumn medalionul.

— Mi-e dor de fratele meu. Dacă ar fi aici, cu voi, aş pleca cu inima împăcată.

În pragul uşii, îndoit de apăsarea lacrimilor fiicei sale, tatăl Mariei asculta în tăcere. Renunţase demult să le spună copiilor ce este bine şi ce este rău. Poate că, dacă l-ar fi ţinut mai din scurt, acum Ernst ar mai fi trăit. Dar nu ar fi însemnat oare că ar fi schimbat destinul altora? Un lanţ de întâmplări născute din voinţa omului ar putea schimba viaţa celor pe care nici nu îi cunoşti. Ernst a hotărât pentru el, iar Maria a pornit, şi ea, pe propriul drum. A o opri nu înseamnă să te opui voinţei Domnului?

Se apropie de Maria, o sărută pe frunte şi, împovărându-şi fiinţa cu păcatul îndoielii, îi spuse:

— Dumnezeu să fie cu tine!

Totul alerga sub ochii pierduţi ai Mariei. Copacii îşi aşezau ramurile sub ploaia măruntă de toamnă, tremurând sub apăsarea norilor care păreau a fugi speriaţi de pufăitul trenului. Cuprinsă de o stare adâncă de tristeţe, pleca din Salzburg într-o zi de octombrie. Despărţirile îi măcinau puterile, iar ea a păşit pragurile mai multor plecări, generate cu indiferenţă de agitaţia din ce în ce mai crescândă a vremurilor. În marea de tristeţe, coborâtă apăsător peste figurile călătorilor spre bătrâna nobilă doamnă a Europei, cu greu puteai găsi un zâmbet. Viena îi aştepta cu străzile mâzgălite de neomenia dezlănţuită de porniri animalice. Dar războiul era departe şi vienezii aveau oarecum conştiinţa mai puţin încărcată, odată ce toate statele căzuseră de acord că evreii sunt un pericol. Nimeni nu îi mai dorea. Doar că, aici, în noua Germanie, ei nu erau lăsaţi nici să trăiască.

În 20 iulie 1938, Erich Goldstaub ieşea victorios din Consulatul Chinei cu 20 de vize pentru toată familia lui, după ce alte 50 de consulate îi închiseseră uşa în nas. Nu au ezitat nicio clipă să-şi cumpere bilete de vapor pentru Shanghai. Vânduseră afacerile mai pe nimic şi aşteptau cu nerăbdare să înceapă o nouă viaţă. Dar a venit noaptea geamurilor sparte. Cei doi fraţi Goldstaub au fost arestaţi, familia întreagă a fost aruncată în stradă. Derutat, Erich a alergat la Consulatul Chinei şi a solicitat o întrevedere cu consulul Ho.

— Domnule consul, nu ştiţi cât de fericiţi am fost până ieri. Şi cât de disperaţi suntem astăzi.

— Domnule Goldstaub, vă înţeleg durerea. Nu ştiu ce s-ar putea face. Nu pot interveni direct pentru tatăl şi unchiul dumneavoastră, dar pot trimite o scrisoare de protest prin care să solicit respectarea vizei ca pe un act oficial al Chinei.

— Nu ştim cum am putea să vă mulţumim.

— Credeţi-mă că sunt neliniştit, atât pentru familia dumneavoastră, cât şi pentru toată comunitatea evreiască. Decizia mea nu se va schimba. Cât timp voi conduce Consulatul Chinei, voi aplica politica liberală a Ministerului de Externe în privinţa imigraţiei.

După o săptămână, cei doi fraţi Goldstaub au fost eliberaţi, iar la sfârşitul lunii toată familia era în drum spre Shanghai. Vestea s-a răspândit rapid în Austria şi tot mai mulţi evrei aşteptau la poarta consulatului. După un timp, exodul evreilor spre China a început să deranjeze autorităţile germane. Preşedintele Consiliului de Miniştri al Chinei, Chiang Kai-shek, era un fan declarat al lui Hitler şi chiar îşi trimisese fiul mai mic să participe la acţiunile armatei germane. Ironia sorţii face ca acesta să participe activ, în calitate de locotenent secund în Regimentul 98 Jaeger, la invazia Austriei.

Ambasadorul Chinei la Berlin l-a chemat la ordine pe consulul Ho Feng-Shan, dar acesta a refuzat cererea de oprire a vizelor către evrei, motivând menţinerea politicii liberale a vizelor.

Maria încercă să-şi alunge temerile, recitind scrisoarea Hildei.

Dragă Maria,

Suntem în Shanghai de 7 zile, totul este diferit. Ai impresia că timp de sute de ani aici nu s-a întâmplat nimic. Totul respiră în arhitectura şi obiceiurile vechilor dinastii. Timpul nu se măsoară în ore, ci în zile, oamenii îşi poartă povara nevoilor fără grabă într-o decenţă împietrită în priviri ascunse sub ochii migdalaţi. Nu ne ocolesc, sunt extrem de amabili. Au obişnuinţa europenilor, dar nu le împărtăşesc obiceiurile. Nu suntem liniştiţi, nu ştim ce vom face, dar suntem fericiţi că suntem împreună. Nimeni nu ne priveşte ca pe criminali. Comunitatea începe să crească graţie acestui om, căruia nu o să putem vreodată să-i arătăm atâta recunoştinţă cât să nu-i ajungă zece vieţi să se bucure de bucuria noastră. Ştiu că îl vei vedea în curând. Îmbrăţişează-i familia din partea noastră.

Plicul căzu de pe genunchii Mariei, lăsând să se vadă pe timbre însemnele Chinei. Un tânăr se aplecă să-l ridice şi i-l întinse, zâmbind stânjenit. După un timp, îşi luă inima în dinţi şi i se adresă.

— Rude?

— O prietenă.

— Şi eu voi pleca în China împreună cu familia. Merg la consulat pentru vize.

Se lăsă o tăcere care, pe măsură ce se prelungea, îi îmbia tot mai mult pe cei doi să alunge starea apăsătoare în care li se pierduseră gândurile şi să facă loc plăcerii unei conversaţii despre vremurile bune.

— Numele meu este George. George Kaspar.

— Maria Zeher. Sunteţi rudă cu patinatorul Felix Kaspar?

— Suntem verişori. Şi eu patinez. În 1930, la 15 ani, am fost invitat să inaugurez patinoarul natural din Viena. Am dansat cu partenera mea pe valsul Schlittschuhläufer al lui Johann Strauss. Doar că verişorul meu a ajuns campion, nu eu.

În obrajii Mariei apăru acea umbră de culoare care trădează emoţia amintirilor.

— Am fost acolo cu părinţii mei. În piaţa Eislaufverein. V-am aplaudat din toată inima.

Dacă până acum privirile lor alergau spre geamul compartimentului, lăsând doar vorbele să se întâlnească nestingherite, acum ochii li se încrucişară, luminând zâmbetele lăsate să tăinuiască nestingherit vorbele.

— S-ar putea spune că ne cunoaştem de ceva vreme.

Maria încuviinţă cu o uşoară înclinare a capului, ascunzând, pentru o clipă, lumina vie din privirea sa.

— După ce aţi dansat voi, toţi copiii au primit umbreluţe colorate şi patinoarul s-a transformat într-o feerie de culori legănate de fericire.

— Ştiu. Un unchi de-al meu avea o fabrică de umbrele pe strada Trattnerhof. El a dăruit umbrele copiilor.

Uşor, zâmbetele se pierdură, lăsând loc tăcerilor legănate de tangajul produs la trecerea roților peste îmbucăturile de şine. Ziua se subția odată cu căderea soarelui spre un orizont de unde nu poţi vedea nici necaz, nici bucurie. Cu nostalgia tinereții, nepregătit să înţeleagă de ce acum este altfel decât atunci, sfredelind podeaua cu privirea unui înţelept care a descoperit brusc că nu ştie nimic despre lume, George adăugă:

— Atunci eram aplaudaţi, acum suntem criminali.

— Un preot de la biserica San Bartolomeo spunea: minţile pot fi sclave ale vorbelor, dar conştiinţa va răsări mereu curată. În timp, suferinţa va curăţi sufletele oamenilor şi atunci mintea nu va mai fi cuprinsă de teamă şi îndoieli.

Trenul îşi anunţă triumfător victoria asupra timpului şi spaţiului, intrând maiestuos în gara Wien Sud BF. George nu avea bagaje şi, ocrotitor, îi luă valiza, în timp ce Maria rămase doar cu vioara în mână. Se apropiară în linişte de ieşirea din gară, flancaţi de steaguri şi pancarte pe care trona poza lui Hitler.

— Cânţi la vioară?

— Nu, nu cânt.

La ieşire, un cordon de nazişti solicitau actele călătorilor. Se treziră despărţiţi. George trebui să se alăture unui grup de evrei care aşteptau într-un colţ al holului, în timp ce ceilalţi călători erau scoşi în stradă. Maria mai avu timp doar să-şi recupereze valiza. Strigă peste capetele călătorilor:

— Ne vedem mâine!

Dar George nu înţelese. Unde se vor vedea?

Telefonul sună strident în biroul ambasadorului Chen Jie. Nu era nevoie să i se spună cine îl caută. În urmă cu câteva ore, autorităţile germane îl anunţaseră că, fără niciun preaviz, clădirea Consulatului Chinei din Viena va fi trecută în administrarea statului german, fiind confiscată de la proprietarul evreu. Consulatul trebuia să părăsească casa în decurs de 5 ore.

— Excelenţă, am neplăcerea să vă anunţ că suntem evacuaţi din clădirea consulatului într-un mod mai mult decât scandalos.

— Ştiu, domnule consul.

— Vă rog să interveniţi oficial pe lângă autorităţile germane. Avem nevoie de cel puţin 48 de ore pentru a găsi un alt sediu şi a ne muta.

— Regret, domnule consul Hu, dar am fost refuzat. Sunteţi responsabil de acest incident. Autorităţile germane nu privesc cu ochi buni acordarea vizelor. Ştiţi acest lucru. Era de aşteptat ca ele să ia poziţie.

— Nu fac decât să urmez politica liberală a Ministerului Afacerilor Externe al Chinei, căruia, cu toată consideraţia, atât Excelenţa voastră cât şi persoana mea, în calitate de consul, îi suntem loiali.

— Dacă este aşa, voi avea grijă ca, în final, Ministerul de Externe să vă impună să activaţi în conformitate cu ordinele mele. Pentru moment, vă anunţ că doresc ca întreg personalul consulatului, inclusiv dumneavoastră, să vă alăturaţi Ambasadei din Berlin. Va trebui să facem demersurile necesare, pe lângă Ministerul de Externe, în vederea alocării unui nou spaţiu pentru consulat.

— Excelenţă, voi trimite majoritatea angajaţilor la Berlin, dar eu voi avea grijă ca în cel mai scurt timp consulatul să funcţioneze. Nu există un ordin de suspendare a activităţii Consulatului din Viena.

— Nu vă pot împiedica să faceţi acest lucru, dar, până la clarificarea situaţiei, vă opresc orice fonduri destinate închirierii unei noi clădiri.

Nerăbdătoare, Maria se îndreptă spre Consulatul Chinei. Făcu un mic ocol pentru a trece şi pe strada Trattnerhof. La numărul 1, din resturile de geamuri rămase atârnate în vitrină, puteai reconstitui reclama fabricii de umbrele. Se întrebă în gând câţi copii s-au bucurat atunci, împreună cu părinţii lor, de culorile presărate cu drag de un evreu pentru înfrumuseţarea oraşului. Cine gândea atunci că proprietarul acestei fabrici, aflată acum în paragină, era de fapt un criminal nedescoperit.

Găsi fără dificultate Consulatul Chinei, dar fiinţa îi îngheţă când zări un lanţ de nazişti desprinzând însemnele Chinei de pe clădire. Se apropie de un camion în care se încărcau cutii cu acte. Consulul o observă şi luând-o deoparte îi spuse:

— Cât mă bucur să te văd. Deocamdată, vom pleca din această clădire şi vom locui la hotel. Mâine dimineață te rog să vii aici. Vor fi sute de evrei pentru vize. Spunele că ne vom relua activitatea cât de curând, dar avem nevoie, de urgenţă, de o nouă clădire. Să nu fie a unui evreu şi nu prea scumpă.

20. Caleaşca

— Mă numesc Maria Zeher.

— Bine aţi venit! Vă aşteptam, domnişoară Maria. Pot să vă spun Maria? Numele meu este Odette. Dar ştiaţi deja acest lucru. Da, sunt franţuzoaică. Domnişoară, m-au uitat francezii aici acum 40 de ani. Dar haideţi să vă conduc în camera dumneavoastră. Odihniţi-vă puţin şi eu vă pregătesc ceva de mâncare. Frumos oraş Salzburgul. Aici, în Viena, ne sufocăm. Prea multe maşini, clădirile sunt cenuşii de atâta fum, oamenii sunt şi mai cenuşii decât clădirile, nu se mai îndrăgostesc ca pe vremuri, domnişoară Maria. Aşa cum mă vedeţi acum, puteţi crede că mergeam pe Champs-Elysées şi mă petreceau ofiţerii cu privirea, zăngănindu-şi săbiile? Ce costume strălucitoare! O, frumoşi erau bărbaţii atunci! M-aş fi măritat de o mie de ori, dar vezi, mi-a fost scris să leşin chiar în braţele lui Johan. Să-ţi spun un secret. Nu eram chiar leşinată. Doar ameţită. Ne învârteam cu ochii închişi, parcă zburam. Da, atunci m-am îndrăgostit de un vals, domnişoară. Poţi să-ţi închipui cum te leagănă un vals în braţele unui vienez? Atunci am uitat că sunt franţuzoaică şi am venit aici să-mi sting setea de vals.

Maria mergea în urma ei, păşind cu grijă pe scările de lemn care plângeau sub apăsarea nemiloasă a pașilor hotărâți ai doamnei Odette. De cum pătrunsese pe uşa masivă de lemn în curtea pătrată, care te întâmpina cu verdele plantelor agăţate pe pereţii caselor vecine, se simţise pierdută de parcă intrase în altă lume. O lume atârnată undeva, în alte timpuri. Urcară la etajul doi în torentul vorbelor doamnei Odette.

— Dacă vrei să simţi oraşul sub apăsarea grijilor de fiecare zi, să nu uiţi că trăieşti într-o lume grăbită şi gălăgioasă, nervoasă şi nepăsătoare, ar trebui să iei o cameră spre stradă, dar pentru o tânără domnişoară crescută în Salzburg este mai potrivită o cameră cu geamurile spre curtea interioară.

Un aer cald te întâmpina într-o cameră înaltă, adormită în semiîntuneric. Perdelele se strânseră ascultătoare de o parte şi de alta a celor două obloane, răstignite pe o feronerie masivă. Dinspre curte, printre fantele obloanelor de lemn, pătrundeau ultimele raze de soare ale zilei. Doamna Odette deschise larg ferestrele şi fixă obloanele de pereţi, lăsând răcoarea serii de toamnă să inunde camera. Maria aşeză geamantanul lângă uşă şi puse vioara pe un scaun aflat lângă o măsuţă, pe care trona un fonograf, iar alături câţiva cilindri. Rămase cu privirea aţintită asupra aparatului, cufundată într-o linişte în care nici măcar vocea doamnei Odette nu putea pătrunde.

— Ce vremuri! atât mai spuse Doamna Odette şi se retrase înainte ca Maria să-şi revină din izolarea simţurilor pierdute în spaţiu şi timp.

În salon, doamna Odette aşeza masa. O masă pentru două persoane. În hotel mai erau câţiva locatari, însă doar ele două vor cina împreună. Schiţă un zâmbet când doamna Odette se întoarse, aşteptând torentul de vorbe al acesteia. Dar aceasta se mărgini să-i adreseze doar o întrebare.

— Cânţi la vioară?

— Nu. Din păcate nu ştiu să cânt.

A venit rândul Mariei să devină mai volubilă expunându-şi, la rândul ei, frânturi din propria viaţă.

— Vioara are o poveste mai lungă. Este o vioară veche care a trecut, cel puţin în ultima vreme, prin mai multe mâini, fiind mereu dăruită. Este o vioară din 1827, semnată de Jean-François Aldric din Mirecourt. Eu am primit-o de la o prietenă care a plecat în China împreună cu familia.

— Bănuiesc că erau austrieci evrei, dacă au plecat în China.

— Aşa este. Sunt mulţi austrieci care pleacă în China. Cred că este bine să ştiţi că am venit în Viena pentru a lucra la Consulatul Chinei. Sper că acest lucru nu vă deranjează.

— Deloc. Aş vrea să-mi araţi şi mie vioara. Odată, când eram copil, cântam la vioară. M-a învăţat bunicul meu.

— Cu multă plăcere. Am văzut o caleaşcă în curte.

— Şi caleaşca mea are o poveste. Hans m-a cucerit la un vals şi m-a subjugat definitiv într-o caleaşcă. Acolo ne-am iubit prima dată. Alergând de-a lungul Senei. Apoi mi-a cumpărat-o ca dar de nuntă. De când a murit, nu am mai folosit-o.

Întoarsă în cameră, Maria luă un cilindru de pe măsuţă, îl aşeză în fonograf, armă arcul. Se apropie de fereastră. În curte, pe un podium de lemn înconjurat de un gard verde îngrijit tuns, sub lumina darnică a unei luni pline, trona o caleaşcă neagră. Muchiile erau marcate cu un roşu aprins care se impunea şi în coloritul siglei desenate pe uşi. Maria încercă să pătrundă cu gândul dincolo de aceste uși, alungând timpul întrun trecut așezat în inima Parisului.

Un violoncel îşi legăna sunetele, învăluind camera în vraja unei rugi aruncate pe note grave şi invitând în pas de vals o vioară care suspina, alături, în note înalte. Se cuprinseră, el, violoncelul, şi ea, vioara, în vârtejul uşor al unui vals dureros, plângând despărţirea a două suflete pereche, pierdute de noapte în valuri de timp eşuate înainte ca iubirea să-i cuprindă. Trapul cailor semăna zvâcniri în aerul cald ce lenevea pe cheiul Senei. În interiorul caleştii zburau şoapte de iubire, jurăminte nesfârşite alintau buzele flămânde. Somnul întrerupse şirul imaginilor înainte ca o voce caldă să arunce în tăcere cântul îmbrăţişat al violoncelului şi al viorii.

Este timpul să-ţi spun, noapte bună
Şi este timpul să-ţi închizi ochii.
Îţi voi răpi lumina...

Alături, pe măsuţă, fonograful îşi termină cursa odată cu ultimele acorduri din cântecul lui Henry Hall. Afară, sub razele lunii, două umbre se legănau într-un vals nesfârşit, în jurul unei caleşti întristate.

Zorii se strecurară liniştiţi în camera golită de vise a doamnei Odette. Strada îşi plângea singurătatea. O maşină opri în faţa hotelului. Perdeaua îşi reluă locul obişnuit şi scara primi ascultătoare tactul paşilor grăbiţi. Maşina dispăru pe Mariahstrasse sub privirile celor care măturau în linişte urmele rămase să păteze imaginea unui oraş pe una din cele mai elegante străzi ale sale. O foaie se încăpăţâna să vagabondeze de ici colo. În final, o tânără fată, care tocmai ieșise din curtea hotelului, o ridică, o privi câteva clipe îndreptându-se cu ea spre un coş de gunoi. În ultimul moment se răzgândi şi o strecură în buzunarul pardesiului. După o jumătate de oră ajunse în faţa clădirii care adăpostise până în ziua precedentă Consulatul Chinei. Câţiva soldaţi păzeau poarta ferecată, încercând să alunge un grup de oameni care gesticulau nemulţumiţi. Maria se apropie şi se îndreptă direct spre un tânăr.

— George, mă bucur să te revăd.

— Ce faci tu aici?

— Lucrez pentru Consulatul Chinei. Spune-le să nu mai protesteze şi să vină cu mine.

George adresă câteva cuvinte celor din jur şi tot grupul se întoarse spre Maria, aruncând spre ea priviri încărcate atât de neîncredere, cât şi de speranţă.

— Consulatul a fost închis sub pretextul că sediul era a unui evreu şi trebuie să treacă în posesia statului german. Domnul consul caută un nou sediu pentru a relua cât mai repede acordarea vizelor.

Urmă o scurtă pauză, întreruptă de George.

— Ea este Maria Zeher. Putem avea încredere. Ar trebui să găsim noi un sediu.

— Ştiu eu pe cineva care ne poate ajuta. Este vorba de un bun prieten al doctorului Kneucker. Alfred şi-a lăsat locuinţa unui prieten atunci când a plecat în China. Sigur nu ne va refuza.

Maşina luă drumul spre cartierul Penzing. De mai bine de două luni, aceeaşi doamnă, aceeaşi maşină, condusă de acelaşi şofer, se îndreptau, o dată pe săptămână, spre parcul Steinhof. Doamna Odette cobora mereu în faţa bisericii Sfântul Leopold. Din acel punct porneau alei largi care lăsau să se vadă colţuri de pavilioane aşezate de jur împrejur. Doamna Odette urcă cele câteva trepte din faţa intrării şi se aşeză pe o bancă lipită de perete. În partea de nord a parcului, un turn se impunea prin înălţimea celor patru etaje. Era fosta închisoare Narrenturm. Aici erau ţinute în lanţuri şi biciuite făpturi ale Domnului, condamnate din naştere să nu aparţină tagmei oamenilor. Copii, femei, bărbaţi, fiinţe fără de vârstă cu minţile stăpânite de poftele diavolului îşi urlau nebunia într-o lume a credinţei şi a toleranţei, a dragostei propovăduite cu vorbe sfinte în bisericile cetăţii. Dar totul avea o limită. În numele credinţei, păcatul trebuia stârpit, şi el, omul, ştia cel mai bine că diavolul putea pângări o fiinţă chiar și înainte de a se naşte. Odată contaminate, aceste fiinţe trebuiau tratate ca monştri aduşi în lume să ne încerce credinţa. Semnul crucii, biciuiri şi înfometare până la moarte şi, la sfârşit, peste un trup inert care nu fusese nicicând considerat uman, din nou semnul crucii şi o rugă de iertare a păcatului de a se fi născut. În monotonia peisajului autumnal, câteva ţipete sfâşiară sufletul alunecat în propriile îndoieli şi dureri ale doamnei Odette. Ca la un semn, dinspre alte pavilioane alte sunete îşi cereau dreptul la libertatea exprimării. Acum, când lumea vorbea în şoaptă pe stradă, când oamenii îşi ferecau gândurile, doar aici fiecare locatar al celor 32 de pavilioane avea curajul liberei exprimări. Femei în halate albe începură să apară grăbite pe alei. Unele erau însoţite de fiinţe care aruncau priviri orfane spre o lume pe care păreau a o redescoperi clipă de clipă şi de care se minunau, fiecare în felul ei. Oameni cu trupuri sănătoase şi minţi bolnave. De banca însorită cu o dărnicie neobişnuită pentru un octombrie târziu, se apropie o tânără asistentă însoţită de un tânăr care păşea şovăitor, ţinându-şi privirile aţintite spre ghetele curate şi murmurând numere fără de sfârşit. Doamna Odette se ridică şi îl îmbrăţişă cu multă căldură. Îşi şterse pe furiş lacrimile şi abordă pe faţă un zâmbet luminos. Apoi, se întoarse spre tânăra asistentă.

— Mulţumesc, doamnă Danner! Ce face micuţa Anne?

— Mulţumesc, bine! O îngrijesc cu tot sufletul. Are parte de un tratament bun, la fel ca şi nepotul dumneavoastră. Chiar s-au împrietenit. În fiecare seară, o iau cu mine la biserică şi nu îşi ia ochii de la François. Îl ascultă cum cântă la orgă. Îi urmăreşte mişcarea degetelor şi cere să cânte şi ea.

— Anne cântă cu François, ma mère! François poate să o ia cu noi?

— Nu putem, François. Doamna Danner ar plânge de dorul ei. Nu-i aşa doamnă Danner?

— Aşa este, François. Tu o să mergi acasă cu bunica ta, iar eu voi rămâne aici, cu Anne. Şi vom vorbi despre tine.

— Ma mère! François poate lua orga acasă?

— Nu putem să o luăm, François. Ar plânge părintele von Galen.

— Atunci, ma mère, te superi dacă François mai rămâne o săptămână? François vine să cânte zi de zi, iar când ma mère va veni data viitoare, François va pleca cu ma mère. François o să-l roage pe părintele von Galen să-i împrumute vioara lui. Părintele von Galen nu plânge după vioară.

— Aşa o să facem, François.

— Ma mère, a venit un soldat nou. Soldatul a vorbit frumos. Soldatul spunea că o să-l ajute pe François să meargă într-o lume în care François să fie înţeles. Că tu, ma mère, ai fi fost mai fericită dacă François nu se năştea. Ma mère, François vrea ca tu să fii fericită. François vrea să meargă în altă lume.

— Nu, François! Ma mère este fericită că te-ai născut şi ar vrea ca François să vină acasă. Locuieşte cu mine o tânără domnişoară care are o vioară. O să i-o dea lui François să cânte şi ea o să-l asculte pe François, la fel ca Anne.

— Şi domnişoara poate vedea muzica aşa cum o vede François?

— Nu ştiu, François, dar poţi să-i povesteşti cum vede François muzica.

— Spune-i că muzica înfloreşte în fiecare dimineaţă, François o mângâie, o sărută, se joacă cu ea pe aleile parcului, iar seara François îi spune noapte bună. Muzica îi şopteşte lui François cântece de leagăn.

— Ştiu, François. O să-i spun. François să nu creadă ce spune soldatul!

Intrară în biserică împreună cu părintele von Galen. În timp ce François îşi legăna mâinile peste clapele albe şi negre, scoţând în lume personaje pe care doar el le vedea plimbându-se pe aleile parcului, doamna Odette şi părintele von Galen păreau a trăi neliniştea unei drame iminente.

— Odată cu preluarea sanatoriului de către dr. Erwin Jekelius, se vorbeşte tot mai mult de planul T4.

— Ce înseamnă planul T4?

— Denumirea vine de la Organizaţia pentru eutanasiere fondată în Berlin, pe Tiergartenstraße 4. Se fac selecţii printre pacienţi pentru a fi transportaţi cu autobuzele Gekrat ale Cancelariei Führerului la Hartheim, unde vor fi eutanasiaţi. Noi lucrăm cu dr. Viktor Frankl şi cu dr. Margarethe Hilferding încercând să salvăm măcar o parte dintre pacienţi, transferându-i la spitalul Rothschild sau la spitalul evreiesc. Ar fi bine să vorbiţi cu profesorul Otto Pötzl care are un cuvânt greu de spus şi care ne sprijină. Nepotul dumneavoastră este deosebit de talentat. Trăieşte fericit într-o lume a lui pe care multora ne-ar plăcea să o putem pătrunde.

— Am să-l caut chiar astăzi.

— Aveţi aici o fişă a lui François semnată de dr. Frankl şi de dr. Hilferding. Se propune externarea din sanatoriu, fiind negat diagnosticul de autism.

— François s-a născut sănătos. Boala lui a fost generată de cumplitul accident la care a fost martor, iar muzica a devenit singura bucurie care îi umple viaţa. Acolo îşi regăseşte părinţii şi vigoarea. Acolo, în lumea sunetelor, iubeşte, urăşte, plânge. Atunci când cântă, trăieşte la fel cum trăim noi în lumea noastră.

— Doamnă Odette, mai este ceva. Dr. Heinrich Gross a solicitat efectuarea periodică de teste şi măsurători antropologice pentru François. Oricând ar putea fi reţinut. Cred că ar fi mai bine să plecaţi din Austria.

O ultimă îmbrăţişare şi maşina dispăru, lăsând în urmă spitalul construit de Otto Koloman Wagner ca o replică umană a turnului închisoare Narrenturm, ca un simbol al schimbării mentalităţilor vizavi de fragilitatea trupului şi minţii. Cel puţin aşa se credea în 8 octombrie 1907, când porţile spitalului au fost deschise pentru oameni de către primarul Vienei.

În poarta hotelului, Maria şi George încercau să păcălească timpul, discutând despre orice lucru care putea să îi ţină împreună. Îşi luau rămas bun dar, când unul, când celălalt, mai spunea ceva. Doamna Odette îi privi iubitor, cu nostalgia amintirilor sau, poate, cu durerea propriilor trăiri. Urcară toţi trei în salonul care părea a deveni un sâmbure de familie. Doar că fiecare îşi purta propria neputinţă cu un dor de viaţă netrăită.

21. Reconstituirea

În camera cufundată în întuneric, ţâşni un jet de lumină care proiectă pe peretele din spate un scaun masiv din lemn cu spătarul înalt. Alături, impasibile, aşteptau aparate din care se prelingeau pe o măsuţă joasă o mulţime de fire colorate. Câteva bătăi se strecurară printre zumzetele aparatelor. O siluetă înaltă se îndreptă hotărâtă spre uşă, continuând să rămână în conul de umbră.

— Intră, François. Doamnă Danner, aşteptaţi în pavilionul dumneavoastră. O să vă chemăm.

După ce îl dezbrăcă de haine, asistenta îl ţintui pe François pe scaunul rece. Trupul începu să tremure sub apăsarea electrozilor ataşaţi. La sfârşit, îi puse pe cap o mască care îi strângea tâmplele zvâcninde sub tumultul sângelui care inunda creierul aflat într-o stare de maximă anxietate. Doar mâinile se puteau mişca în voie, dar François nu avea voinţa necesară de a se apăra. Din gâtlejul uscat se iscau sunete rugătoare, dar fără niciun răsunet în sufletul doctorului Heinrich Gross şi a asistentei sale.

— Ma mère! Ma mère!

O altă pată de lumină se aşternu deasupra unei mese pe care era fişa lui François.

Subiect: François Wödl

Vârstă: 13 ani

Debutul bolii: la 6 ani

Diagnostic prezumtiv: traumă psihică severă, posibil autism

Manifestări: Refuză emoţiile. Nu percepe lumea în afara unor arii restrânse de interes, respectiv numerele şi muzica. Înţelege ce i se spune dar se manifestă limitat, fără iniţiative personale. Dependent fizic şi psihic. Vorbeşte despre el la persoana a treia. Trăieşte doar în prezent, refuză orice amintire. Poate construi o acţiune viitoare, dar apar stări amnezice care anulează iniţiativa. Manifestă grijă deosebită faţă de un număr limitat de persoane. Poate să scrie şi să citească cu uşurinţă, dar refuză să o facă. Simte nevoia să-şi ocupe permanent mintea. Atunci când nu cântă la orga bisericii, numără. Se simte vinovat faţă de cei din jur. Credul. Accese de furie provocate îndeosebi de acte de violenţă.

Cauze posibile: Decesul violent al părinţilor chiar în prezenţa lui.

Recomandări comisie independentă: Reintegrarea într-un mediu familial apropiat afinităţilor subiectului şi continuarea şedinţelor de psihoterapie.

Două mâini delicate aşternură pe hârtia răbdătoare data şi ora curentă, titlul şi scopul experimentului.

Data: 24 octombrie 1940, ora 10.00

Titlul: Reconstituirea

Obiectiv: Observarea reacţiilor motrice, fiziologice şi psihanalitice la repetarea situaţiei care se presupune că a declanşat boala.

Scopul studiului: Impactul posibil al unor acţiuni de represiune la nivelul unei populaţii.

Din zona ascunsă în întuneric apăru o pianină care fu plasată în faţa lui François. La vederea instrumentului, acesta începu să se liniştească. Se opri din numărătoare. Respiraţia reintră într-un ritm normal, iar aparatele îşi echilibrară valorile măsurate.

— Cântă, François. Am auzit că îţi place să cânţi.

Sunetele inundară fără milă sala. François urma să părăsească spitalul şi doctorul Heinrich Gross ţinea morţiş să-şi desăvârşească studiul. Nu părea o melodie ci, mai degrabă, o suită de note aruncate cu o ritmicitate perfectă, fără intenţia de a impresiona prin armonie. Tonalităţi joase parcă anume alese să liniştească mintea pierdută într-o lume îngustă care refuza pulsul lumii înconjurătoare. Pe peretele din faţă, apărură brusc scene care fulgerau alternativ chipul unui bărbat, apoi al unei femei, într-un ambient sonor de voci de copii, care îşi chemau părinţii.

— Tată!

— Mamă!

— Tată!

— Mamă!

Sub apăsarea obositoare a flash-urilor de lumină, ochii se ridicară de pe clapele pianinei, degetele începură să urmeze ritmul imaginilor, fixându-se pe două tonalităţi care imitau cele două silabe.

— Ta-tă!

— Ma-mă!

— Ta-tă!

— Ma-mă!

Mâinile se deplasară spre dreapta, căutând tonuri din ce în ce mai înalte. Apoi, brusc, ecranul rămase luminat cu chipul celor doi părinţi, imagine însoţită de o linişte apăsătoare. Mâinile se opriră, aşteptând parcă comanda privirii şi auzului pentru a relua ritmul sunetelor, sunete care oglindeau în lumea lui bucuriile şi necazurile unei lumi paralele din care el nu mai făcea parte. Iar cei dragi, cei care puteau să-i aline durerea transferului de trăiri, nu îi erau alături. Trecură câteva clipe de aşteptare tensionată, clipe în care aparatele începură să-şi atingă limitele pe ecranele luminate. Camera se cutremură sub impactul împuşcăturilor. Pe ecran curgeau râuri de sânge din trupuri sfârtecate. Abia auzite, notele încercară să acopere, într-un univers ideal, dezmăţul sonor al experimentului. Dar armele erau, de departe, mai bine strunite decât o biată pianină îmbătrânită de o civilizaţie pe cale de dispariţie.

Vorbele părintelui von Galen se înfigeau cu furie în inima destinului care, o dată în plus, abandona o jucărie a vieţii pe un alt tărâm al timpului, timpul morţii. În lanul de cruci, Doamna Odette împletea lacrimi cu suspine. Sufletele celor dragi zburau spre ceruri din pământul reavăn care acoperea trupurile.

Soarele unei dimineţi desăvârşite de octombrie părea a atârna pe un cer a cărui singură grijă era să guste eternitatea propriei inexistenţe. El, soarele, îşi poticnea razele de nimicurile care se înverşunau să creadă că întregul univers este aici, jos, ignorând cu bună ştiinţă relativitatea omului în faţa eternităţii. Iar între soare şi universul meschin şi limitat al oamenilor, o iluzie proiecta imagini întreţesute din norii aşezaţi cu penelul pe o pânză de un albastru necruţător de frumos. Dar doamna Odette şi Maria nu aveau ochi pentru nimic din ceea ce se petrecea dincolo de geamurile maşinii care alerga mai repede ca de obicei spre sanatoriul din parcul Steinhof. Printre frânturile de vorbe schimbate de cele două femei se strecurau şi îndemnuri adresate şoferului, îndemnuri care nu îşi aveau rostul deoarece pedala de acceleraţie biciuia din greu motorul maşinii.

Cu doar o oră înainte, doamna Odette năvălise în camera Mariei, răvăşită de visul care o înspăimântase până la suferinţă.

— Maria, te rog să vii cu mine. Am visat nişte lucruri groaznice. Trebuie să-l scoatem cu orice preţ din spital. Te rog mult să mă ajuţi. Mi s-a spus că vor face experimente cu el şi am visat că nu a rezistat. Va muri. Trebuie să-i împiedicăm.

După o jumătate de oră, cele două femei coborau în grabă treptele spre curtea interioară unde obişnuita maşină care o ducea săptămânal pe doamna Odette la sanatoriu îşi făcuse, deja, apariţia. Surprinsă, Maria încerca să o liniştească dar, în acelaşi timp, o bombarda cu întrebări din care se putea citi nedumerirea.

— Ieri mi-a telefonat pastorul şi mi-a spus că azi urmează ca doctorul Heinrich Gross să facă experimente pe François.

— Ce fel de experimente?

— Nimeni nu ştie decât că s-a pregătit o cameră specială în care s-a instalat aparatură medicală şi de înregistrare. Doctorul filmează aceste experimente. Cei care au trecut prin acea cameră au dispărut fără urmă din spital.

— Credeţi că se va întâmpla la fel şi cu François? Este doar un copil. Nu se poate ca cineva să fie atât de crud. Şi, până la urmă, ştiam că i s-a aprobat externarea.

— Mi-e frică, Maria. Spre dimineaţă am visat că eram la mormintele părinţilor lui cu părintele von Galen şi că îl plângeam.

Între cele două doamne, impasibilă, o vioară îşi etala indiferenţa la zbuciumul în creştere. La plecare, Maria, în graba generată de neliniştile doamnei Odette, fără să stea prea mult pe gânduri, a luat câteva lucruri, printre care şi vioara. Poate, ca un gest reflex la hotărârea pe care o luase deja de a o dărui lui François.

Poarta sanatoriului era păzită formal. Vizitatorii puteau intra pe baza unui act de identitate şi a unei interogări sumare care se referea în primul rând la persoana vizitată şi la gradul de rudenie. Cu calmul unui om fără griji, dar împovărat de o frică atent disimulată, un tânăr se prezentă la intrarea principală a spitalului. Obosit de un schimb de noapte prelungit, soldatul notă cu grijă în registru, fără ca măcar să arunce o privire asupra vizitatorului. Pe măsură ce scria, murmura mai mult pentru sine: 24 octombrie 1940, ora 8:30; Vizitator: Wilhelm Hartung; Pacient: Wally Hartung; Grad de rudenie: verişori.

În acest timp, Wilhelm Hartung, pe numele lui adevărat Wilhelm Roggenthien, iscodea împrejurimile, punând interiorul în concordanţă cu ceea ce studiase din exterior. Plănuise să iasă pe o poartă laterală, închisă cu un lanţ nu foarte gros, poartă lângă care plasase un cleşte special. Doar că ar fi trebuit să traverseze curtea prin spatele bisericii, fapt care fi putut da de bănuit. Ora era matinală, biserica închisă, deci orice apropiere de gard nu putea trece neobservată. Se îndreptă spre corpul unde, de câteva luni, iubita lui, Wally, fusese transferată de la clinica din Alsterdorf unde cei doi îşi înfiripaseră povestea de dragoste. Diagnosticaţi ca irecuperabili, tinerii s-au întâlnit în captivitatea impusă atâtor oameni doar pentru că rasa ariană ar fi putut fi periclitată. S-au îndrăgostit ca doi proscrişi cărora li se luase dreptul de a iubi, întărind până la disperare setea lor de a se uni în faţa lumii şi a lui Dumnezeu. Ieşirile pacienţilor în afara pavilionului erau consemnate într-un registru, durata acestora fiind de maxim o jumătate de oră. Wally se abţinu cu greu să nu se arunce în braţele lui Wilhelm. Pentru personal erau verişori şi au obţinut dreptul de a face o plimbare prin curte. Dar planurile lui, ticluite cu atâta speranţă şi încredere, se risipiră când curtea se umplu de soldaţi aşezaţi într-o formaţie prestabilită pentru primirea unui înalt demnitar militar. Fără a mai sta mult pe gânduri, se strecurară prin spatele soldaţilor, chiar spre poarta principală unde toată lumea se agita pentru vizita anunţată ca iminentă. O maşină opri chiar la intrare. Doamna Odette şi Maria coborâră şi, fără să se sinchisească de pregătiri şi de reguli, intrară în trombă în curte. În zarva pregătirilor, nimeni nu mai lua seama la cele patru personaje care erau, la rândul lor, incapabile să reacţioneze altfel decât aşa cum le dicta instinctul de a-şi duce la îndeplinire planurile. Doamna Odette dorea cu disperare să ajungă în pavilionul în care se afla François, iar cei doi îndrăgostiţi urmăreau, cu aceeaşi înverşunare, să iasă din incinta sanatoriului.

Intrată în pavilion, doamna Odette oscila între a o căuta pe prietena ei, doamna Danner, asistenta lui François, sau a-şi găsi mai întâi nepotul. În acest timp, Maria scruta împrejurimile încercând să înţeleagă acest du-te-vino care se apropia de paroxism. Din pavilioane ieşeau ofiţeri grăbiţi aranjându-şi ţinuta din mers. Chipie strălucitoare, cizme impecabile, asistente şi doctori care îşi îmbrăcaseră în grabă halatele de gală. Privind curtea, Maria îl observă pe părintele von Galen. Se îndreptă grăbită spre acesta.

— Părinte, sunt prietena doamnei Odette. Am venit să-l vedem pe François. Doamna Odette a avut un vis îngrozitor.

Fără să mai stea pe gânduri, părintele o conduse spre pavilionul din care tocmai ieşea medicul SS Heinrich Gross împreună cu o asistentă grotescă prin atitudinea afişată. Pomeţi ascuţiţi, buze subţiri, încleştate într-un rictus care semăna teamă. Iar ochii, mai ales ochii, exprimau parcă convingerea că întreaga lume era prizonieră a privirii sale. Se strecurară în salonul din care răsunau sunete purtătoare de groază. Zgomote de împuşcături însoţeau imagini proiectate pe un ecran a cărui strălucire nu se potrivea cu zbaterea oamenilor retezaţi de gloanţe. Pe un scaun, legat în curele, un copil încerca din răsputeri să se ascundă într-o altă lume, lumea muzicii născută în inima sa din pasiunea pentru frumos educată generaţie de generaţie şi oferită, acum, cu mărinimie, unui suflet greu încercat de soartă. Izbânda strămoşilor asupra timpului era pe cale să contureze o conştiinţă nouă, eliberată de amintirile dureroase ale primilor ani de viaţă. Pentru prima dată, cele două lumi se contopeau într-un nou născut, micuţul François, copilul talent conştient de pasiunea şi harul său, capabil să înţeleagă binele şi răul, bucuria şi durerea. Cei doi îl desprinseră, Maria îl ajută să se îmbrace cu hainele aduse de acasă, în timp ce părintele se grăbi să o caute pe doamna Odette. Când se apropiară de careul încropit pentru întâmpinarea temutului general Amon Goeth, într-o clipă de linişte în care doar mâinile zburau cu patimă spre cer într-un salut de acum stăpân al prea multor conştiinţe, François luă din mâinile Mariei vioara şi, înainte ca aceasta să îl poată opri, cântă una din bucăţile preferate pe care le exersase de atâtea ori la vioara părintelui von Galen. Generalul Amon Goeth, cunoscut atât pentru cruzimea sa dar şi pentru toleranţa faţă de fraţii Henry şi Poldek Rosner pe care îi punea să cânte la petrecerile la care participa şi Oscar Schindler, un mare iubitor de muzică, se apropie, strânse mâna copilului şi, vizibil emoţionat, adăugă întorcându-se spre careul personalului care recunoscuse în micul muzician cobaiul doctorului Heinrich Gross.

— Iată dovada superiorităţii poporului german! Iată muzica care va îngenunchea lumea în numele acestei superiorităţi! Un tânăr german despre care sigur veţi mai auzi.

Alaiul se îndreptă spre pavilionul principal, urmând îndeaproape suita generalului, în timp ce doamna Odette, Maria şi François se apropiau de maşină. Lungiţi pe bancheta din spate a automobilului, speriaţi, stăteau Wally şi Wilhelm, implorând ajutor. Maşina porni, parcă mai uşoară decât la venire, purtând iubire, speranţă şi viaţă.

22. François Wödl

Într-un pat larg, ascuns soarelui în colțul unei camere generos de mare, cu greu puteai simți prezența fizică a unui copil. Cu ochii larg deschiși, privirea pierdută într-un univers al întunericului în care mintea lui nu deslușise până nu demult decât umbre, doar buzele păreau a trăi alături de mobilierul discret care răsărea pe ici-colo din semiîntunericul păstrat cu grijă de draperiile masive. Într-un alt colț, departe de zgomotul străzii, un pian reușea să-și impună măreția, lăsându-se privit cu aviditate de oglinda masivă de pe peretele opus. Pe măsuța ce-și încolăcea picioarele cu grația unei balerine cuprinsă de fiorii muzicii, aștepta ultima invitată în acest mic muzeu de lucruri și amintiri ascunse cu grija de a îndepărta orice sursă de durere. O vioară dăruită cu evlavie de Maria unui copil care pătrunsese deja în sufletul ei, lărgind acel sentiment pe care și l-a dorit ca pe o completare a existenței sale umbrită de constrângeri fizice. Atunci când nu îndrăznești să-ți trăiești propria viață la intensitatea pe care Dumnezeu a lăsat-o ca dar oamenilor, poți să pătrunzi în bucuria sau durerea semenilor tăi, abandonându-ți propriile limitări. Și nu este nevoie să iubești pe cineva pentru a-i dărui visurile tale. Este îndeajuns să eliberăm această putere din fărâma de lumină ascunsă în fiecare dintre noi, dăruită odată cu viața, lumina adevărului fundamental, lumină pe care mulți nu o vor descoperi vreodată. Aerul, obosit de atâta nemișcare, prelua, cu grija de a nu le fărâma, șoaptele desprinse de pe buzele ușor tremurânde ale lui François. Dincolo de ușa întredeschisă, fiecare cuvânt producea o furtună de tresăriri ale doamnei Odette. Înainte de a-și aduce nepotul acasă, a înlocuit toate pozele de familie cu tablouri reproducând colțuri de frumusețe din Parisul pe care, în sufletul ei, ar fi dorit să-l readucă în viața sa și să-l cultive ca valoare în inima lui François. Plănuise o plecare la Paris pentru a-i dărui lui François acea parte de moștenire trupească și sufletească pe care nu o cunoscuse până atunci. În camera ei erau teancuri de poze și scrisori de la rudele rămase în Franța, toate oferite cu drag micuțului François, trezindu-i curiozitatea de a-și asuma cealaltă personalitate a sa, aceea de francez rătăcit din cauza unei nopți de iubire legănată de arcurile unei calești rătăcind pe străzile Parisului într-o lume care rezona cu valorile în care ea crezuse în urmă cu foarte mulți ani, valori acoperite astăzi de zgomotul strident al uralelor ce se doreau universale. Acum, toate aceste urme de identitate erau ascunse cu grija de a nu răscoli prin fundătura sufletului în care nu găseai decât prilej de emoție negativă. Dar oare François era dispus să înlocuiască anii trecuți, renunțând la o frântură de viață pe care fiecare dintre noi o dorim moștenire a unui mâine, cu bucuria muzicii eterne? Îndoiala creștea odată cu înșiruirea de vorbe care treceau cu tot mai multă vlagă pragul camerei. Umbrele din universul minții primeau cu dragoste nume în lumea în care trupul lui François era obligat să trăiască înconjurat de oameni reali, de bucurii și de dureri. O lume în care nu există „omul”, ci „oamenii”, făcându-și bine și rău deopotrivă. Trebuia să decidă dacă va aduce aceste amintiri în viața sa pământeană sau își va împărți veșnic mintea și sufletul între două lumi pe care cu prea mare ușurință le considerăm incompatibile. Dacă de dincolo nu vom cunoaște vreodată trăirile celor dispăruți, putem spera oare că, prin credință și dragoste, trăirile noastre se aștern și acolo, în universul sufletelor, aducând mângâiere? În camera primitoare se înfiripă un monolog.

— François. François Wödl. Cum poate un austriac să se numească François?

— François. François este un copil care iubește muzica.

— François cântă pentru toată lumea care iubește muzica. Ce îmi dăruiesc oamenii?

— De ce îmi place să cânt? Oare muzica există dincolo de notele pe care am învățat să le plimb pe clapele pianului?

— De unde vin notele? De ce la început vedem notele, iar mai apoi doar simțim cum sunetele devin armonie de emoții, uitând simbolurile care le-au generat?

— Dimineața mă trezesc cu gândul la voi. Acum, chiar acum, vă iscodesc chipurile, vreau să știu că, acolo sus, vă bucurați pentru mine, că v-ați făcut griji cât timp am fost bolnav.

— Acolo sus, vă trimit dragostea bunicii.

Dinspre geam, peste șoaptele lui François, se perindară strigătele vesele ale unei fetițe.

Unu, doi, un picior la trei,
Două stau pe cinci și patru,
Iar pe șase un picior de vrei,
Dintr-o casă faci un teatru.

Apoi, cu și mai multă ardoare, de la capăt

Unu, doi, un picior la trei,
Două stau pe cinci și patru,
Iar pe șase un picior de vrei,
Dintr-o casă faci un teatru.

Din stradă cântecul se opri. Se opri și tremurul buzelor lui François. De la etaj, din geam, doi ochi iscodeau dreptunghiurile desenate pe trotuar și creștetul blond al unei fetițe ale cărei codițe se legănau odată cu capul într-un larg semn de nemulțumire. Cu mâinile în șold, fetița se răsuci pe călcâie și, pe un ton provocator, i se adresă:

— Hai să ne jucăm. De una singură nu are niciun farmec. Apoi își reluă săriturile printre căsuțele strâmbe călcându-le când cu un picior, când cu amândouă. Zgomotul papucilor însoțea ca niște bătăi de tobă ritmul cântecului.

Unu, doi, un picior la trei,
Două stau pe cinci și patru,
Iar pe șase un picior de vrei,
Dintr-o casă faci un teatru.

François trecu ca o nălucă pe lângă doamna Odette și, înainte ca aceasta să ajungă în dreptul ferestrei ce dădea spre stradă, băiatul, cu mâinile pe umerii fetiței, îi însoțea pașii. Spuse cu și mai multă tărie, cuvintele lor îi făceau pe trecători să întoarcă capul și să-și amintească faptul că pe străzile Vienei, până nu demult, oamenii știau să zâmbească. Doamna Odette se depărtă de geam și, cu plăcerea unei copilării renăscute în sufletul ei, începu să repună în cameră strălucirea amintirilor. Sufletul ei, ca și sufletul lui François, era gata să privească spre trecut cu aceeași liniște cu care puteau privi acum și prezentul. Din stradă cântecul se pierdu, lăsând loc curiozității nevinovate să se manifeste din plin.

— Eu stau la hotel cu părinții mei. Cum te cheamă?

— François.

— Ce fel de nume este François?

— Sunt pe jumătate francez. Bunica mea este franțuzoaică. Pe tine?

— Isabela.

François zâmbi, apoi o întrebă ștrengărește.

— Ce fel de nume este Isabela?

Fără a mai aștepta un răspuns, François o luă de mână și o trase spre curtea hotelului.

— Hai să ne jucăm în caleașcă. Când o să fiu mare o să te plimb cu caleașca prin Paris.

— Iar eu o să-ți arat Madridul noaptea.

Arcurile ruginite se dezmeticiră din somnul lor îndelungat, portierele se treziră la viață şi, în mintea lor, doi cai nărăvași călcau anii în copite purtându-i spre o noapte de vis, peste ani, în mijlocul Parisului.

23. Un om și un câine

Seara cobora umbrind gândurile zilei. Noaptea se năştea păstorind gândurile oamenilor. O noapte. Ultima noapte. Caleaşca, impasibilă, aşternea peste vreme doar urme de rugină şi oboseală. Maria şi George îşi plângeau dorurile nenăscute. Era ultima noapte care îmbrăţişa cu iubire o dragoste venită atât de firesc. Din acea dimineaţă în care s-au regăsit în faţa consulatului Chinei, au simţit că vor sfârşi prin a-şi uni trăirile sorbind clipele de iubire cu o intensitate pe care doar disperarea o poate aduce în mintea şi trupul omului. Aveau înainte doar trei săptămâni în care puteau să-şi depene amintirile pentru a construi acea fiinţă în care să poată sălăşlui împreună pentru tot restul vieţii. O fiinţă care să fie deopotrivă trup, suflet, gând şi iubire. O fiinţă în care lumea întreagă să-şi reverse neliniştile, iar ei, din înaltul fericirii, să le fie tuturor iubire. Nu aveau puterea să urască de atâta dragoste.

Drumul curgea alene printre umbrele alungite ale arborilor, lăsând cu dărnicie norii de praf să plutească leneş peste calea de piatră muşcată în peretele stâncos, perete care cobora abrupt din platoul Barrois înainte de a se prăvăli în apele neliniştite ale Ornain-ului. Caleaşca înainta fără grabă, lăsată în voia celor patru cai care băteau pasul cu regularitatea unui ceasornic. Câteva lovituri de baston treziră vizitiul din amorţeală.

— Opreşte!

Atelajul mai avansă câţiva metri înainte ca René şi apoi caii să-şi depăşească starea de lâncezeală venită odată cu căderea serii. Mai aveau câteva ore de făcut până la castelul Gondrecourt, dar Mademoiselle de Chartres nu se sinchisea de acest lucru. Sări afară din caleaşcă înainte ca bătrânul René să apuce să coboare. Se apropie de marginea drumului, privind cu nesaţ apele învolburate. Ridicându-şi poalele rochiei cu o mână, din câteva salturi ajunse lângă apele râului şi, fără a sta pe gânduri, reuşi să sară pe un bolovan înfipt în mijlocul apei. René rămase la marginea drumului, aşteptând să vadă de ce nebunii mai este în stare Elisabeth-Charlotte d'Orléans la cei 21 de ani ai săi. După multe încercări eşuate de a o căsători, mama ei, ducesa Charlotte-Elisabeth de Bavaria, renunţase să-şi mai controleze fiica. De altfel, ducesa nu se sfiise să o apostrofeze, chiar şi faţă de unchiul ei, regele Louis al XIV-lea, că este groaznic de sălbatică, mai rea decât un băiat.

Dinspre pădurea care împrejmuia castelul Gondrencourt se auzeau în mijlocul nopţii urlete prelungi. Oamenii spuneau că un câine sălbatic se apropia de zidurile cetăţii, noapte de noapte, fără a încerca să se aventureze spre gunoaiele care făceau deliciul hranei pentru câinii din cetate. Unii dintre ei spuneau că odată, demult, un om sa strecurat afară din cetate încercând să-l prindă. Din acea noapte nimeni nu l-a mai văzut, lumea fiind convinsă că acesta a fost omorât de câine.

Tăcerea apăsa greu în camera Mariei. Înlănţuiţi, George şi Maria priveau curtea pustie. Din umbra camerei încercau să desluşească amintirea primelor îmbrăţişări petrecute acolo, în colţul întunecos, ascunşi ca doi copii în caleaşca doamnei Odette. George îşi fereca gândurile născute din sufletul cuprins de remuşcări. Maria îi cuprinse obrajii, îl sărută şi îşi petrecu mâna prin părul lui.

— Nu ştii cât de fericită pot să fiu. Pot trăi tot restul vieţii iubind fiecare clipă petrecută cu tine.

— Maria, este aşa de simplu. Poţi veni cu noi în China.

— Ştii că nu voi veni. Ştiam de la început că pleci, că trebuie să-ţi salvezi familia. Va trebui să-ţi urmezi calea aşa cum şi eu îmi voi trăi viaţa.

— Dar viaţa noastră? De ce nu avem dreptul şi noi să fim o familie?

— Iubirea noastră este o victimă de război.

Caleaşca îşi reluă drumul spre castelul Gondrencourt. Cu doar câteva zile înainte, Elisabeth-Charlotte îl asculta în vasta sală a castelului pe abatele Louis de Thesut, trimisul Alteţei Sale Regale Philippe de France, duce de Orleans, la negocierile de pace încheiate la Ryswick în mai 1697 între Maiestatea Sa Imperială şi regele Franţei Louis al XIV-lea. Prin tratat, ţinuturile Lorraine şi Barrois erau redate ducelui Leopold I, succesor de drept al regelui Charles. Acesta urma să vină din exil, pentru prima dată, la vârsta de 18 ani, în patria sa. Din când în când, ducesa Charlotte-Elisabeth de Bavaria, îşi manifesta nemulţumirea faţă de prevederile tratatului. La sfârşitul lecturii, abatele se opri uitându-se cu insistenţă la ducesă.

— Părinte, suntem recunoscători pentru felul în care aţi reprezentat interesele familiei şi totodată ale casei regale. Dacă fratele nostru, regele Louis, este de acord, am dori să ne reprezentaţi şi la tratativele din Francfort unde urmează să fie negociate alte drepturi care mi se cuvin prin prevederile tratatului.

— Mă simt onorat de faptul că am adus satisfacţia dorită intereselor Voastre şi ale Franţei. Regele nostru, Louis, mi-a adresat aceeaşi cerere pe care mă simt onorat să o accept. Cu voia dumneavoastră, doamnă, permiteţi-mi să vă înmânez un mesaj personal din partea regelui, adresat direct luminăţiilor voastre.

Se apropie şi lăsă în mâna ducesei o scrisoare. Mademoiselle presimţea că unchiul ei, regele, pregătea o tactică care să-i asigure o îndulcire a pierderii celor două ţinuturi, dar nimeni nu se gândea la ce putea fi mai rău. Aruncând scrisoarea în faţa lui Philippe, ducesa îşi revărsă furia fără a ţine cont de prezenţa abatelui.

— Nu-mi dau fata pradă de război!

Cu faţa în pământ, abatele de Thesut, adăugă cu voce scăzută, dar fermă.

— Regele vă anunţă că ducele Leopold se întoarce la castelul Gondrecourt şi că pictorul de la curtea regală a fost trimis pentru a face un portret fiicei voastre.

Între timp, ducele Philippe reuşi să parcurgă câteva rânduri din scrisoarea fratelui său şi, fără a fi deranjat de remarca soţiei sale, adăugă pe un ton extrem de mulţumit:

— Dar ai văzut cât de generoasă este dota oferită de fratele meu, regele?

Domnişoara Elisabeth trânti uşa salonului, refuzând să mai asculte binecunoscutele discuţii privind posibilele alianţe care se făceau sau se desfăceau pe seama ei. În urma sa puteai auzi doar vorbe pline de furie.

— Mă măritaţi doar dacă vreau eu!

Nu cu multă vreme în urmă, Mademoiselle de Chartres lăsase fără replică, prin reacția sa, o altă propunere de căsătorie spusă pe față.

— Je ne suis pas faite, madame, pour un cadet! a exclamat ea.

Şi iată că acum, ajunsă la cei 21 de ani fată bătrână printre principesele curţilor imperiale, era sortită să ia ca soţ un nimeni care abia de împlinise 18 ani. Pe poarta reşedinţei familiei regale, înainte ca zorile să alunge stihiile nopţii, o caleaşcă se avânta pe drumul uscat de vânturile unei toamne secetoase. Mademoiselle luase o decizie. Dorea să-l înfrunte pe Leopold la el acasă, să-i spună fără ocolişuri că o astfel de căsătorie nu este posibilă.

Pe străzile Vienei noaptea îşi depăna clipele lăsând fiinţele pradă neliniştilor născute în vise sau, dimpotrivă, legănând somnul doar cu răsuflări dătătoare de odihnă. Plecaţi din hotel, George şi Maria treceau prin conuri de umbră şi lumină respirând tăcerea unei despărţiri aşteptate. Ajunşi în gară, se aşezară pe o bancă, aşteptând ca timpul să alunge ultimele clipe de fericire. Un tren le va tăia viaţa în două bucăţi care nu vor putea fi reunite vreodată. Sub un pom cuprins de umbră, un om privea, şi el, undeva spre orizontul liniei ferate. Alături, un câine aştepta liniştit, ridicând din când în când ochii spre stăpânul său. Doar un om, un om singur cu gândurile sale, şi un câine care aştepta cu răbdare ca el, omul, să-i arate un drum. Păreau două fiinţe încremenite în spaţiu, despărţite de timpul care curgea odată cu naşterea zorilor. Două fiinţe care nu plecau nicăieri şi care nu veneau de nicăieri pentru simplu motiv că fiecare aştepta ca celălalt să spargă această aşteptare perpetuă. Un tren se opri în gară lepădându-şi durerile din încheieturi peste şinele reci şi alungând pentru câteva clipe liniştea unei dimineţi de abia răsărite. Nu era trenul lor. Şi nici trenul lui George. Era un tren care de fapt nu exista pentru cele două perechi. Maria şi George, omul şi câinele, nu aşteptau de fapt un tren. Erau în gară doar pentru faptul că aici, în gară, vin şi pleacă drumuri, iar ei îşi căutau drumurile.

Caleaşca îşi reluă mersul intrând în plină noapte în pădurea care înconjura castelul. În lumina lunii, o siluetă alungă liniştea apăsătoare cu un urlet care îi făcură pe cei patru cai să-şi oprească brusc mersul. Câinele stătea nemişcat în mijlocul drumului, părând un străjer care dorea să-şi apere domeniul. Din negrul pădurii un om se apropie fără a spune o vorbă. Privi blazonul casei de Orleans şi aşteptă. Elisabeth îşi arătă chipul pe geamul portierei.

— Sunt Elisabeth-Charlotte d'Orléans. Doresc să merg la castelul Gondrecourt.

— Excelenţa voastră se află în primejdie. Drumul este strâmt, chiar la marginea prăpastiei, iar caii pot să se sperie uşor de umbrele nopţii. Cel mai bine ar fi să înnoptaţi în coliba mea modestă şi mâine să vă reluaţi călătoria.

— Mademoiselle, vă rog să acceptaţi, adăugă René, care ştia că nebuniile domnişoarei sunt destul de greu de oprit.

Fără a mai spune o vorbă, Mademoiselle coborî din caleaşcă şi îl urmă pe bătrânul sihastru pe un drum care se afunda în pădure. În urma lor, trăsura dispăru şi ea sub coroanele copacilor. După doar câteva sute de metri, din întuneric, răzbiră lumini care jucau în ferestrele unei căsuţe de lemn. Alături, un cal priponit îşi alina foamea dintr-un braţ de fân. Intrară în casă printr-o uşă strâmtă. Focul din vatră arunca umbre şi lumini, lăsând întunecat un colţ al camerei în care o uşă străjuia încăperea din spate. Cei doi se aşezară la masă, în timp ce René deshăma caii. Pe pereţii încăperii erau atârnate două viori care aşteptau să fie finisate. Alături, bucăţi de trunchiuri tăiate cu mare grijă, aşteptau să fie date pradă focului, sau, poate, să nască armonii de sunete. Elisabeth se apropie şi, cu mare grijă, luă în mână o vioară.

— Mă străduiesc să fac viori. Am copilărit în Mirecourt, unde am deprins tainele meseriei.

Elisabeth nu răspunse, dar privirea ei deveni mai puţin dominatoare, aproape iubitoare. De mică, învăţase să preţuiască arta şi pe oamenii care o cultivau.

— Ce vă aduce, domniţă, tocmai în ţinuturile acestea uitate de lume?

— Vreau doar să-l cunosc pe ducele Leopold.

Din colţul întunecat al camerei îşi făcu apariţia un tânăr al cărui port contrasta cu simplitatea din casa bătrânului. Făcu o reverenţă în faţa prinţesei dar, contrar uzanţelor, evită să se prezinte.

— Cu voia domniei voastre, voi anunţa vizita dumneavoastră ducelui şi vă asigur că vă veţi bucura de cea mai bună primire.

Ochii tânărului, adânc emoţionat de un comportament atât de curajos şi nesăbuit din partea unei alteţe regale, scânteiară la vederea acestui chip angelic. La rândul ei, prinţesa, privită cu atâta ardoare, simţi cum căldura sângelui îi inundă faţa.

— Vă sunt recunoscătoare pentru gestul dumneavoastră, dar aş prefera ca vizita mea să fie neanunţată. De altfel, ea are un caracter personal şi ceea ce doresc să-i comunic nu cred că va fi prilej de sărbătoare.

Întorcându-i lipsa de politețe, se ridică de la masă şi se îndreptă spre caleaşcă, de unde se întoarse ţinând în mână o carte. Îşi reluă locul adâncindu-se în lectură. Ajutat de tânăr, bătrânul pustnic pregăti o cină modestă. Vădit incomodată de privirile stăruitoare ale acestuia, renunţă la lectură. Tânărul se apropie şi privi coperta cărţii.

— Pot să o răsfoiesc?

— Desigur, dar cu mare grijă. Este un dar din partea lui Charles Perrault.

Tânărul respectă dorinţa domniţei, accentuând gesturile grijulii prin care întorcea paginile cărţii dedicate de autor prinţesei.

— Les contes de ma mère l’Oye. Am auzit câte ceva despre aceste povestiri pentru copii.

— De fapt aceasta este o copie, originalul îl păstrez în biblioteca mea. Mi-ar face plăcere dacă l-aţi accepta ca un dar din partea mea în semn de recunoştinţă pentru ospitalitate. Dacă îmi spuneţi numele dumneavoastră aş întregi gestul cu o dedicaţie.

Precipitat, pustnicul îi invită la masă salvându-l pe tânăr de la obligaţia de a-şi dezvălui identitatea. O cină simplă aduna la aceeaşi masă un majordom, o prinţesă, un tânăr nobil, un pustnic şi un câine. Apoi prinţesa se retrase în camera din spate unde un pat mic, dar curat, era parcă anume pregătit pentru a primi un oaspete. În acea noapte, omul și câinele nu-şi mai făcură apariţia la zidurile cetăţii. Nimeni nu observă acest lucru straniu. Oamenii forfoteau în plină noapte, grăbiţi să încheie toate pregătirile pentru primirea ducelui Leopold. A doua zi spre prânz, la porţile deschise ale cetăţii, la apariţia unui călăreţ urmat de o caleaşcă pe care trona emblema casei de Orléans, trâmbiţele începură să sune, în timp ce de pe ziduri oamenii scandau numele lui Leopold. Ducele coborî de pe cal, se apropie de caleaşcă şi, deschizând uşa, făcu o reverenţă adâncă în faţa prinţesei. Îmbujorată, prinţesa îşi regăsi cu greu stăpânirea de sine. Acceptă braţul oferit de ducele Leopold şi, împreună, în aplauzele mulţimii, intrară pe poarta cetăţii. În pădure un om şi un câine îşi treceau zilele departe de tumultul lumii. Pustnicul, fost căpitan al regelui Charles al V-lea, tatăl lui Leopold, refuzase oferta acestuia de a servi la curtea sa. Vreme de ani de zile, seară de seară, însoţit de câinele său, se strecurase în cetate încercând să menţină spiritul de loialitate al populaţiei faţă de regele lor aflat în exil.

După două zile, prinţesa Elisabeth-Charlotte d'Orléans, în drumul de întoarcere, se abătu pe la căsuţa din pădure. Pustnicul o primi cu aceeaşi căldură lângă focul aprins. Câinele era alături privindu-i fiecare mişcare.

— Aş vrea să vă dăruiesc ceva de preţ.

Bătrânul luă două lemne aflate lângă vatră şi le privi cu atenţie.

— La ce sunt bune aceste lemne, prinţesă?

— Sigur ne ajută să ne încălzim trupurile.

— Dar oare, nu pot ele încălzi şi sufletul? Când veţi deveni ducesă de Lorraine şi de Bar, îmi veţi putea oferi cel mai de preţ dar. Un dar pe care oamenii locului îl merită. Această bucată de lemn, născută în pădure prin voia Domnului, poate deveni mai mult decât scrum în vetrele oamenilor. În Mirecourt, sunt oameni pricepuţi care din trunchiuri bine alese construiesc viori. Luaţi această bucată de lemn ca amintire şi ridicaţi aceşti oameni la rangul pe care îl merită, recunoscându-le breasla.

— Aşa o să fac.

Privi bucata de lemn şi observă că, spre deosebire de cea pe care bătrânul tocmai o aruncase în foc, aceasta avea două noduri care îi dădeau o formă ciudată.

— Dar pentru viori nu ar trebui un lemn neted, fără noduri?

— Dintr-un lemn neted orice meșter poate construi o vioară, dar din acest lemn doar un maestru ar putea scoate la lumină toată energia întemniţată în nodurile pe care le vedeţi. Când veţi găsi maestrul care va îndrăzni să prelucreze acest lemn, sunetul viorii va depăşi orice aşteptare.

— Primesc acest dar şi fie ca vioara care se va naşte din ea să însoţească, prin darul iubirii de frumos şi de oameni, doar bucurii.

— Bucuriile şi durerile nu pot fi despărţite, dar ele pot fi cuprinse în frumuseţe. Acest lemn va trăi sute de ani alături de oameni, martor al tumultului pe care oamenii îl aruncă în lume. Va fi o jucărie a vieţii. Când nedreptatea din lume va fi de nesuportat, va înceta să mai trăiască plecând, şi ea, vioara, în lumea amintirilor.

Pe peronul gării din Viena dimineaţa îşi intra pe deplin în drepturi. Trenul scoase un nor de aburi care acoperi pentru câteva clipe peronul. Când acesta se risipi, omul şi câinele dispărură ca şi când nu ar fi fost niciodată acolo. Doi tineri, mână în mână, părăseau în tăcere gara.

În pădurea din apropierea castelului Gondrencourt, în mâinile unei prințese, odihnea o bucată de lemn din care un lutier din Mirecourt va zămisli o vioară. Vioara din umbra destinelor.

24. Începutul

În sala tronului așteptarea devenise apăsătoare. De când ducele Leopold a făcut cunoscut testamentul său prin care ducesa era îndepărtată de la orice formă posibilă de a exercita o putere politică în ducat, lăsând regența Consiliului, o atmosferă glacială domnea la curtea din Luneville. Ducesa Elisabeth-Charlotte s-a îndepărtat brusc de treburile ducatului, reluându-și călătoriile prin târgurile animate de o evidentă bunăstare, dată de înflorirea negoțului hrănit din belșug de roadele pământului muncit în deplină serenitate. Oamenii simțeau că ducatul se bucura ca niciodată de o independență aducătoare de liniște într-o lume în care echilibrul puterilor se zdruncina ori de câte ori murea sau se năștea un principe moștenitor, evenimente care consfințeau sau distrugeau alianțe. Ușa capelei ducale se deschise încet, o umbră se strecură și se opri chiar la intrare. În acordul clavecinului aflat în stăpânirea principesei Anne Charlotte, dinspre altar se răspândea cu forță motetul Exaudiat te Dominus. Cu câteva bătăi nervoase, bătrânul superintendent Henry Desmarest întrerupse elanul corului.

— Alto trebuie să răzbată prin intensitate și cum nu avem suficientă forță, este bine ca restul vocilor să ajute reducând puțin tonalitatea.

Din spate, foșnetul unei rochii ajunse la urechile coriștilor care se grăbiră să se încline în fața ducesei.

— Alteță, prezența și susținerea dumneavoastră dă forță efortului nostru de a înălța Domnului ode de slăvire.

— Domnule Desmarest, nimic nu vă poate opri în demersul dumneavoastră pentru a face minuni la modesta noastră curte.

— Am fost primit la curtea Excelenței Sale ducele Leopold când mă aflam într-un mare pericol și nu pot decât să fiu recunoscător ducatului de Lorraine și Bar pe care îl voi servi cu credință sub oblăduirea Excelenței Voastre, recunoscută pentru dragostea nemărginită pe care o aveți pentru arte. Carnavalul pe care îl organizați în fiecare an este de notorietate la toate curțile imperiale.

— După cum știți, ducatul nostru a devenit tot mai cunoscut și mulțumită instrumentelor ieșite din mâinile lutierilor din Mirecourt.

După o scurtă pauză, ducesa reluă, privind undeva spre geamul prin care puteai vedea marginea pădurii:

— Când am venit prima dată în ducat, întâmplarea m-a condus la casa unui pustnic care își ducea zilele în pădurile din apropierea castelului Gondrecourt. Atunci am făcut o promisiune și acum a venit vremea să o respect. Mâine aș dori să mă însoțiți. Vom întâlni neîntrecuții meșteșugari din Mirecourt.

Drumul de piatră întorcea într-o chemare continuă gemetele roților caleștii, întretăiate cu regularitate de tropăitul cailor. Când intrară pe valea Ornain-ului, Elisabeth-Charlotte ceru tânărului vizitiu să îi facă loc alături și să îi lase în grijă atelajul. Întreg convoiul încetini pentru a ține pasul cu mersul domol pe care ducesa îl imprimă caleștii. La un moment dat, trăsura părăsi convoiul luând drumul unei văi ce dispărea printre brazii seculari. Nu departe se opri într-o poiană în mijlocul căreia se vedeau urmele unei gospodării. La marginea luminișului, o movilă peste care tronau câteva pete de zăpadă ce mai rezistau razelor unui soare renăscut odată cu primăvara anului 1729. O cruce te îndemna parcă să iei mai mult aminte la măreția codrului atât de peren în fața vremelniciei oamenilor. Pe o tăblie groasă, adânc sculptat în lemn, puteai citi.

Am păcătuit cu sabia mea, am slăvit țara mea și am lăsat neodihnă în viorile mele.

Pe cruce nu era niciun nume. Doar un contur al ducatului de Lorraine și Bar în mijlocul căruia se încrucișau o sabie și arcușul unei viori. Din ochii ducesei se strecurară două lacrimi, anulând pentru o clipă sentimentul de resemnare și slăbiciune în fața trăiniciei codrului. Dacă erai destul de aproape, ai fi putut auzi vorbele lui Elisabeth:

— Trupul ne este umbră scurtă pe pământ dar faptele noastre pot dăinui codrilor.

Convoiul se alătură curgerii zgomotoase a râului Madon, îmbogățit de apele ce nu conteneau să se ivească în fire mai largi sau mai subțiri atârnate din pete întinse de zăpadă. Prima oprire, dinainte stabilită, aduse caleașca în fața vechii capele Oultre, unde ducesa primi urările de întâmpinare ale micuțului târg prin închinăciunea și vorbele preotului din Mirecourt și a oficialităților. Întreg grupul se strecură în capelă, lăsând ducesei liber drumul spre altarul reprezentându-l pe Christos și pe cei 12 apostoli. Aceasta îngenunche în fața Pietei, pradă gândurilor, care de ceva timp îi dădeau atâtea frisoane. Ducele Leopold, chiar dacă de multă vreme îi ieșise din inimă, era sâmburele atâtor nașteri pe care Dumnezeu, doar în cunoașterea sa fără margini, a cutezat să le transforme în valuri de suferință. A luat îngeri în împărăția lui eternă lăsând-o singură, aici, pe aceste meleaguri care i-au devenit jumătatea pe care o pierduse în brațele mai tinerei Anne-Marguerite de Lignéville. Fără grabă, buzele ei rânduiră făpturile pierdute. Leopold la mai puțin de un an, Louise Christine și Eleonor care nu au apucat să deschidă ochii spre lume, Marie Gabriele Charlotte și Louis petrecuți spre cele veșnice în două zile vecine, la doar o săptămâna în urma surorii mai mari, Elisabeth Charlotte, răpuși de variolă, Josephine Gabriele la doar trei ani la fel ca Gabriele Louise, iar în urmă cu doar 6 ani, Leopold Clément la 16 ani.

Alaiul pătrunse pe ulițele însorite, îndreptându-se fără grabă spre hale. Așa cum obișnuia ori de câte ori o duceau pașii prin ducat, ducesa se avântă printre ochiurile de apă ce odihneau pe strada pietruită, lăsând în urmă caleașca. De voie, de nevoie, călăreții din suită se alăturară, gândindu-se cu disperare la efortul pe care vor fi nevoiți să-l facă pentru a-și curăța încălțările. Lumea se înclina, iar câteva femei mai îndrăznețe se apropiară cerându-i binecuvântarea pentru micuții ținuți în brațe. Elisabeth-Charlotte le mângâia frunțile, îi săruta, zâmbind din toată inima tinerelor mame. Din dragostea năvalnică pe care o dăruise ducelui a rămas doar acea dorință perpetuă dată de simțul matern, singura pe care viața nu i-o refuzase. Hala de piatră fremăta de lume, iar trecerea ducesei spre încăperile pregătite la primul etaj trecu pentru mulți negustori neobservată. Tot orășelul știa că, în ziua următoare, la slujba din catedrala Notre Dame va participa și Elisabeth-Charlotte. Dar vizita ducesei avea să ia o cu totul altă turnură decât cea planificată.

La orele serii, în jurul unei mese masive din brad ce ocupa o cameră bine încălzită din hale, așteptau trei bărbați îmbrăcați în haine de sărbătoare, alături de un preot și primarul orașului. Pe masă, în fața lor, câteva hârtii scrise, aranjate așa încât să fie parcurse fără greutate.

— Domnule Vuillaume, lutierii din Mirecourt și Mattaincourt ne-au încredințat nouă această grea misiune de a formula carta breslei.

— Știu, domnule Bordet și Dumnezeu mi-este martor că nu am deplina credință că vom fi la înălțimea așteptărilor.

— Am venit fiecare cu propriul text alcătuit așa cum am crezut de cuviință. Nu era oare mai bine să ne sfătuim și să venim în fața ducesei cu o singură propunere? adăugă din umbra sobei bătrânul Grandgérard.

— Am stabilit împreună care să fie aspectele pe care trebuie să le cuprindă carta. În rest propunerile noastre vor fi viori, iar ducesa le va acorda în forma finală.

Ușa se deschise și bărbații se grăbiră să se ridice pentru a se închina în fața ducesei, dar spre marea lor uimire în sală intră doar superintendent Henry Desmarest care se grăbi să-i anunțe că probleme grave au obligat-o pe ducesă să se întoarcă în plină noapte la Luneville.

În fața palatului, oamenii au început să se adune grupuri, grupuri. Vestea se răspândise încă din seara precedentă. Ducele Leopold de Lorraine și de Bar încetase din viață, iar prințul moștenitor François-Étienne era la Viena de foarte mulți ani și nu avea nici cea mai mică dorință de a se întoarce în ducat. În sala tronului se adunaseră mareșalul ducatului, păstrătorul sigiliului, președinții curții supreme și trezoreriei, precum și secretarul de stat. Regența nu putea fi împuternicită fără marii ofițeri ai coroanei, așa cum lăsase ducele prin testament. Cu cearcăne la ochi, dar mai hotărâtă ca niciodată, își făcu apariția Elisabeth-Charlotte urmată de marii ofițeri.

— Soțul meu, ducele Leopold, a trecut la cele veșnice lăsând ducatul într-o stare înfloritoare. Este de datoria mea să veghez asupra treburilor statului în calitate de regentă până când prințul moștenitor va reveni printre noi.

Se lăsă o liniște apăsătoare, membrii consiliului desemnat schimbând pe furiș priviri temătoare. Toți știau că principele moștenitor nu va rămâne în ducat, căsătoria plănuită cu arhiducesa Marie-Therese, moștenitoarea imperiului austriac, îl va propulsa ca împărat germanic. În plus, tânărul duce succesor nu avea habar de treburile ducatului și ca atare nu îl va interesa cine va avea regența. Toate privirile se ațintiră asupra mareșalului Nicolas Joseph de Bouzey. Acesta se înclină și, fără a privi direct spre ducesă, ceru permisiunea de a vorbi.

— Ducatul de Lorraine și Bar a renăscut odată cu venirea în țară a moștenitorului de drept, ducele Leopold, pe care cu toții îl plângem în aceste zile. A organizat statul, a păstrat ducatul departe de frământările de la curțile Europei, reușind să stabilească relații dintre cele mai bune cu toate casele regale. Modelul luat de la curtea din Viena, unde a petrecut o mare parte din exil, a fost adaptat cu multă pricepere la nevoile noastre. Excelența voastră, formată în spiritul curții de la Versailles, ați adus aici strălucirea culturii franceze. Noi toți, toți locuitorii ducatului, suntem recunoscători excelenței voastre. Dar, după cum bine știți, în înțelepciunea sa și punând pe primul loc în hotărârile sale mersul ducatului, regretatul duce a lăsat prin testament regența în grija unui Consiliu. Vă asigurăm că nu vom aduce prin acțiunile noastre niciun prejudiciu poziției excelenței voastre.

Fără să-l întrerupă, Elisabeth-Charlotte se îndreptă spre un geam ce dădea spre exteriorul palatului. Apariția ei smulse mulțimii un vuiet de urale care acoperiră vorbele mareșalului.

— Înțelepciunea ducelui nu poate fi mai presus de voința poporului!

Marii ofițeri ai coroanei se alăturară ducesei, aducându-i un prim omagiu în noua sa calitate. Mai marii consiliului se înclinară și ei. A doua zi, un nou consiliu numit de ducesă îi recunoscu dreptul de a administra ducatul după propria voință în calitate de regentă.

La Mirecourt, trei reprezentanți ai lutierilor desăvârșeau carta prin care meșteșugarii de viori erau recunoscuți ca breaslă și stabileau reguli precise prin care această meserie să dăinuie peste veacuri.

— Alteța Sa, ducesa de Lorraine și Bar, dorește ca timp de trei ani această cartă să fie respectată de toți lutierii din Mirecourt și în fiecare an să fie revizuită. Abia atunci Alteța Sa va semna actul de constituire.

— Domnule Desmarest, Alteța Sa ducesa de Lorraine și Bar dă încă odată dovadă de înțelepciune, căci mințile a trei oameni nu pot purta gândurile tuturor. Vom revizui carta așa cum o va cere viața, înainte de a o înmâna alteței sale.

— Domnilor, ducesa a primit din partea unui pustnic, el însuși constructor de viori, un lemn din pădurile Vosges și vă roagă să făuriți din el o vioară în amintirea acelui om ce nu a voit altă răsplată din partea domniei sale decât promisiunea că va organiza breasla lutierilor din Mirecourt.

Pe masă era o cutie frumos ornată cu însemnele ducale. Superintendentul Henry Desmarest deschise capacul și scoase la iveală o bucată de lemn bine păstrată datorită unui lac protector. Cei trei luară lemnul și, fără a-l studia prea mult, își întoarseră deznădăjduiți privirile spre superintendent.

— Iertată să ne fie nevolnicia, dar niciun lutier nu ar îndrăzni să construiască o vioară dintr-un lemn care prezintă astfel de noduri.

— Alteța Sa este răbdătoare, căci nimeni nu este stăpân pe toată știința ci doar pe priceperea sa. Vă roagă doar să păstrați cu sfințenie acest lemn, să-l transmiteți urmașilor voștri până când un confrate va avea destulă pricepere să construiască această vioară. Este încă un semn că Alteța Sa crede cu tărie în perpetuarea școlii de lutieri pe care astăzi o întemeiați.

25. Familia Aldric – din tată în fiu

François, prin voia lui Dumnezeu, duce de Lorraine și de Bar, tuturor celor prezenți și celor ce vor veni, salut.

Meșteșugarii făuritori de viori din orașul nostru Mirecourt cu umilință au arătat că pentru a preveni și remedia abuzurile care se strecoară în meseria lor, dar și pentru a impune ordine, ar fi util să se organizeze într-o breaslă cu ajutorul căreia să asigure formarea de buni meșteri ce vor servi cu talent publicul, conservând orașului Mirecourt renumele pe care l-a dobândit de multă vreme ca un centru de producători de instrumente muzicale.

Într-o liniște desăvârșită, decanul de vârstă al celor aproape treizeci de lutieri care ocupau marea sală din halele de piatră, domnul Grandgérard, încheie lectura celor 13 articole din cartă.

Încheiat la Luneville în 15 mai 1732

Semnat Elisabeth-Charlotte, contrasemnat Hennel

Micuțul François-Antoine intră ca o vijelie în casă, răsturnând-o pe sora sa Anne care se întâmplase să-i fie în cale. Flutura în mână o hârtie pe care o agita încercând să-i atragă atenția mamei sale. Doamna Catherine se repezi să o ridice pe Anne, care nici măcar nu apucase să plângă. De fapt, deși avea doar șase ani, François-Antoine era frățiorul ei preferat și îl lăsa să o drăgălească așa cum se pricepea el, spre deosebire de cei mari de care se ascundea ori de câte ori simțea că este în atenția lor.

— Oprește-te, râzgâiatule, că o să dărâmi casa, strigă maică-sa, dar micuțul trecuse deja pragul atelierului și se opri direct pe genunchii bătrânului Robert. În curte, Alexis și Pierre se jucau complet netulburați de această intrare a fratelui lor mai mic, pe care nu îl luau în seamă nici măcar când striga ca din gură de șarpe speriat de vacile care se întorceau seara de la pășunat.

— Domnule, uite carta. A scris-o chiar ducesa.

Cu ochii pătrunși de dragoste pentru acest băiețel care a intrat în sufletul lui pustiit de pierderea propriilor copii, în timpul holerei care a bântuit ducatul în anul 1711, Robert se îndreptă din șale și începu să citească tare, rar, lăsând hârtia și în fața copilului, de parcă acesta ar fi verificat cu atenție ca nu cumva să sară vreun cuvânt. În timp ce privea fix documentul, François-Antoine luă aproape involuntar de pe masa de lucru gâtul finisat al unei viori și îl strânse la piept. Din pragul atelierului, tatăl său, Jean Aldric, îi observă câteva clipe, apoi închise ușa și se întoarse spre soția lui care continua să o țină în brațe pe Anne. Amărăciunea era cât se poate de vizibilă pe fața soțului ei și Catherine îi cunoștea bine necazul.

— Astăzi luăm masa ca în zi de sărbătoare. Să ne bucurăm. Noi, lutierii din Mirecourt, suntem egalii celorlalți meșteșugari. Suntem o breaslă protejată de lege, la fel ca francezii și italienii.

— Cât o să fie cotizația? întrebă ferm Catherine, preocupată mai mult de dezavantaje decât de avantajele pe care le putea oferi apartenența la o breaslă.

— Nu există o cotizație, dar intrarea în breaslă nu mai este deschisă decât celor care au urmat un stagiu lângă un meșter, după realizarea unui instrument care va fi validat de către o comisie și cu plata a 20 de franci.

— Și cu noi ce o să se întâmple? Vezi bine că Alexis și Pierre nici nu se apropie de atelier, iar François-Antoine, oricât de drag îi este să cioplească, nu va putea face viori din cauza ochilor.

— O să vedem. Taxa pentru copiii lutierilor este doar de jumătate. Cu ajutorul Domnului poate o să ajungem totuși să păstrăm meseria în familie.

— Să nici nu te gândești că o să mai nasc un copil. Tot ce câștigi merge pe mâncare și cheltuielile atelierului. Voi, bărbații, habar nu aveți cum se ține o casă. Știi că vreau să ne trimitem copiii la școală. Să aibă un rost. Mai sunt și alte meserii bune pe lumea asta.

— Bine, bine. Mai degrabă pregătește mâncarea de sărbătoare. De azi nicio vioară nu mai poate fi vândută fără ca numele lutierului să fie marcat pe cutie. Mă duc să pregătesc eticheta pe care o voi imprima pe viorile mele.

Jean Aldric intră în atelier și privi abătut spre micuțul François-Antoine care, așezat confortabil pe genunchii lui Robert, mângâia o vioară gata asamblată, pregătită să fie vopsită.

— Tată, spatele acestei viori mai trebuie lustruit. Uită-te și tu. Pe partea stângă spatele este mai gros decât pe partea dreaptă.

Mirat, Jean luă vioara din mâna băiatului și o privi cu atenție. Vioara era asamblată și nu mai putea folosi compasul, așa că privi și pipăi marginile exterioare, mai ales în dreptul colțurilor unde se mai întâmpla ca fețele să nu fie perfect lipite, lăsând o fantă nedorită în jurul ecliselor. Nimic nu părea să fie în neregulă. Intrigat, desprinse spatele viorii sub privirile disperate ale celuilalt lucrător care tocmai o terminase de finisat. Luă compasul și începu să compare grosimea tăbliei pe cele două părți. Placa din spate avea o formă ușor curbată, fiind ceva mai groasă pe linia mediană care trebuia să facă față presiunii exercitate de cele patru corzi, și, treptat, se subția spre margini astfel încât după lipirea pe eclise să pară ca un întreg. Fără să spună o vorbă, aruncă la gunoi vioara. Contrar obiceiului, nu adresă nicio dojană tânărului lucrător, dar privindu-și fiul i se adresă ca unui om mare.

— Cum ai văzut că părțile nu sunt egale? Aproape că nici cu compasul nu se observă o diferență.

Speriat la început de consecințele pe care spusele lui ar fi putut să le aibă asupra lucrătorului, François-Antoine se lumină la față și, zâmbind, luă tăblia din coș și ciocăni ușor cele două părți laterale.

— Nu sună la fel.

Apoi, pipăind cu degetele sale marginile, adăugă:

— Pot să simt diferența de grosime și pipăind tabla.

Cei doi lucrători ai atelierului goliră masa mare din atelier și o ajutară pe doamna Catherine să rânduiască bucatele. Copiii se așezară pe scaune, bucuroși că o zi de lucru era acum prilej de sărbătoare. Jean îi zâmbi soției și îl chemă pe micuțul François-Antoine să se așeze alături de cei doi muncitori. Scoase din buzunar zece franci și spuse:

— Cu acești bani îți plătesc taxa către breaslă și te iau ucenic în atelierul meu.

***

— Bunicule, cât de departe este Parisul?

Bătrânul Jean Aldric strânse cu putere mâna nepotului. În cealaltă mână purta o cutie spre care micuțul Jean-François privea cu multă curiozitate. Pătrunseseră pe podul Stanislas, când Jean se opri brusc și, fără a pune cutia jos, arătă spre blazonul imprimat pe cutie.

— Poate într-o zi vei ajunge la Paris. Dar promite-mi că nu vei uita că te-ai născut în Mirecourt, un orășel mic din ducatul Lorraine în care bunicul și tatăl tău au fabricat viori de când se știu.

— Dar la Paris nu se fac viori?

— Parisul este un oraș mare în care oamenii se pierd.

— Cum se pierd? Acolo nu sunt străzi?

Nu răspunse și, ridicându-se cu greutate, își reluă mersul spre casa fiului său. După ce se mutase la fiica sa, Anne, în cealaltă parte a orașului, de puține ori avusese ocazia să mai povestească cu nepotul său. Doar că acesta, de când învățase drumul spre mătușa Anne, îndrăgostit de poveștile pe care bătrânul le înșira cui voia să-l asculte, dispărea de acasă de cum dădea soarele și, ca să scape de cearta mamei sale, mai întotdeauna îl ruga pe bunicul Jean să-l conducă pe drumul de întoarcere.

O seară caldă de primăvară le însoțea pașii pe malul Madonului, care se zbătea cu furie să treacă printre malurile nu prea depărtate, zestrea de apă lăsată primăverii de iarna bogată în ninsori. Printre crengile proaspăt îmbogățite cu frunze se strecurau dinspre miazănoapte săgeți de lumină, lunecând până departe pe coastele dealurilor peticite cu umbre și lumini născute din alergarea norilor spre lăcașul nopții. Peste vuietul neliniștit al râului se înălțau chemările femeilor care își adunau dantelele spălate încă din zorii zilei, puse la uscat pe sfori întinse între copaci. Jean privi lungul șir de forme albe atârnate peste verdele din ce în ce mai viu al vegetației hrănite din belșug cu lumină, căldură și apă. În fuste lungi, strânse în jurul brâului peste bluze cu mâneci largi lăsând deplină libertate de mișcare mâinilor, cu fețe destinse, femeile din Mirecourt, adunate grupuri, grupuri, trudeau pe scaune înalte, forfecând aerul cu andrelele din care curgeau valuri de dantele.

— Să nu uiți orășelul acesta, băiete! murmură Jean Aldric.

Ajunseră pe Quai le Breuil înainte de apusul soarelui și, de cum intră în curte, micuțul Jean-François o zbughi în atelier apucându-se fără prea mare tragere de inimă de curățenie. Era prețul plătit pentru hoinărelile pe care le fura ori de câte ori simțea că orășelul acesta venerat de locuitorii săi îi reteza visul de a cunoaște lumea.

– La vârsta lui eu eram deja ucenic în atelierul tău, iar la 14 ani intram în breaslă, spuse tatăl lui, dându-și jos ochelarii cu dioptrii mari atârnați încă din zorii zilei între el și lume.

— Lenevește de parcă mâncarea ar crește pe garduri, la școală ajunge doar când e vreme urâtă, iar tu, tată, nu faci decât să-l asmuți și mai mult prin poveștile tale, adăugă cu năduf nora sa în timp ce o schimba pe Anne sub privirile atente ale surioarei mai mari, Marie.

— Uite Charlotte, cumnata ta, Anne, ți-a trimis lapte pentru micuța ei preferată, iar eu i-am adus ceva nepoatei mele de suflet. Vino, Marie, și caută tu, cu mânuțele tale, în acest săculeț, să vedem ce ți-au adus berzele în această primăvară.

— Ba mai bine lasă berzele la locul lor, tată, că ne ajung trei guri de hrănit. Știi că negoțul cu viori a scăzut. Noi avem modele vechi și negustorii preferă viorile ieșite din atelierele Parisului.

Un strigăt ascuțit ajunse și la urechile lui Jean-François când, din săculeț, își făcură apariția urechile unui iepuraș alb. Năucit de lumina care îl orbise, se cuibări în brațele micuței Marie, care se năpusti spre atelier să-i arate fratelui ei noua sa jucărie.

— Cu tine, tată, omul nu poate schimba două vorbe ca lumea, mereu ai ceva cu care ne scoți dintr-ale noastre.

— Păi lasă fiule, că am și pentru tine un cadou. Dar cred că mai bine ar fi să-l pui la păstrat până când Jean-François va ajunge lutier. Și să știi că, orice ați spune voi, eu nu am nici cea mai mică îndoială că așa va fi.

— Să te audă Dumnezeu, dar tare mi-e teamă că o să-l dăm dispărut într-o seară, după cum tot întreabă câte în lună și-n stele.

— Tocmai de asta am venit, spuse bătrânul Jean, scoțând cutia pe care o ascunsese sub masă de cum intrase în cameră.

François-Antoine își puse în grabă ochelarii și, cu oarecare îngrijorare, îl iscodi pe tatăl său.

— Cum a ajuns la tine, tată?

Ducesa Elisabeth-Charlotte trecuse la cele veșnice de mai bine de treizeci de ani și puțini dintre lutierii care fuseseră prezenți la acel eveniment din 1732 mai trăiau.

— E blazonul ducatului de Lorraine, adăugă Charlotte cuprinsă de emoție.

Părinții ei, originari chiar din Luneville, slujiseră la palatul ducal până când ducesa fusese obligată să plece în exil. Avea zece ani pe atunci și încă își amintea jalea cu care supușii o petrecuseră, implorând-o să nu-i abandoneze. Ghicindu-i gândurile, bătrânul Jean completă o scenă apusă de mult din viața cotidiană, dar rămasă în sufletul celor mai în vârstă.

— Atunci, la plecarea ducesei, poate singurul francez care a iubit această țară mai mult decât și-a iubit propria patrie, am știut că ducatul nostru se va pierde undeva înghițit de hotarele nesățioase ale unui imperiu, iar noi nu vom mai avea nădejde decât în îndurarea Sfintei Cecile, patroana noastră. Poate că negoțul cu viori nu ar fi ajuns aici dacă ducele François nu și-ar fi trădat mama, aducându-l pe Stanislas pe tron.

Charlotte deschise cutia, scoțând la iveală un trunchi de arțar bine păstrat într-un strat protector.

— Tată, știi bine că niciun lutier din Mirecourt nu va îndrăzni să despice acest lemn pentru a construi vioara dorită de ducesă.

Din spatele lor se strecură Jean-François și, luând lemnul din mâinile mamei sale, spuse fără să clipească:

— Voi face eu această vioară!

Jean Aldric prinse umerii nepotului cu amândouă mâinile, apoi se adresă părinților lui.

— Fiule, tu știi că în fiecare an trec prin Mirecourt neguțători de viori. Pe cheltuiala mea, îți cer să-l lași pe Jean-François să plece în Italia pentru a deprinde acolo secretele meseriei.

Ochii lui Jean-François sclipiră, în timp ce umbra înserării cuprinse adânc sufletele celor doi părinți. Marie și Anne se strecuraseră în lumea viselor, îmbujorate de liniștea unei vieți tihnite alături de doi părinți iubitori. Lui François-Antoine și soției sale, Charlotte, le fugi somnul până spre dimineață. Fără să-și vorbească, știau că lucrul de care se temeau cel mai mult le-a bătut la ușă. Odată plecat în lume, Mirecourt va fi un oraș prea mic pentru Jean-François.

26. Jean-François Aldric

O caleașcă opri brusc în fața casei de la numărul 30, pe strada Buci. Pentru câteva clipe bune nimeni nu coborî. Vizitiul tuși de câteva ori, dar fără vreun rezultat. Hotărât să nu mai zăbovească mult în cartierul Saint-Germain, îl zgâlțâi bine pe tânărul italian. Acesta adormise ținând strâns în brațe un rucsac ponosit. De fapt, toată înfățișarea tânărului genera o impresie îndoielnică. Faptul că era pe drum de o lună putea fi o explicație, dar te-ai fi așteptat ca înainte de a face o vizită de afaceri să se schimbe la un hotel. Ajuns în stradă, își roti privirea, căutând parcă un reper memorat cu mult timp înainte. Soarele arunca umbre lungi din spatele caselor cu etaj așezate de o parte și de alta a unei străduțe înguste acoperită din belșug cu piatră. În sfârșit, reveni cu privirea la casa în fața căreia oprise vizitiul. O ușă cu geam dădea direct în stradă, lăsând să se vadă o cameră bine luminată unde un domn privea cu atenție o vioară. Mutându-și rucsacul în cealaltă mână, Luigi intră hotărât în magazin stâlcind un „bună seara, domnule” jumătate franțuzesc, jumătate italienesc. Privirea oarecum nepăsătoare cu care omul îl măsură din cap până în picioare îl făcu să se retragă spre ușa pe care de-abia intrase. Fără îndoială, în fața lui se afla cel care îi fusese descris și recomandat la Milano drept Jean-François Aldric, un lutier din școala creatorilor de viori din Mirecourt. Lutieri talentați, veniți la Paris pentru a-și putea împrăștia în lume mai ușor instrumentele muzicale, i se spusese că aceștia erau interesați să achiziționeze viori vechi produse de marii maeștri italieni pentru a le studia și utiliza ca modele.

— Bună seara, domnule. Cu ce vă pot fi de folos?

Fără să răspundă, vizibil stânjenit, Luigi desfăcu rucsacul din care scoase, una câte una, șase viori pe care le așeză cu grijă pe masa în spatele căreia Jean François Aldric aștepta să afle ce îl aduce în atelier pe acest italian ce părea un vagabond rătăcit. Viorile erau vechi, cu semne evidente de stricăciuni, dar un ochi format putea observa cu ușurință forma perfectă a liniilor și finețea îmbinărilor. Le luă pe rând de pe masă și, cu o privire pătrunzătoare, începu să le examineze, uitând parcă de vizitatorul care continua să se simtă stingher în fața acestui om despre care auzise atâtea lucruri. Pe măsură ce Jean-François Aldric ridica de pe masă o vioară, aproape șoptit, italianul pronunța un nume:

Francesco Rugeri

Nicolo Amati

Paolo Grancini

Giovanni Maggini

Lorenzo Storioni

Paolo Grancini.

La fiecare nume, reprezentând lutieri italieni demult intrați în legendă, Aldric arunca o privire scurtă și bănuitoare spre tânărul din fața sa. Acesta părea să-și fi revenit din stângăcia care îl cuprinsese încă din primul moment în care a pătruns în magazin.

— Cum vă numiți, domnule?

— Numele meu este Luigi Tarisio din Milano. Sunt dulgher și lăutar. Fac mobilier pentru biserici și mânăstiri. Când am ocazia, repar instrumente muzicale din lemn, cumpăr viori deteriorate ca acestea și dau în schimb cântăreților viori noi. Aceste viori sunt de vânzare.

— Cum ați ajuns la mine?

Câteva clipe Tarisio nu reacționă la întrebarea pusă de maestru. Privirea îi alunecă spre peretele din spatele lui Aldric unde un tablou îi atrase atenția. O femeie tânără privea absentă la acest dialog ce părea să adâncească neîncrederea lui Aldric în vizitatorul său. Fiecare vioară, fiecare nume, producea în sufletul lutierului urme adânci de admirație. Era cuprins de dorința de a avea aceste opere de artă, dar trebuia să se asigure că ele nu au fost furate. În plus, era indicat să-și ascundă încântarea pentru a obține un preț cât mai mic. Viorile erau inutilizabile, dar erau modele pe care orice lutier din Paris le-ar fi râvnit. Ele reprezentau școala italiană. Paolo Grancini era elevul lui Andrea Guarneri. Viorile lui Giovani Maggini, lutier din Brescia, erau cunoscute pentru adâncimea sunetului și puterea sonorității.

— L-am întâlnit la Milano pe domnul Mesnier.

Luigi Tarisio știa că acest nume nu ar fi trebuit pronunțat, dar era singura cale prin care putea să explice prezența sa în magazin. Jean François încruntă sprâncenele și, involuntar, se întoarse spre perete, privind câteva clipe spre tânăra din tablou.

— Domnul Mesnier mi-a dat adresa dumneavoastră și mi-a spus că ați putea fi interesat de aceste viori. Sunt pentru prima dată la Paris.

— Dacă mai reveniți, domnule Tarisio, ați face bine să aduceți viori originale ale maeștrilor, mai degrabă decât ale ucenicilor. Ca să vă încurajez în acest demers, o să cumpăr aceste viori. Vă invit să luăm cina împreună și să discutăm asupra prețului. Ați putea înnopta la mine.

Între cei doi se instaură o stare de apropiere. Îl conduse pe italian în curtea interioară a clădirii, iar de aici un tânăr îl însoți spre camera lui. După ce se spălă și își schimbă hainele, Tarisio reveni în atelier.

— El este nepotul meu, Jacques Aubry. Locuiește cu mine.

Pe masă, despicată, o tulpină groasă de arțar aștepta să fie prelucrată. Tarisio se apropie și o privi îndelung, apoi se întoarse mirat spre Aldric.

— Să-mi fie iertată îndrăzneala. Nervurile sunt asimetrice. Credeți că merită prelucrat un astfel de lemn?

— S-ar putea să aveți dreptate, dar acest lemn nu este un lemn oarecare. Am o datorie față de această bucată de arțar și trebuie să încerc imposibilul pentru a face din el o vioară. Priviți această lucrare. Este un exemplar finisat din acest lemn. Nu l-am lăcuit, considerându-l un exemplar ratat. Și nu este primul.

Luigi Tarisio luă vioara și începu un cântec din folclorul italian care solicita la maxim instrumentul. Un sunet plăcut învălui camera într-un preludiu al trezirii, plutind armonios în secvențe repetate, din ce în ce mai apăsate. Apoi secvențe de sunete puternice țâșniră din linia melodioasă ca un protest al nopții către ziuă. Un ritm nou, în ronduri de sunete ducând în crescendo melodia spre bucuria vieții, cuprinse corzile viorii până la epuizarea arcușului. Brusc, vârtejul notelor se opri, lăsând loc tonurilor grave, invitație la meditație și cumpătare. Vioara urma ascultătoare jocul notelor. Doar atunci când intensitatea sunetului creștea, în încăpere apăreau urme de ecouri care stânjeneau melodia. Era efectul produs de asimetria evidentă produsă prin creșterea lemnului, asimetrie ce prelua neuniform sunetele puternice. Luigi Tarisio se opri și privi spatele viorii. Pe suprafața nelăcuită puteai vedea două rânduri de striațiuni de aceeași formă, dar întrerupte și deplasate pe linia mediană.

— Ar trebui folosit un spate din două bucăți pentru a reconstrui simetria lemnului.

— Nu am văzut o vioară cu spatele din două bucăți. Ar fi necesar un clei foarte bun pentru o astfel de lucrare. Simpla prindere pe popic și pe eclise nu asigură o îmbinare perfectă.

— Cred că am un astfel de clei. O rețetă proprie, făcută dintr-un amestec de oase de pește și de cal. Pot să-l prepar, să îl încercați.

În timp ce Luigi Tarisio pregătea cleiul, Jean François Aldric dezasambla cu grijă spatele viorii. Lucra cu multă răbdare, fiecare mișcare părea calculată. Orice eroare ar fi dus la refacerea întregului instrument. Nepotul său intră în atelier pentru a-i chema la masa de seară dar, văzându-și unchiul aplecat asupra mesei de lucru, nu făcu niciun gest în acest sens. Se așeză în fața sa privind cu atenție fiecare mișcare. După un timp, se apropie de italian, îl luă de mână și îl trase ușor spre ușă, făcându-i semn să nu vorbească. Ajunși afară, tânărul Jacques îl asigură pe Luigi Tarisio că este mai bine să ia singuri cina.

— Unchiul meu nu se va opri până nu va desface vioara.

— Cine este tânăra din tablou?

— Este soția unchiului meu. A murit tânără cu mulți ani în urmă. Este mai bine să nu întrebați nimic de ea.

— Are o legătură cu cunoștința mea din Milano?

— Era chiar sora domnului Mesnier. Unchiul meu se simte vinovat de moartea ei. Această vioară îi este dedicată.

— Dar de ce ține morțiș să construiască spatele viorii din acest trunchi de arțar?

— Este o poveste mai lungă. Lemnul a fost dăruit lutierilor din Mirecourt de Elisabeth-Charlotte, ducesa de Lorraine și Bar în urmă cu aproape 100 de ani. Lemnul a fost tăiat într-o pădure de către un pustnic care a găzduit-o pe ducesă în casa sa sărăcăcioasă. I-a solicitat în schimb să protejeze lutierii din Mirecourt și să le ceară să-și arate măiestria făcând o vioară dintr-un arțar cu noduri. Din păcate, când a unchiul meu a despicat butucul, un ic a lovit-o mortal pe mătușa mea.

Se lăsă un moment de tăcere. Ușa se deschise și lutierul intră cu spatele viorii în mână.

— La noapte voi reface spatele din două bucăți, iar mâine voi termina vioara.

— Vreau să îmi cer scuze, domnule Aldric. Nu am știut că domnul Mesnier este cumnatul dumneavoastră. Este adevărat că mi-a spus să nu-i pomenesc numele.

— Credeți că ne hotărâm singuri soarta?

— Eu cred că soarta ne este dată de Dumnezeu.

— Dacă este așa, atunci această vioară va fi peste veacuri strigătul meu de revoltă împotriva Lui.

— Dar Dumnezeu a dat viață fiului său tocmai pentru a-și împlini soarta ca om, înainte de a-l lua cu El în ceruri.

— Înainte ca Dumnezeu să ne bage în seamă, noi ne croim fiecare zi fără să știm că purtăm în spate povara alegerilor făcute de semeni de-ai noștri pe care nici nu-i cunoaștem. Acum o sută de ani un om a tăiat un arțar cu noduri și, în loc să se încălzească cu el, i l-a dăruit unei prințese. Cu mulți ani în urmă, un lutier îl despică iar o bucată din el sare și îi ucide soția. Da, domnule Tarisio. Asta sunt. Un criminal care și-a omorât soția din prea mult orgoliu. Am dorit de mic copil să fiu eu cel care construiește această vioară.

Se întoarse în atelier lăsând spatele viorii pe masă. Luigi Tarisio îl luă în mână. Pe fața interioară se putea citi:

În memoria soției mele, Anne, și a ducesei de Lorraine și Bar, Elisabeth-Charlotte.

Bucuriile şi durerile nu pot fi despărţite, dar ele pot fi cuprinse în frumuseţe. Această vioară va trăi alături de oameni, martor al tumultului pe care oamenii îl aruncă în lume. Va fi o jucărie a vieţii lăsată în grija hazardului, iar când lucrarea lui va fi de nesuportat va înceta să mai trăiască plecând şi ea, vioara, în lumea amintirilor.

27. Întoarcerea la Mirecourt

Poștalionul înainta obosit pe drumul pietruit. Afundat în gânduri, Jean-François Aldric privea absent la pomii care fugeau fără grabă spre un Paris din ce în ce mai depărtat. Își aduse aminte de vorba bunicului său: în Paris oamenii se pierd. Și acum, după mai bine de 50 de ani, se salva din acest oraș al pierzaniei pe care nu a reușit să-l înțeleagă. Pentru el orașul nu și-a deschis niciodată porțile trăirilor atât de dorite de către provincialul care l-a îmbrățișat plin de speranțe. Lăsând în urmă atmosfera îmbâcsită de mirosuri respingătoare din tavernele cartierelor, luxul deșănțat din castele explodând de bogăție dar și aducătoare de moarte violentă, părăsind agitația vremurilor tulburi în care nimeni nu mai înțelegea ce este puterea și cui îi aparține, un om își purta ființa spre locul acela liniștit în care puteai conviețui fără să agiți sabia sau cuvintele ca unelte ale pierzaniei. După proclamarea republicii în septembrie 1792, a simțit pentru o vreme că poveștile pe care le ascultase despre ducatul Lorraine și Bar de la bunicul său, sunt pe cale să se înfăptuiască în întreaga Franță. Că ducatul nu mai era o zonă anexată ci o provincie una cu națiunea. Apoi, vremurile s-au învolburat născând o prăpastie adâncă între cetățeanul de rând și republică. Războaie peste războaie, mișcări politice victorioase căzute apoi fără milă sub lama ghilotinei, imperii născute prin foc și sabie dar lipsite de entuziasmul oamenilor de rând, toate au contribuit la crearea unui nou popor, un popor care își striga nevoile în cântece subversive ascunse prin cafenelele Parisului, dar și iscusit sugerate în sălile de teatru. Dezamăgit, nefericit prin moartea soției, a sfârșit prin a se apleca doar asupra viorilor, iar acum, când a considerat că și-a dus menirea dincolo de puterile sale, la 70 de ani, se retrăgea cu pioșenie în orașul natal. Deja departe de grijile atelierului, își dădea seama cât de mult îi lipsise liniștea din Mirecourt. Doar că, înainte de a reintra în casa părintească, mai avea de făcut un drum. Alături, un copil dormea sprijinit de umărul bătrânului ținând strâns lângă el cutia unei viori. Îl privi zâmbind ca pe un cadou al destinului. Nu i-a fost dat să aibă un urmaș, dar providența i-a trimis în cale un copil al nimănui.

Cu doar o lună înainte, se dusese, pentru ultima dată, în fosta fundătură a Miracolelor, acum strada Petit-Carreau, la cafeneaua Trois-Bouteilles. La mesele slab luminate, o duzină de oameni așteptau cu înfrigurare șefii de orchestre. Aveau alături instrumente muzicale. Era ziua în care la cafenea se încheiau înțelegeri pentru următoarea săptămână. Era și un loc bun în care Jean-François Aldric și alți lutieri își vindeau viorile sau primeau comenzi.

— Ai adus ziarul?

— Mai încet, să nu ne observe cineva.

— Fii liniștit, aici nu sunt decât republicani.

Aplecându-se deasupra mesei, Pierre lăsă să-i cadă de sub haină un ziar pe frontispiciul căruia scria cu litere mari La Tribune des départements. Era ultimul număr, apărut pe 10 mai 1835.

— Ticăloșii, vor avea o surpriză!

— Crezi că vor fi condamnări la moarte?

— Nu cred că vor avea atâta curaj. După evadarea din 12 iulie, închisoarea Sainte-Pélagie nu mai sperie pe nimeni. Le este frică de o nouă revoltă. Să nu uităm că a evadat și baronul Richemont.

— Cred eu multe, dar povestea baronului mi se pare o glumă. Este el Louis al XVII-lea cum este băiatul murdar de acolo nepotul lui Louis al XV-lea și al metresei sale Jeanne Vaubernier.

— Ei, vezi! Asta ne lipsește. O femeie ca Jeanne. Știi că înainte de a deveni contesă de Barry și favorită a regelui, era prostituată în acest cartier?

Patronul Zublet se apropie de masa lor și, fără a-și ascunde mândria, le arătă un tablou destul de afumat atârnat pe un perete.

— Tatăl meu a cunoscut-o. Acela este portretul ei.

De sub masa celor doi, un băiat se strecură până în spatele camerei, țintuind cu privirea tabloul. O tânără înaltă, cu părul blond își etala cu îndrăzneală formele generoase. Nu mai auzi continuarea dialogului celor doi, dialog la care se alătură și patronul.

— A sfârșit sub lama ghilotinei. Se spune că a avut o fiică cu regele, iar aceasta ar fi fugit cu un muzician de la curte.

— Un destin tragic pentru o iubitoare de artă. Voltaire însuși i-a dedicat un catren, iar împăratul Austriei i-a dat întâietate spunându-i: Passez, madame, la beauté est toujours reine.

— Când capul contesei a căzut sub ghilotină, o femeie tânără a murit în mulțime. Era împreună cu un copil și cu soțul ei. De frica gloatei, acesta a luat copilul și a fugit. Apoi, la doar câteva zile, știți și voi că s-a aciuat în cartier un muzician cu un copil. Așa că zvonul poate avea un sâmbure de adevăr.

— Tăcutul Jerome, dacă așa l-o fi chemat cu adevărat.

— A sfârșit și el sfârtecat în atentatul din 28 iulie. A avut ghinionul să primească un contract chiar unde Giuseppe Fiesch și-a plasat bomba. De atunci copilul este singur și trăiește din mila muzicienilor.

— Se spune că și-a moștenit tatăl. Uneori cere o vioară și, așezat într-un colț, improvizează.

La intrarea lui Jean-François Aldric, dialogurile încetară, iar patronul se grăbi să-l întâmpine.

— Domnule Aldric, nu ați mai trecut demult pe la noi. Clienții mei sigur vă duc lipsa.

— Tinere prieten, picioarele mă țintuiesc în atelier, lipsindu-mă de plăcerea de a discuta cu virtuoșii artiști despre instrumentele lor. Dar sunt sigur că s-a găsit cineva să îi ajute la nevoie.

— Ajutor există mereu, dar nimeni nu este mai priceput să aprecieze o vioară sau o chitară. Văd că aveți în mână o vioară. Știu pe cineva care sigur ar dori să o cumpere.

Din sală se auziră simultan mai multe voci care cereau imperativ să vadă vioara și să o încerce.

— Haide, maestre, vrem să auzim sunetul viorii. Cântați-ne chiar dumneavoastră o bucată.

— Prieteni dragi, în primul rând nu cred că am să vând această vioară, dar aș dori să o încercați pentru a vă afla părerea.

Se așeză la masa din mijlocul sălii în timp ce instrumentiștii se strânseră în jurul lui. Apoi continuă.

— De fapt am venit să-mi iau rămas bun. Din câte sigur știți, am venit la Paris din Mirecourt și a sosit vremea să mă întorc acolo. Acest instrument nu este unul oarecare. Spatele viorii provine de la un lemn dăruit de ducesa Elisabeth-Charlotte și sunt mândru că am reușit să transform promisiunea lutierilor din Mirecourt în realitate. Cine se încumetă să o încerce?

În timp ce deschidea cutia, simți cum o mână îi mișcă haina. Gândindu-se la un gest nu prea cinstit, se ridică brusc de pe scaun și privi lângă masă. Un băiețel de mai puțin de zece ani îl țintuia rugător cu privirea și, cu lacrimi în ochi, silabisea abia auzit.

— Domnule, vreau eu să cânt!

În mintea sa își făcu loc o imagine ștearsă, dar care îl copleși într-atât încât câteva lacrimi îi inundară obrajii. Era el, copilul de altădată, care impresionat de povestea acelei bucăți de lemn, a promis solemn cu mulți ani în urmă: Bunicule, voi face eu vioara. O promisiune care i-a marcat întreaga viață. Îl luă în brațe pe băiețel și îl așeză pe masă. Sunetele inundară sala într-o tânguire tremurată, meditativă, generând o tonalitate scăzută, largă, așezată, dar plină de optimism. Un freamăt ușor cuprinse întreaga sală când orice dubiu dispăru odată cu primele acorduri săltate, uneori virulente, ale binecunoscutei variațiuni a lui Paganini, „La Carmagnola”. Un ropot de aplauze încheie reprezentația micuțului Cristophe.

— Este o vioară minunată, domnule! spuse băiețelul înapoind vioara bătrânului Aldric. Acesta o luă, o așeză în cutie, apoi se apropie tăcut de ușă. Ajuns în prag, se opri. Își șterse pe furiș ochii, balansându-și nehotărât corpul. În sală continua să persiste o tăcere apăsătoare. Brusc, Jean François Aldric se întoarse și, întinzând mâna spre băiat, spuse apăsat:

— Este vioara ta, băiete!

Un murmur de mirare se răspândi doar câteva secunde, ochii celor prezenți ațintindu-se apoi asupra băiatului.

— Domnule, nu pot să primesc vioara, dar dacă vreți, aș dori să vin cu dumneavoastră la Mirecourt. V-aș putea ajuta și vă voi cânta la vioară. Aici nu am pe nimeni.

Înainte de a pleca din local, micuțul Cristophe se apropie de patronul Zublet.

— Domnule, vă rog să nu vindeți tabloul. Când voi crește, am să vin să-l cumpăr.

Coborâră din poștalion și luară o cameră în Neufchateau. A doua zi, Jean François Aldric închirie o caleașcă cu care luară drumul pe malul Ornain-ului, spre castelul Gondrecourt. Ocoliră castelul și intrară în pădure pe o vale pe care vag se mai vedea urma unui drum. După câteva sute de metri, Jean François Aldric opri în mijlocul unui luminiș.

— Am ajuns, băiete!

Cristophe coborî din trăsură, privind cu luare aminte în jurul lui. Nimic nu lăsa să se vadă că în acest loc cineva trăise atâta amar de vreme. Pe drum, din spusele bătrânului Aldric, aflase atâtea lucruri despre aceste locuri, despre oamenii ducatului de Loraine și Bar, că se așteptase să zărească peste tot urmele trecerii lor. Iar acum se afla în mijlocul unui luminiș, cu o vioară în mână, gata să-și reverse emoția de copil în numele unei datorii de o sută de ani față de un om care i-a schimbat și lui destinul.

— Domnule, nu a mai rămas nimic din casa pustnicului?

— A rămas băiete. Casa lui nu va dispărea vreodată.

— Dar nu văd nicio urmă.

— Urmele lăsate de oameni mor odată cu ei, sau în urma lor. Casa lui nu este formată din pereți. Casa lui este pădurea și așa va rămâne.

— Aș fi vrut mult să pot merge la mormântul părinților mei. Să-i simt aproape. De mama mi-amintesc foarte puțin, iar tata a plecat într-o zi de acasă și nu s-a mai întors. Mi s-a spus că a murit sfârtecat de o bombă. Că nu a mai rămas nimic din el.

— Este dureros și nedrept că ai rămas fără părinți, așa cum este dureros și pentru ei că nu te pot crește așa cum ar fi vrut.

— Am fost mereu stăpânit de durere, dar credeam că dacă oamenii mor nu mai o simt.

— Nu mai simțim durerea trupească, dar durerea de care spun eu trăiește odată cu sufletul omului și sufletul nu moare. El este pretutindeni. Poți privi în jurul tău și să vorbești cu părinții tăi. Nu cu vorba, ci coborându-ți gândurile în adâncul sufletului.

— Atunci de ce am venit în acest loc? Puteam să-i cântăm pustnicului oriunde, doar gândindu-ne la el.

Jean-François Aldric nu-i răspunse. Se apropie de o movilă și începu să îndepărteze tufărișul îmbelșugat, lăsând să apară o cruce.

— Așa este, Cristophe. Dar am vrut să vezi asta.

Cristophe se apropie de cruce și mângâie cu mâna tăblia groasă de lemn pe care mai puteai distinge, încrucișate, un arcuș și o sabie.

— Aici este mormântul lui?

— Nu știu dacă este sau nu înmormântat aici. Dar știu că pe această placă de lemn a lăsat lumii lucrurile în care a crezut, pentru care și-a spus în fiecare zi că merită să trăiască atât cât Dumnezeu i-a hărăzit.

— Înțeleg, domnule Aldric. Dumneavoastră veți lăsa viorile, iar eu va trebui să-mi găsesc calea.

— Poate calea ta este această vioară.

Umbrele serii pătrunseră adânc în luminișul ce părea desprins din eternitatea lumii întregi. Cristophe închise ochii și lăsă armonia minții sale să alunece pe corzile viorii. În adâncul sufletului său simțea privirea plină de dragoste a mamei sale, simțea cum îl inspiră tatăl său. Când deschise ochii, întreaga pădure îi era o casă a sufletului, casă unde putea găsi și putea fi găsit de cei dragi.

— Pădurea și muzica vor fi casa mea, domnule Aldric.

28. Cât de lungă este o clipă?

Pe Quai le Breuil în Mirecourt, o casă străjuia strada prin geamul luminat puternic de flăcările unui foc viu ce-și juca în cămin povestea, aruncând săgeți de culoare pe două chipuri care își alinau viețile.

— Nu vă lipsesc viorile pe care le-ați răspândit în lume, domnule Aldric?

— Unui om nu pot să-i lipsească decât anii. Și nu anii pe care îi mai are de trăit, ci anii care s-au dus.

— Eu nu duc dorul lor. Mi-au adus multă suferință. La ce bun să ai amintiri?

— Așa este. Amintirile tale sunt dureroase. Este nefiresc să ai doar astfel de amintiri.

— Știți, domnule Aldric, oamenii din jurul meu mă ajută să privesc înainte. Pot fi supărat pe trecut, dar prezentul...

— Prezentul vine în fiecare dimineață, odată cu soarele, și în fiecare seară, cuprins de ultima răsuflare pe care o simțim înainte de a adormi.

— Și acum nu este un prezent?

— Acum este o clipă, o clipă devenită trecut chiar înainte de a gândi acest lucru.

— Cât de lungă este o clipă?

— Nimeni nu știe.

— Eu știu.

— Chiar așa? Cât crezi tu că este o clipă?

— Acum nu știu, dar, atunci când mă cufund în sunetul viorii, clipa ține cât cântecul.

— Cânți din ce în ce mai bine. Mi-e teamă că în curând va trebui să te întorci la Paris.

— Atâta vreme cât dumneavoastră veți trăi, nu o să plec nicăieri. Cine vă mai citește ziarul, dacă eu plec?

— Dacă ar fi numai ziarul, Cristophe. Mă doare că nu pot să-ți mai văd chipul. Îmi trec mâna peste obrazul tău în fiecare zi și simt cum crește asprimea pe fața ta. Te ascult și în fiecare zi aud un alt glas. Iar glasul meu este tot mai stins.

— Vi se pare, domnule. Sunteți încă în putere. Dacă m-ați asculta și ați mânca mai mult.

— Nimeni nu împărățește pământul, dar voi muri cu amintirile mele în gând. Poate atunci voi înțelege și eu cât durează o clipă. Dar să nu uiți că viitorul moare în fiecare clipă.

— Vă promit că voi duce toate amintirile mai departe, în viața mea.

— În acești ani ai fost ca o carte albă în care m-ai lăsat să scriu atâtea povești.

— În toți acești ani am fost holda pe care ați semănat roadele pe care le voi culege. În mintea mea poveștile dumneavoastră sunt armonii.

— Înseamnă că ai învățat nu doar să asculți, ci și să citești muzica. Ceea ce ai compus deja, nu sună rău de loc.

— Uneori visez că sunt în mijlocul pădurii, lângă mormântul acelui pustnic și cânt o melodie care umple pădurea de frumos, un frumos care revine tremurând din mii de ecouri. Dar printre armoniile viorii se aud alte cântece. Păsările, fiarele, toate vietățile încearcă să-mi acopere vioara. Aud disperare în jurul meu. Și atunci mă tem. Mă opresc din cântat și ascult cum fiecare pasăre își cheamă perechea. Este un concert dumnezeiesc pe care nu îndrăznesc să-l opresc. Mă trezesc dimineața și ore întregi nu mă pot atinge de vioară. Oare putem îndrăzni noi, oamenii, să imităm natura prin cântec? Nu îl supărăm pe Dumnezeu care a dat omului darul vorbirii și necuvântătoarelor darul cântării?

— Cântecul pădurii nu este decât un model. Dumnezeu ne-a dat nu numai graiul, ci și puterea minții prin care să-i putem aduce mărire. Ascultă pădurea și compune pentru oameni. Dacă oamenii vor trăi cântul pădurii chiar și numai atât cât îl poate mintea noastră cuprinde, înseamnă că ai pus în fața Domnului o oglindă în care să poată privi lumea pe care și-ar fi dorit-o. I-ai dat o inimă ca să poată simți omul așa cum și l-a imaginat. Omul ar trebui să fie un sclav al frumosului.

— Dar ura? Ura și moartea pe care omul o seamănă cu atâta dărnicie, nu apar și ele în oglinda Domnului?

— Toate vin din mintea noastră. Doar că unele lucruri le trecem prin suflet curățindu-le de rău, iar pe altele le revărsăm precum aruncăm fecalele în râuri. Atunci respirația omului este o boală care ucide. Dumnezeu a suflat peste lut tainele îndoielii și tainele ispitei. Și ne trimite încercările lui.

— Din încercările lui s-au născut încercările pe care noi înșine le aruncăm în lume. Nu este oare hazardul cel care ne însoțește la tot pasul mai presus de voia Domnului? Nu respirăm mereu acel prezent care se naște din întâmplare?

— Nu știu, Cristophe. Așa cum nu știu ce este prezentul și nici cât durează o clipă. Dar știu că sunt multe lucruri care depind doar de voința noastră. Și pe acestea nu le putem numi hazard, dar putem să le numim darul Domnului, pentru că noi, cu bune și rele, suntem roade născute din sămânța sa. Ne naștem din iubirea sa, înflorim sub cerul său, ne hrănim din pământul său, ne unduim zilele sub soarele său și ne trăim visele sub nopțile sale. Când vremea secerișului vine, cădem sub privirile sale și devenim iarăși lutul său. Ne naștem goi și ne îmbrăcăm cu creația noastră pe care o lăsăm aici, mărturie a trecerii prin lume.

— Vioara pe care mi-ați dat-o va dăinui dincolo de mine și promit ca și eu să o dăruiesc. Aș vrea ca această vioară să nu fie vreodată vândută, ci oferită din dragoste, așa cum am primit-o și eu. Și aș vrea să mai dăruiesc căldura pe care am primit-o de opt ani în această casă. Când voi pleca de aici, voi lua cu mine pâlpâirea care ne privește tăcută din cămin, tânguirea lemnului cuprins de puterea focului, roșul jăratecului ce știe să moară atât de maiestuos în cenușă, cenușa clipelor înnobilate de cuvinte.

— Cristophe! Văd! Văd și eu această pâlpâire din cămin.

— Să mai pun un buștean, lumina va fi mai puternică.

— Nu, Cristophe. Las-o așa. Firavă și delicată. Aprinde mai bine o lumânare, să-ți revăd chipul. Doresc așa de mult să te și văd. Ai trecut de 18 ani, trebuie să fii frumos. Dacă este adevărat ce se spune, sigur ai moștenit-o pe bunica ta. Ce poate fi mai plăcut ochilor decât un chip frumos, iar sufletului chemarea unei viori. Auzi, Cristophe?

— Nu, domnule Aldric. Nu aud nimic.

— Închide ochii și ascultă cu sufletul. Un înger înaripat îmi trimite o chemare. Dar nu știu drumul. Cântă, Cristophe, cântă așa cum ți-au cântat păsările din pădure. Retrăiește-ți visul și cântă. Fii răspunsul chemării. Arată-i drumul. Este Anne. Este clipa eternității.

Pe strada Quai le Breuil, un geam se cufunda tot mai mult în întuneric. Focul din vatră se stinse, lăsând jarul să arunce reflexii peste lumina slabă a unei lumânări care încerca în zadar să alunge întunericul căzut peste ochii larg deschiși. O vioară plângea, adunând la propria suferință, cuprinsă în lemnul modelat cu atâta dragoste, suferința unui suflet modelat și el de o trăire adevărată.

29. La Carmagnole

Pe coșurile negre fuioare de fum se legănau înainte de a se avânta pieziș spre un cer împietrit în culoarea cenușie a unei înserări prea devreme văduvite de razele soarelui. Petece albe se lăfăiau înghețate pe acoperișurile indiferente la agitația străzii. Grămezi imense de zăpadă amestecată cu noroiul aruncat de roțile căruțelor amenințau să mai păstreze spiritul iernii până dincolo de luna martie. Era vineri și ușa bistroului Trois-Bouteilles nu prididea să facă față deselor intrări și ieșiri ale mușteriilor. Ori de câte ori era dată de perete, din interior răzbăteau până afară cuvinte războinice care nu prevesteau nimic bun. Era limpede că incinta restaurantului nu mai era doar un loc de petrecere pentru obișnuiții însetați ai localului. Patronul Zublet privea neputincios vânzoleala din cârciumă încercând să-și stăpânească temerile. În fiecare cartier se făceau pregătiri intense pentru banchetul care ar fi trebuit să aibă loc a doua zi, dar pe care prefectul Parisului îl interzise cu doar câteva zile înainte. Printre mese, grupurile se formau și se desfăceau cu multă repeziciune, fiecare încercând să-și impună părerile.

— Nu renunțăm, doar schimbăm data, răcnea un student fluturând deasupra capului ziarul Le National, făcând referire la articolul lui Armand Marrast.

— Voi, studenții, sunteți liberi să ieșiți, dar muncitorii au familii. S-a stabilit clar că banchetele se țin sâmbăta sau duminica, îi replică un om între două vârste agitându-și la rândul său mâinile.

— Noi nu vrem să ne războim cu biserica, adăugă un alt muncitor cu vehemență.

— Da? Dar cuvântul fraternitate vă spune ceva? Noi nu suntem exploatați, dar mergem alături de voi. Profesorul Jules Michelet va fi unul din oamenii de vază ai republicii.

— Dar nu trebuia să atace biserica. La ce bun să polemizezi pe seama iezuiților? Cred că a greșit făcându-și publice părerile. Dacă sunteți alături de noi, o faceți pentru părinții voștri. Poți să-mi arăți un camarad de-al tău care să provină dintr-o familie de regaliști? Ce a fost tatăl tău, Lucien? Cum a murit?

— Nu datorăm explicații. Ne unește pe toți faptul că suntem republicani și orice republican trebuie apărat. Cine o să formeze guvernul? Republicanii muncitori? Veți îngropa revoluția dacă întoarceți spatele intelectualilor.

— Iar voi veți uita de noi imediat ce veți ajunge la putere. Cine cui întoarce spatele?

Veștile curgeau pe ușa localului odată cu oamenii care intrau și-și descărcau noutățile chiar înainte de a depăși pragul. Un lucru era sigur. Pe 19 februarie nimeni nu va risca să iasă în stradă. Se știa că poliția va împânzi piața Madeleine. Aparent absent la aceste zbateri, un tânăr ocupa una din mesele surghiunite într-un colț al sălii, mult departe de ușa care dădea în stradă. Cum tot nu avea altă treabă, patronul se apropie aruncând o privire trecătoare, dar intensă, către cutia viorii așezată pe un colț al mesei.

— Tinere, de unde vii?

— Din Mirecourt.

— Cine te-a îndrumat aici?

Cristophe nu răspunse. Se mărgini să-l privească câteva clipe pe patron, apoi, uitând parcă de prezența celorlalți, se ridică în picioare și se apropie de peretele sălii, oprindu-se chiar sub tabloul încărcat de patina vremii.

— Domnule Zublet, am venit să cumpăr acest tablou!

Cuvintele lui, atât de străine preocupărilor celor prezenți, avură darul de a potoli zbuciumul care domnea de ore bune în local. Patronul rămase o clipă nemișcat, apoi, fără a-i răspunde, examină vioara apropiind-o de un loc mai luminat.

— Cântă ca atunci, tinere, și tabloul va fi al tău.

După câteva acorduri prin care marca versiunea lui Paganini, Cristophe atacă cu multă convingere melosul popular, atât de îndrăgit. Când vioara atinse refrenul, sala se trezi din amorțeala temporală și izbucni ca un singur glas

Dansons la Carmagnole,

Vive le son, vive le son

Dansons la Carmagnole,

Vive le son du canon

După care acordurile se pierdură înăbușite de uralele mulțimii.

— Ce face domnul Aldric, tinere? Ți-am uitat numele sau, poate, nici nu l-am știut vreodată, dar nu voi uita când ai cântat aici la vioara adusă de domnul Aldric.

— Cristophe este numele meu. Cristophe Vaubernier, iar meșterul Aldric a murit în casa lui. I-am fost alături până în ultima clipă.

— Dumnezeu să-l odihnească. A făcut o faptă bună luându-te de aici. A fost cucerit de talentul tău și apăsat de singurătate. Văd că ai păstrat vioara și talentul nu te-a părăsit.

— După moartea lui, am studiat la Viena.

— Nu crezi că ar fi trebuit să-i porți numele? Ți-a fost ca un tată. Poate nici nu ești nepotul ducesei de Barry. Tatăl tău era o fire singuratică. Nu s-a destăinuit nimănui. Noi nu am făcut decât să împletim niște coincidențe într-o poveste care să ne satisfacă dorința de senzațional. Am fost cruzi cu tine, alimentându-ți imaginația.

— Numele Aldric va rămâne pentru totdeauna asociat doar cu viorile sale. Dacă laș fi folosit, ar fi trebuit să mă fac lutier pentru a-l onora.

— Dar de ce Vaubernier? Care era numele tatălui tău?

— Tatăl meu a existat doar prin iubirea care a rămas singura amintire din acei ani. Nimeni nu poate să-mi spună ceva despre familia lui. Ca să-ți construiești un viitor e nevoie ca sufletul să se adape dintr-o fântână a neamului din care te tragi. Dacă nu știi nimic despre trecut ești ca o mlădiță rătăcită de pom. Te usuci fără să faci frunze. Am luat numele bunicii mele pentru a-mi fi un izvor de voință. Și de iubire pentru frumos.

Nici nu-și dădură seama când localul se mai liniștise. O mare parte dintre republicani plecaseră, fiecare cu propriile convingeri sau îndoieli. De când se lansaseră banchetele, ca o formă mascată a manifestațiilor politice interzise prin lege, acțiunile de protest nu mai rezonau atât de mult în cugetul oamenilor, care deseori nu înțelegeau discursurile mascate ale liderilor. Înflăcărarea spontană care însoțea chemările directe la revoltă era cel mai adesea înlocuită de aplauzele și râsetele celor care gustau jocurile de cuvinte ale oratorilor. Rareori se mai făcea referire la moarte, cuvântul de ordine era izgonirea monarhiei din viața politică și publică. Pătura avută, dar nereprezentată politic, nu dorea de fapt o revoltă împotriva bogăției ci împotriva privilegiilor aristocrației. Erau oricând gata să-și dea mâna cu aceștia dacă, la rândul lor, renunțau la exclusivitatea asupra actului decizional. În rest, jocurile erau făcute. O echipă de lideri era deja pregătită să intre întrun nou guvern, imediat ce cauza era câștigată.

— Domnilor, nu vreau să vă supăr prin prezența mea. Numele meu este Lucien. Nu pot să nu remarc talentul dumneavoastră de violonist. Și nici simțul revoluționar care sigur vă guvernează conștiința.

— Mulțumesc mult, domnule Lucien. Chiar dacă opiniile mele ar putea fi în consonanță cu trăirile acestor zile, dați-mi voie să mărturisesc că nu împărtășesc excesele violente.

— Și La Carmagnole? Este un imn revoluționar. Vreți să spuneți că doar ați redat cu vioara dumneavoastră un șir de note cu singura intenție de a produce un exercițiu de virtuozitate?

— Nu, vreau să spun că muzica nu trebuie să îndemne la violență.

— Dar violența există.

— Iar muzica încearcă să împace sufletul, trupul și mintea prin armonia sunetelor.

— Deci dacă vă rog să cântați la banchetul nostru, veți refuza?

— Pot să vin, dar muzica mea nu va genera revoltă. Va chema la rațiune. Mă tem că alegerile mele nu vor fi pe placul audienței.

— Vă mulțumesc pentru sinceritate. Sunt sigur că talentul dumneavoastră va fi apreciat.

Din obscuritatea care domnea în spatele lui Lucien apărură brusc două brațe care îi cuprinseră trupul într-un gest tandru de iubire. Apoi, peste umărul său se avântară șiruri de șuvițe blonde care se răsfrânseră și pe o parte a obrazului. Din umbra chipului lui Lucien apăru o față ale cărei trăsături cu greu puteau fi ghicite, doar câteva raze avură timp să se reflecteze din ochii mari. Aerul îmbibat de mirosul tutunului prinse încet o ușoară tușă de flori de cireș. Cristophe rămase cu privirea pironită, încercând să descifreze acel chip care se lipise strâns de capul lui Lucien. Dar, în locul unei imagini dorite, simți privirea grea a lui Lucien care părea să-i pedepsească curiozitatea. Brațele se descleștară și chipul dispăru printre umbrele ce părăseau sala. Cei trei se despărțiră strângându-și cu căldură mâinile. Nu era nevoie să stabilească o întâlnire. Orașul era în fierbere, noutățile se răspândeau cu repeziciune. În orice piață, la cel mai mic incident, lumea apărea ca din senin. Garda națională intervenea cu oarecare temere.

În dimineața zilei de 22 februarie, studenții au început să se adune pe străzi, cerând repunerea în drepturi a profesorului Jules Michelet, ale cărui prelegeri, sub formă de polemici, fuseseră interzise. Ajunși în piața Madeleine, lozincile lor au devenit mai radicale, alăturându-se manifestanților care solicitau punerea sub acuzare a guvernului Guizot. A doua zi, fără prea multă stăruință, manifestanții au pierdut obiectul revoltei. Guvernul a fost demis, Louis-Philippe acceptase reforma. Manifestanții, ocrotiți de garda națională, începuseră să-și arate bucuria așteptând pe străzi derularea evenimentelor. Unii erau mulțumiți, alții doreau mult mai mult.

— Cetățeni, să mergem să-i urăm noapte bună lui Guizot.

— Rușine, Guizot!

— Să mergem!

— Aprindeți torțele!

Un grup de 200 de manifestanți se puse în mișcare. Câțiva cetățeni păreau a îndemna grupul, oferindu-se să-i conducă la locuința fostului șef de guvern. Ajunși pe o stradă îngustă ce dădea în bulevardul Capucinilor, un manifestant aprinse o torță și se avântă spre un ofițer care, stând cu spatele, încerca să-și stăpânească soldații ce baricadau bulevardul.

— Nu vor să ne lase să mergem la Guizot! Îl apără pe Guizot!

O torță zbură prin aer spre ofițer. În câteva clipe, vacarmul gloanțelor ce ricoșau din pereți se amestecă cu vaietele răniților și cu strigătele de groază ale manifestanților care încercau să găsească un refugiu în curțile alăturate. Câteva clipe care îi luaseră prin surprindere atât pe manifestanți cât și pe soldați se dovediseră fatale. Cadavrele împrăștiate haotic pe stradă erau martorele impasibile ale acestei scene de groază pe care buna dispoziție a revoluționarilor nu o putuse anticipa. Ofițerul ordonă retragerea. Ca din senin, apăru o trăsură trasă de un cal alb. Fără alegere, cadavrele fură luate pe platforma căruței.

— Răzbunare! Răzbunare!

Sub lumina torțelor agitate cu insistență de câțiva manifestanți, cuvintele prinseră ecou pe străzile Parisului. Ca o nălucă, flacăra nemiloasă a morții se furișa în sufletele oamenilor vestind că o revoluție nu poate fi deplină decât dacă este sângeroasă. A doua revoluție în mai puțin de 20 de ani era pe cale să răstoarne monarhia constituțională dând cale liberă celei de a doua republici.

Cristophe se întoarse în mica sa locuință cu mintea răvășită de acea apariție care îi făcuse inima să tresalte. Un chip nedeslușit îl cucerise prin gestul acela al încolăcirii brațelor în jurul persoanei iubite. Și părul care se avântase peste umărul lui Lucien, revenea ca o scenă îndelung reluată în burlescul unei seri de vară, sub ninsoarea nesfârșită de petale de cireș. De ce oare gândul lui se îndrepta spre comedie în clipe atât de dramatice? Poate dorința de a-și asocia trăirea cu extazul pe care poate să ți-l ofere comicul unei operete. Apoi, brusc, simțea până în străfunduri acea cătare ucigătoare a lui Lucien care îi oprise gestul îndrăzneț de a pătrunde cu privirea în penumbra misterioasă aducătoare de frumos. Și acum simțea cum ochii lui sunt într-o continuă căutare. În cugetul său se strecură dorința de a fi în preajma lui Lucien. După câteva clipe, dorința se transformă în hotărâre nestrămutată, iar noaptea îl însoți cu scene desprinse din viitorul zilelor ce vor veni cu febrilitatea căutării. De ce nu a cerut oare un punct de întâlnire? Abia acum își dădea seama cât de greu este să găsești pe cineva în Paris. Negreșit voi începe căutările chiar de mâine.

30. Timpul cireșelor

Pe bulevardul Capucinilor, cei rămași în viață încercau cu înfrigurare să-și caute prietenii, sperând să-i regăsească măcar printre răniți. Împușcăturile se auziseră până pe strada Caumartin, unde Cristophe închiriase o locuință. Hotărâ să nu mai aștepte și se îmbrăcă în mare grabă presimțind că îl va găsi pe Lucien. Lipit de zidurile caselor, se apropie de bulevard. O liniște nefirească domnea de-a lungul străzii, întreruptă doar de zgomotul ritmic al unei trăsuri ce se depărta. Pe caldarâm, torțe aprinse zăceau aruncând reflexii roșiatice spre un cer apatic. Un vânt ușor îndrepta flăcările spre cadavre, amenințând să aprindă hainele răvășite care desenau forme bizare pe pietrele străzii. Trupul lui Lucien Darboux se legăna în ritmul impus de gropile străzii, susținut de mâna vânjoasă a unui cetățean care zbiera în miezul nopții.

— Răzbunare! Răzbunare!

Căzu în genunchi, neputincios. O umbră tremurândă se prăbuși alături de el și îl cuprinse cu brațele. Șiroaie de lacrimi îi inundară gâtul. Fața îi era acoperită de un snop de bucle ce aruncau în acea noapte călduță de februarie o mireasmă a cireșilor de mai.

— Lucien e mort! Mi-au omorât fratele!

Odată cu zorii dimineții, lumina dezvăluia pe străzile Parisului baricadele bine garnisite cu pietre din caldarâm. Pe deasupra mobilierului aruncat la întâmplare începeau să apară tot mai multe țevi de pușcă. Mulțimea luase cu asalt câteva din clădirile care adăposteau arsenalul gărzii naționale, clădiri lăsate acum de izbeliște. Din stradă în stradă, mulțimea se agita trăind acel sentiment de curaj pe care nu-l poate oferi decât nebunia dusă la extrem de vorbele ce tăiau aerul rece prevestind un nou început. Iar vorbele se multiplicau în ecouri până dispăreau acoperite de dangătul prelung al clopotelor. Toate bisericile prinseseră viață glăsuind bătăi fără de sfârşit ca într-o simfonie a morții. Iar moartea era și ea prezentă. Dând un ultim rol trupurilor deja înghețate de lipsa vieții, tacticienii de ocazie ai revoluției abandonaseră în fiecare punct de răscruce cadavre.

O căldură molipsitoare îl împiedica să deschidă ochii. Părea doar că se află în grădina bunicilor, într-o seară călduroasă de mai, suficient de treaz pentru a auzi foșnetul crengilor de cireș care dansau ascultătoare în ritmul vântului ce umplea valea cu dorințe greu de deslușit. Printre bătăile puternice ale inimii, cuvintele încercau să-i alunge starea de confuzie.

— Timpul cireșelor. Este timpul cireșelor.

Apoi zgomotul se topi în adâncul trupului. Se ridică înlăturând crengile care încercau să-i țintuiască ființa aflată într-o stare pe care nu o înțelegea. Deschise larg ochii și crengile se transformară în trupuri din care roșul cireșelor curgea peste fața sa lăsând dâre groase de sânge. În fața lui, umbre de-abia deslușite luau locul pomilor. Se eliberă complet și încercă să fugă. O durere puternică îi încețoșa privirea. Clădirile dansau apropiindu-se și depărtându-se. În gândul lui persistau aceleași cuvinte. Prin față zburau cireșe roșii aruncate de flăcări vii.

— Priviți! A fugit un mort!

Un copil se desprinse din spatele baricadei și se aruncă peste Lucien doar cu câteva clipe înainte ca gloanțele să-l doboare. De sub trupul firav al copilului, printre pocnetele armelor, o voce liniștită își repeta la nesfârșit propria trăire venită dintr-o altă lume.

— Voi iubi mereu timpul cireșelor.

— Domnule, puteți să vă mișcați? Trebuie să ajungem în spatele baricadei.

Copilul se retrase spre baricadă. Lucien îl urmă fără a se dezlipi de pământ atras de o imagine neclară. În fața sa, cu spatele, sora sa lăsa vântul să-i răsfețe trupul. Șuvițe de păr pluteau ca niște mici stindarde gata să înfricoșeze cel mai de temut dușman. Îi plăcea să-i privească părul. Deseori încerca să se reîncarneze într-un străin căzut pradă iubirii. Mâna se avântă, degetele se pierdură printre șuvițele blonde. Le smulse din bătaia vântului trecându-le peste umerii dezgoliți. Ea își îndoi brațele spre spate luându-i mâna între palmele sale.

— Lucien. Dragul meu Lucien. Tu iubești parfumul florilor de cireș, iar eu voi fi mereu mirosul lor.

— Cireșele iubirii au gust de sânge.

Îi spălară fața. Un glonte îi străpunsese nasul. Sângele uscat se întindea pe tot corpul. O altă rană se uscase în spate, dar glonțul cu siguranță nu ieșise din corp. Doi muncitori încropiră o targă. Într-un moment de acalmie se îndreptară spre o stradă lăturalnică, apoi începură să caute un însemn de medic.

Cristophe rămase alături de sora lui Lucien. Nu aveau curajul să plece de pe bulevardul Capucinilor. Priveau cu disperare când într-o parte, când în cealaltă, tremurând la cel mai mic zgomot. Își închipuiau, sperau, ca din clipă în clipă trăsura trasă de calul alb o să reapară aducând înapoi trupul lui Lucien. Ar fi vrut să o întrebe care îi este numele. Din interiorul lui izvorau cuvinte de alinare, dar orice combinație cerea un nume. Un nume pe care nu îl știa. Ore întregi s-au scurs fără să scoată un cuvânt. Doar priveau de-a lungul străzii. Doar ascultau. Și doreau să apară un cadavru. Un cadavru care ar fi dezlănțuit cuvintele durerii încătușate de așteptare. Primele semne ale dimineții sporiră răcoarea de peste noapte. Un tremur cuprinse trupul fetei. Cristophe îi cuprinse umerii și o trase mai departe de zidul de care se sprijiniseră atâtea ore. Ușor o îndepărtă de locul ce începea să dezvăluie spectacolul macabru într-o nouă înfățișare. Zorii făceau ca totul să pară ca un joc în care umbre întunecate încercau să ascundă de puterea albului, născut din cer, dâre roșii ce sfâșiau sufletul. Se depărtară spre strada Caumartin. Cristophe o așeză pe patul său. O clipă șuvițele blonde se lipiră de fața lui. Îl cuprinse un miros plăpând de flori de cireș. Scrise un bilet și plecă lăsând-o pradă unor zbateri ce trecuseră din conștientul gândirii în subconștientul minții. Se făcea că între palmele sale ținea mâna lui Lucien și amândoi priveau cu nesaț roșul atât de sângeriu al cireșelor.

— Cât de scurtă este vremea cireșelor.

Cei doi se întoarseră la baricadă. Razele soarelui pătrunseră printre clădirile încă stropite de resturi de zăpadă amestecată cu noroi, ducând cu insistență un început de primăvară care părea rătăcit printre străzile atât de schimbate. Obstacolele se întindeau între arborii părăsiți de orice vietate zburătoare. Împușcăturile încetară, momentele de acalmie păreau să pună în umbră entuziasmul revoluționarilor. Guvernul fusese demis înainte ca ostilitățile să înceapă, dar se pare că noaptea este prin structura ei aducătoare de moarte. Spre dimineață uniformele dispăruseră complet de pe străzi. Militarii realizaseră în sfârșit că antrenamentul cu moartea se terminase. Dacă nu există un guvern, nu are cine să dea ordine. Acum era rândul politicienilor să negocieze în timp ce oamenii de rând își plângeau morții.

— Cum te cheamă băiete?

— Jean Baptiste. Jean-Baptiste Clément.

— Jean, tocmai ai salvat un om de la moarte. Era printre cadavrele aduse de pe bulevardul Capucinilor. L-au luat drept mort și l-au pus în căruță. Am văzut că îți șoptea ceva. Ți-a spus numele lui?

— Nu, nu mi l-a spus. Vorbea ceva despre vremea cireșelor. Păreau versuri.

— Sigur este un student. Lucrurile s-au liniștit. Jean, poți merge pe bulevardul Capucinilor? Poate îl caută o rudă sau un coleg. Am găsit asupra lui ziarul Le National. Ia-l cu tine și ține-l la vedere. Rănitul este în îngrijirea unui doctor la doar două străzi de aici. O să treci chiar pe lângă locuința sa.

— Așa o să fac.

Jean-Baptiste plecă în fugă. În timp ce alerga, cuvintele lui Lucien începură să revină cu insistență. Nu văzuse niciodată o livadă cu cireși, dar imaginile prindeau contur. Cireșele atârnau printre ramuri, întindea mâna să le prindă dar ele zburau transformându-se în gloanțe însângerate. Și ramurile care se zbăteau cu disperare să-și păstreze frumusețile. Cât de scurt este timpul cireșelor, precum pragul dintre viață și moarte. Acum realiza că se aruncase peste acel student balansându-și trupul pe o punte care putea să ducă spre moarte. Ajuns pe bulevardul Capucinilor privi cu insistență în jurul său. Oamenii se adunaseră în partea de jos a străzii. Majoritatea stăteau aplecați peste petele mari de sânge și așteptau. Cineva trebuia să vină. Să le spună unde au fost duse cadavrele. Jean-Baptiste se strecură printre ei cu ziarul în mână, încercând să iscodească din priviri. Simți că cineva îl prinse de umăr. Se întoarse ridicând ziarul ca pe un gest de apărare.

— Al cui este ziarul?

— Nu știu, l-am găsit la un student rănit. Vorbea mereu de timpul cireșelor.

— Timpul cireșelor?

La auzul acestor cuvinte, se întoarseră amândoi. În spatele lor era sora lui Lucien.

— Timpul cireșelor? Doamne, Lucien trăiește. Vreau să-l văd pe Lucien.

Seara cobora fără prea mare grabă peste un Paris cotropit de frigul unei ierni nemiloase lăsată de Dumnezeu odată cu trecerea în anul 1868. Zăpada atârna pe străzi producând valuri cu creste negre de murdărie. Câțiva copii încercau să găsească drumul cel mai lung din vârful nămeților până spre mijlocul străzii. Țipetele lor erau străpunse uneori de acordurile ce reușeau să ajungă în stradă ori de câte ori ușa cu însemne colorate a bistroului Eldorado era deschisă cu mult năduf de câte un client. Prin fața localului, un bărbat îmbrăcat mult prea nepotrivit pentru frigul de afară încerca să se hotărască dacă să intre sau să plece spre o locație pe care, probabil, nici el nu o știa. Legăna larg brațele, lăsând pradă frigului o revistă. Ușa se deschise și parcă pentru a opri acest du-te-vino necontrolat al bărbatului, o doamnă între două vârste se postă în poartă. Cu o voce hotărâtă îi admonestă întâi pe copii să-și aleagă un alt derdeluș după care se adresă la fel de poruncitor bărbatului.

— Dacă nu intrați domnule, v-aș sfătui să eliberați strada. Aici nu este nici loc de promenadă și nici azil de săraci.

Într-adevăr, pe bulevardul Strasbourg din Paris, la numărul 4, o reclamă, de acum luminată, anunța cu litere mari „Café-concert de L’Eldorado”, iar cu litere mai mici, dar la fel de luminate, era numele dirijorului, compozitorul Hervé. Mai trecură câteva clipe în care cei doi se măsurară din priviri, după care bărbatul, mânat mai mult de frig decât din convingere, se strecură în sală trecând grăbit pe lângă autoritara doamnă care se grăbi să trântească ușa în urma sa. La mese erau puțini clienți iar lângă scena goală, o mică orchestră făcea ultimele repetiții. Ușa, închisă cu zgomot, îl făcu pe dirijor să întrerupă repetiția. De fapt aștepta ca pe ușa localului să intre dirijorul Hervé care să preia repetiția, el urmând să încheie pregătirile pentru cele două roluri pe care le va interpreta. Contrar așteptării, noul venit nu se așeză la masă ci se apropie de podium cu o tipăritură în mână.

— Domnule Hervé, mă numesc Jean-Baptiste Clément și vreau să vă cer să scrieți muzica pentru acest poem.

O abordare directă nu îl impresionă pe tenorul Antoine Renard. Întinse mâna să ia fascicolul din mâna lui Jean-Baptiste. Înainte de a spune ceva, ușa se deschise din nou, cu acelaşi zgomot, iar membrii orchestrei se ridicară în picioare.

— Dânsul este domnul Hervé, spuse Antoine. Parcă știind despre ce este vorba, Hervé făcu cu mâna un gest de respingere.

— Nu am timp. Vezi tu despre ce dorește domnul, dar peste o oră să fii pregătit pentru spectacol.

Antoine îi făcu semn lui Jean-Baptiste să îl urmeze, nu înainte de a trece câteva momente pe la contoar unde vorbi în șoaptă cu doamna care părea a fi complet neinteresată de ceea ce se întâmplă în sală. Poemul, publicat într-o revistă din Belgia, se numea Timpul cireșelor, un titlu care nu părea să genereze o dorință de a-i afla și conținutul. Parcurse indiferent primul vers, Când noi vom cânta vremea cireșelor, după care își aruncă privirea spre ultimele versuri, gândindu-se deja cum să se scuze pentru al lăsa pe Jean-Baptiste alături de porția de mâncare pe care i-o comandase și care trebuia să sosească din clipă în clipă

Norocul de mi s-ar oferi

Nu mi-ar putea stinge durerea

Voi iubi mereu vremea cireșelor

Și amintirea închisă în suflet

Uită de spectacol și de mâncare și se aplecă asupra poemului. Barba, care îi prelungea fața lunguiață, se mișca odată cu buzele. Când își ridică privirea din revistă, în fața lui Jean-Baptiste stătea o farfurie goală și un pahar de vin pe jumătate golit.

— Cine ești dumneata, domnule Jean-Baptiste Clément?

— Scriu articole pentru reviste republicane. Am fost închis, am fugit în Belgia și nu știu dacă mâine voi fi liber sau în închisoare.

— Recunosc că îmi place poemul dumneavoastră, dar nu vă pot promite că voi reuși să-l pun pe note. Iar domnul Hervé în niciun caz nu este interesat de astfel de texte romantice.

— Vă cedez drepturile de autor.

— Regret, dar nu am nici bani să vă pot plăti pentru aceste drepturi.

Îi întinse revista lui Jean-Baptiste. Acesta nu o luă. Își fixă privirile pe un palton ponosit aruncat pe un scaun. Rămase așezat în fața paharului de vin și, uitând parcă de poem, începu să povestească.

— Aveam 12 ani și eram pe o baricadă în februarie 1848. Fugisem pentru prima dată de acasă. Printre cadavrele abandonate în bătaia gloanțelor, am văzut mișcându-se o mână. Era un student. L-am târât în spatele baricadei. Agoniza. Vorbea despre timpul cireșelor ca despre o iubire pierdută. O iubire scurtă ca vremea cireșelor. Muncitorii l-au dus la un doctor. A rămas paralizat. Avea o soră geamănă pe care am găsit-o printre cei ce-și căutau rudele moarte pe bulevardul Capucinilor. Era cu un violonist. Timpul cireșelor a fost ca o parolă pentru sora sa. Dovada că fratele ei trăiește.

— I-ai salvat viața. Ce s-a întâmplat cu ei?

— Erau gemeni dar se iubeau cu o pasiune greu de înțeles. Violonistul era îndrăgostit de Louise, care se zbătea între datoria de a-și ajuta fratele paralizat și dorința de a răspunde cu trup și suflet acestei iubiri. S-au retras toți trei la casa părinților. După o vreme, i-am vizitat chiar când livada lor de cireși arunca un roșu aprins peste iubirile lor. Cireșele se bucurau parcă să le fie mângâiere, iar ei se îmbătau cu culoarea lor. Atunci am văzut pentru prima dată o livadă cu cireșe și am înțeles că roșul lor este roșul dragostei, al durerii și culoarea oropsiților. Câteva zile mai târziu Lucien a murit. Ultima sa dorință a fost să țină în mână un pumn de cireșe, iar ultimele sale cuvinte au fost „cireșele iubirii au gust de sânge”. Louise s-a stins și ea de prea multă durere în brațele neputincioase ale lui Cristophe. Am auzit că acesta a plecat în Austria unde își făcuse studiile de compoziție. L-aș fi rugat pe el să scrie muzica pentru acest poem, dar nu știu unde să-l găsesc. Cânta dumnezeiesc la vioară. Îi știu doar prenumele și faptul că a crescut în Mirecourt. Așa că, vedeți dumneavoastră, afară este frig și poemul nu-mi ține de cald. Iar mâine s-ar putea să fiu din nou la închisoare. Luă paltonul ponosit al lui Antoine Renard de pe scaun și plecă fără să mai spună un cuvânt.

În acea noapte, lumina rămase aprinsă până dimineața în una din încăperile bistroului. A doua zi, seara, ușa rămase minute bune închisă, clienții ascultând nemișcați o romanță care vorbea de iubire, de tristețe și mai ales de suflete înrobite pe veci de simbolul cireșelor. Pe străzile Parisului, în plină iarnă, sângele clocotea în venele republicanilor animați de credința că timpul cireșelor va mai veni din nou, la fel ca în 1848. Undeva, într-o celulă din închisoarea Saint-Pélage, un tânăr era prizonierul propriilor convingeri. Doar cuvintele, puse în poem, evadau prin fereastra strâmtă întro lume pentru care își pregătise sufletul și mintea.

31. Balonul

Zorii zilei începură să topească luminile care alergau fără încetare pe peroanele gării. Locomotivele și vagoanele care ocupau până la refuz liniile ferate păreau împietrite, golite de viață. În schimb, hala ce domina clădirea gării răsuna de zgomote metalice și strigăte scurte care transmiteau comenzi precise. Două pânze uriașe atârnau leneșe în curtea largă, înhămate în kilometri de frânghii. Parcă trezindu-se la viață, cele două pânze începură să crească, fremătând sub presiunea gazului care era suflat șuierător prin deschiderile sub formă circulară fixate la doi metri de pământ. Alături, un grup de oameni aduceau colete pe care le așezau cu multă migală pe rafturile unor cărucioare, plasând etichete pe fiecare pachet. Printre aceste colete, indiferente la forfota care domnea în apropierea lor, puteai observa câteva colivii însuflețite prin bătăi neliniștite de aripi și clipiri luminoase care întorceau spre oameni priviri abia trezite din somnul nopții. Erau porumbei voiajori, speranța parizienilor de a afla ce se mai întâmplă în restul Franței.

De vreme bună, Parisul se zbătea să reziste asediului trupelor prusace. Izolată de restul Franței, capitala se trezea, pentru a câta oară, din somnolența generată de dominația unei monarhii ambițioase care nu făcuse decât să submineze autoritatea statului în lume. Interese legate de încrengături monarhice, care nu aveau nimic de a face cu preocupările oamenilor de rând, au dus la un conflict între popoare stropit din belșug cu sânge nevinovat. Napoleon al III-lea și Bismarck, actorii principali ai conflictului, erau la adăpost în timp ce lipsurile transformau Parisul într-un oraș al disperării. Se năștea o nouă republică divizată între aristocrația care dorea încheierea unui armistițiu în urma căruia să poată prelua rapid frâul puterii și masele largi gata să verse ultima picătură de sânge pentru a salva onoarea statului francez. Poporul recunoștea înfrângerea și răul făcut germanilor, dar nu putea accepta să capituleze în fața prusacilor. Din septembrie 1870 singura legătură a Parisului cu restul țării se rezuma la zborurile baloanelor ce duceau vești și scrisori în provincie, alături de porumbei călători care se întorceau, la rândul lor, cu speranțele semănate de armata de voluntari încropită de generalii Trochu și Gambetta.

Printre picioarele oamenilor, fără să arate vreo emoție, se plimba un cățeluș neastâmpărat. Din când în când se repezea spre coliviile porumbeilor generând o panică de nedescris printre înaripatele captive. Atunci, vocea baritonală a lui Louis Pierron intervenea curmând elanul patrupedului.

— Black!

Black se întorcea lângă stăpânul său care inspecta cu minuțiozitate nacela balonului.

Mai nerăbdător decât oricare dintre cei prezenți, era un om trecut de 40 de ani care se învârtea în jurul balonului cu cutia unei viori în mână. După ce în urmă cu o lună, dintr-un alt balon, noul guvern republican încercase să împace orgoliul germanilor aruncând în liniile prusace fluturași cu un text în germană prin care poporul francez se delimita de gesturile nesăbuite ale împăratului detronat, cerând înțelegere și rațiune, iată că o altă idee părea să prindă viață. Cristophe revenise încă din vară în Paris. După câțiva ani petrecuți la Viena, simțise nevoia să revadă Parisul. Apoi a început războiul. Lucrurile mergeau atât de rău, că nimeni din Paris nu mai dorea să plece. Sentimente puternice au reînviat odată cu proclamarea noii republici.

— Domnule Vaubernier. Încă mai puteți renunța.

— Ar însemna să-mi trădez crezul. Am fost pacifist și am credința că muzica este cel mai bun ambasador al păcii.

— Mă bucur să aud acest lucru. Sper că soldații prusaci vor aprecia gestul, dar misiunea noastră este prea importantă pentru a ne asuma vreun risc. Vă vom lua la bord doar dacă va ajunge aprobarea.

— Este tot ce-mi doresc, dar vă înțeleg îngrijorarea.

Cele două baloane se ridicară spre cer întinzând la maxim parâmele de fixare. Cu doar 10 minute înainte de ora 9, o trăsură ușoară viră scurt în curtea gării.

— Faceți loc, ultimele depeșe ale guvernului.

Un curier se apropie de nacela balonului și, după un salut scurt, înmână domnilor Nobécourt și Dagron proaspetele decrete ale guvernului de apărare națională destinate provinciei. Cele două baloane, botezate Niepce și Daguerre, se ridicară simultan spre un cer primitor, începând o cursă spre necunoscut.

Rămas pe peron, cu vioara alături, Cristophe privea neconsolat cum cele două aerostate se înfigeau în nori, îndreptându-se purtate de vânt spre liniile inamice. Cererea lui de a cânta Oda bucuriei deasupra liniilor prusace fusese respinsă. Mai rămase câteva ore în curtea gării, încercând să întrevadă o altă șansă pentru inițiativa lui, dar nimeni nu putea să-i dea detalii despre următoarea plecare. Depărtându-se de gară, mintea lui fredona versurile lui Schiller:

Slavă ție, stea curată
Voie bună pe pământ
Astăzi te simțim aproape
Sol din Rai cu soare sfânt.
Vraja ta aduce iară
Pe popor lângă popor
Toți pe lume frați noi suntem
Când apari ușor în zbor.

Din urmă se auzi strigat de un om aflat în plină alergare.

— Domnule Vaubernier! Domnule Vaubernier!

Se opri din mers și se întoarse. Cu fața bulversată de emoție, un cetățean se apropie de el fluturând mâna.

— Domnule Vaubernier, balonul Daguerre a fost doborât de prusaci.

Trista veste nu reuși decât să-l facă să regrete și mai mult că nu fusese alături de domnul Nobecourt și de echipajul său. Poate sub acordurile lansate din balon de vioara sa prusacii ar fi ezitat să-i atace.

— Domnule Vaubernier, dacă doriți, pot să vă pun la dispoziție un balon mai mic cu care să vă puneți ideea în aplicare.

— Mai încape îndoială. Să mergem. Cei doi se întoarseră spre gara Orléans.

După două ore, timp în care tânărul inginer Vergez reuși să pregătească micul său balon având un volum mult inferior celor lansate sub oblăduirea guvernului, cei doi erau în nacelă. Oarecum îngrijorat, Cristophe Vaubernier prinse până la urmă curaj și îl întrebă pe noul său prieten, încercând să camufleze în cuvinte temerile sale.

— Domnule Vergez, îmi închipui că acesta nu este singurul balon pe care l-ați construit.

— Din păcate, domnule Vaubernier, nu am posibilitatea de a construi mai multe baloane, așa că, da, acesta este singurul balon construit de mine.

— Așadar, acum zburați prima dată cu balonul?

Tânărul inginer surâse, dând de înțeles că pricepe unde anume bat întrebările lui Cristophe. După o scurtă pauză, adăugă.

— Fac serviciul de curierat pentru persoane private și societăți de câteva luni. De regulă zbor noaptea, dar acum cred că se impune să zburăm ziua.

— Și cum reușiți să vă întoarceți?

— Cu ajutorul sătenilor din jurul Parisului, trec balonul camuflat într-o căruță chiar pe sub nasul prusacilor. Doar nacela este la fiecare zbor mereu alta.

Era un balon cu aer cald, complet diferit de cele lansate de guvern. După ce se ridică vertical mai bine de o sută de metri, vântul începu să-l direcționeze spre liniile de apărare ale Parisului. Cristophe scoase două drapele pe care le atârnă din nacelă. Nedumeriți, parizienii priveau acest obiect zburător care îndrăznea să afișeze deasupra pământului liber al Parisului, alături de drapelul Franței, drapelul Confederației Germaniei de Nord. Pumni amenințători încercau să transmită vizual dezaprobarea din cuvintele lor. Apoi, deasupra tumultului de voci, sunetul melodios al unei viori își făcu simțită prezența. Câteva acorduri din imnul Franței potoliră gesturile, mâinile se împreunară a aplauze. Oamenii au înțeles mesajul de pace, atât de mult dorit, cu care balonul se îndrepta spre liniile inamice, purtând doi oameni gata să se sacrifice pentru republică. Balonul zbura la mică altitudine, pierzându-se încet, încet, din orizontul vizual al cetățenilor impresionați de acest gest. Vestea se răspândi cu repeziciune și oamenii nu conteneau să comenteze evenimentul. Nimeni nu cunoștea identitatea celor doi, dar un lucru era sigur. Un muzician își risca viața pentru a duce inamicului, nu un mesaj al politicienilor, ci cântul de pace al poporului. Toți se rugau ca cei doi să se întoarcă nevătămați.

Balonul se îndrepta vizibil spre vest și după o oră se afla deasupra muntelui Valérien unde trupele franceze ocupau fortul situat pe vârful unei coline care domina împrejurimile. Zburând la joasă altitudine, cei doi puteau observa forfota din fort care se intensifica vizibil pe măsură ce balonul se apropia.

— Domnule Vaubernier, vă rog să retrageți drapelul prusac.

Fără să aștepte alte explicații Cristophe retrase în nacelă steagul. De jos, oamenii făceau semne disperate spre ei să coboare balonul înainte de a ajunge la liniile inamice aflate nu departe, pe fortul Montretout. Cristophe luă vioara și începu să cânte în onoarea soldaților. Câteva focuri de armă însoțiră cântul și gesturile necontrolate se transformară în saluturi militărești iar armele se ridicară spre a da onorul. Peisajul se schimbă rapid sub ochii lui Cristophe și emoțiile erau acum stăpâne pe inimile celor doi. Drapelul prusac se legăna în bătaia ușoară a vântului, alături de cel francez. Două simboluri liniștite zburau peste un pământ frământat de obuzele aruncate cu dărnicie de către combatanți. Oda bucuriei, dusă și ea de vânt, se transformase într-o avangardă a balonului.

— Opriți lucrul!

Comanda scurtă se propagă rapid în întreg fortul. Muncitorii prusaci, obișnuiți mai mult să fie zoriți în a termina lucrările de fortificație, rămaseră surprinși de această comandă neașteptată. Cu doar cinci zile înainte, în partea de jos a fortului, fuseseră obligați să lucreze chiar sub ploaia de obuze trase de francezi. Se lăsă o liniște profundă, urechile obișnuite doar cu vacarmul loviturilor de târnăcop, nu puteau sesiza o undă melodioasă care începea să se facă ușor auzită venind parcă de nicăieri. Apoi melodia începu să crească în intensitate, odată cu recalibrarea auzului celor din fort. Doar proveniența sunetului părea un mister.

— Priviți sus! Un balon!

Muncitorii ridicară privirile spre cer, iar militarii, într-un gest reflex, ridicară armele. Doar că din balonul, care nu putea fi decât francez, atârna drapelul prusac, alături de cel al Franței iar melodia părea cerească. Alături de comandantul trupei, colonelul Joseph Heinrich, era un domn care nu părea a avea nimic de-a face cu activitățile militare sau civile din fort. Se aplecă spre ofițer și îi șopti ceva. Colonelul se grăbi să dea câteva ordine și un grup de soldați se aliniară într-un careu perfect, luând poziția impusă de ceremonia primirii unui comandant de rang superior. Vioara continua să depene compoziția lui Beethoven cu și mai multă tărie.

— Domnule Vergez, vă rog să coborâți balonul.

Balonul ateriză în interiorul careului, iar muncitorii se grăbiră să fixeze nacela de sol. Muzica încetă și cei doi coborâră în zgomotul salvelor de onoare trase în aer de soldați. Comandantul prusac se adresă celor doi în germană.

— Domnilor, în calitatea mea de comandant este o îndatorire militară să prezint onorul inamicului într-o astfel de împrejurare. Dar dați-mi voie să-mi exprim și admirația iubitorului de muzică, pentru gestul dumneavoastră atât de curtenitor față de cultura germană. Sunt colonelul Joseph Heinrich și vă asigur că veți fi considerați oaspeții mei personali.

Cristophe se înclină în fața salutului militar și într-o germană perfectă, îi răspunse.

— Sunt om de cultură și pentru mine cultura aparține umanității. Ca om de cultură francez, interpretând acest imn, am dorit să aduc un omagiu, în egală măsură, celor două popoare care împreună pot fi socotite un leagăn al culturii universale. Vă rog să-mi permiteți să vă prezint pe cel care a acceptat să mă ajute în acest demers al meu de a transmite cântul de pace care animă oamenii de rând. Domnul Julien Vergez.

Cei doi își întinseră mâna.

— Este o onoare pentru mine să vă fiu oaspete, domnule colonel, spuse emoționat tânărul inginer în engleză.

— Iar eu vă admir gestul de curaj, domnule Vergez, îi răspunse acesta în aceeași limbă.

De cei trei, se apropie un civil îmbrăcat într-o ținută ireproșabilă, care până atunci se mărginise să privească scena de la câțiva metri. Cristophe, întinzând mâna spre colonel, încercă, la rândul său, să se prezinte.

— Domnule colonel, vă rog să-mi permiteți să mă prezint și eu.

Din spate, o voce tăioasă, îi întrerupse elanul.

— Domnule colonel, aveți în față un mare violonist și un talentat compozitor. Am avut onoarea să-l ascult la Viena pe domnul Cristophe Vaubernier cântând la această vioară construită de unul din cei mai destoinici lutieri francezi.

Mirat, Cristophe se întoarse spre noul venit.

— Nu mi-aș fi închipuit vreodată că voi avea plăcerea să fiu, într-o astfel de împrejurare, în fața unui admirator.

— Dânsul nu este un admirator oarecare. Este domnul Albert von Oppenheim.

Cristophe se întoarse spre Albert von Oppenheim și, vădit emoționat, se înclină cu multă curtoazie.

— Domnule Oppenheim, sunt onorat să știu că am avut onoarea de a fi fost ascultat de domnia voastră. Sunt recunoscător că sunteți atât de generoşi cu artele și vă mărturisesc că eu însumi am fost beneficiarul unei burse acordate de banca dumneavoastră.

— Interpretările dumneavoastră v-au îndreptățit să obțineți acea bursă și sunt încântat să vă cunosc personal.

Într-un gest spontan, vădit marcat de această întâmplare, Cristophe îi întinse vioara.

— Vă rog să primiți această vioară, ca dar de suflet din partea mea și ca semn de recunoștință din partea artiștilor pe care îi sprijiniți cu atâta generozitate.

32. Caietul

O ceață densă luă locul întunericului ce se destrăma pe cerul Vienei. Maria și George își înlănțuiră trupurile în mersul lor pe străzile părăsite de viață. Era prea devreme să meargă înspre consulatul Chinei. Se îndreptară spre hotel. Dimineața era răcoroasă iar trupurile lor se legănau lipite în ritmul sincron al pașilor. Magazinele, slab luminate, erau adâncite într-o amorțeală adâncă uzurpată pe ici-colo de câte un comerciant matinal ce se căznea să adune frunzele presărate de vânt în cele mai ascunse locuri. Peste tot, vitrinele, altădată atât de viu luminate, se ascundeau cu resemnare în spatele zvasticilor care semănau frisoane sau dimpotrivă stări de extaz. Pe afișele răspândite cu generozitate, o mână înfiptă spre cer încerca să învingă definitiv conștiința oamenilor cu sloganul ce se dorea a fi universal „Heil Hitler”. Maria și George urmau firul străzilor cu un mers firesc, rupt de imaginile provocatoare. Viza de plecare în China îl punea pe George la adăpost de orice neplăcere până la data programată pentru călătorie. Azi urma ca și Maria să solicite pașaportul de evadare din această închisoare publică cum devenise Al Treilea Reich. Urcară la etaj. Din camera lui François răzbătea o dâră de lumină. Maria deschise ușor ușa. François dormea îmbrăcat pe patul nedesfăcut. Maria îl acoperi cu un colț al cuverturii și se întoarse spre coridor. Pe masa luminată de un lampadar era cutia viorii deschisă și un caiet destul de mototolit pentru a trece neobservat. Când îl închise, pe coperta albastră, un scris caligrafic îi atrase atenția: Viața unei viori. Stinse lumina, închise ușor ușa și, împreună cu George, se îndreptă spre camera ei. Căldura le invadă trupurile umezite de ceața dimineții. Era un sfârșit de octombrie umed ce se instalase peste un oraș la fel de inert ca și sufletele oamenilor. Gravitatea pecetluită pe fețele oamenilor în locurile publice își cerea dreptul la odihnă în spatele ferestrelor bine garnisite cu draperii ocrotitoare, pentru a face loc fărâmei de speranță care mai sălășluia în sufletele oamenilor, semănând zâmbete pe buzele avide de plăceri uitate. Câte vorbe și câte râsete născute fără opreliști erau captive în intimitatea locuințelor ce se doreau ferite de zarva neîncetată ce răscolea orașul în ritm de război? Câteva manevre și fonograful prinse viață răspândind în micuța cameră trăiri de sunete prinse într-un vals ce semăna nostalgia iubirii. It’s time to say goodnight se contopi cu atingerile buzelor celor doi. Hainele ude se pierdură pe covorul abia atins de picioarele Mariei care desenau pașii miraculoși ai dansului. Dezgoliți, cei doi se lăsară în voia orhestrei lui Henry Hall. George se aplecă peste bustul Mariei într-o rotire ocrotitoare, după care, cuprinzându-i mai strâns mijlocul, îi undui corpul urmând tânguirea viorii. Maria se strânse la pieptul lui lăsând părul să-i atingă coapsele. Își ridică ochii sclipind de sfințenia dragostei, iar buzele se oferiră buzelor lui. O cuantă de liniște se strecură în glasul muzicii. Așteptară încleștarea dintre violon și vioară ca pe un pas spre comuniunea veșnică a iubirii. Cuvintele melodiei pecetluiră în sufletele lor dorința arzândă a buzelor ce-și căutau calea spre infinitul plăcerii. Lacrimile scăldau tăceri de bucurie și durere. Umerii se îngemănau într-un dans al căutării armoniei mișcărilor iar coapsele se uniră născând craterul unui vulcan, leagăn al plăcerii. Ochii larg deschiși cuprinseră privirile într-un curcubeu peste arca vieții născută acum să le salveze sufletele înrobite. Mâinile căutau cu înfrigurare meridianele trupului celuilalt vrând parcă să le memoreze în liniile din palme, atât de avide să încătușeze în căușul lor curgerea timpului. Clipe de trăiri încercau să pătrundă adânc în memoria adormită în spatele simțurilor ce stăpâneau mintea dincolo de rațiune. Trupurile se-mpleteau în lumea muzicii ce inundase camera ca o briză caldă de primăvară. Obosit, fonograful reuși să mai răspândească armonia ultimelor acorduri însoțite de o voce tărăgănată, murind apoi în cuvintele: It’s time to say goodnight. Dar valsul corpurilor, prizoniere ale muzicii, renăștea mereu din izvorul pasiunii, ducând simțurile spre trăirea abisală a împlinirii.

Când intrară pe ușa salonului, François țâșni de la masă ținând un caiet în mână.

— Maria, George! Știu toată istoria viorii până când a fost abandonată pe lacul Königssee. Am găsit caietul ascuns în cutie.

Maria luă caietul ca și când atunci l-ar fi văzut prima dată și îl răsfoi.

— Viața unei viori. Un titlu deosebit de frumos. Dacă îmi dai voie, François, o să adaug, înainte de a pleca în China, întâmplările pe care le cunosc eu.

— Crezi că ar trebui s-o căutăm pe Carolinne? Să-i înapoiem vioara?

— Mai întâi, vreau să citesc și eu povestea viorii și pe urmă vom vedea ce vom face.

— Carolinne a fugit cu soțul ei în America. Pe ei i-a salvat fratele tău!

— Carolinne mi-a dăruit mie vioara, iar eu ți-am dăruit-o ție.

— Dar sigur îi duce dorul. Este o moștenire de familie.

— Când se va sfârși războiul, poate vei merge în America să concertezi și vei putea să-i cauți.

Se lăsă un moment de tăcere. Doamna Odette se ridică și se îndreptă spre fereastră privind lung pe strada încă liniștită.

— Așadar, pleci.

— Eu și Maria vom trăi ca familie în China.

— China este mult prea departe. Mai bine plecați de acolo în America.

— America este la fel de departe.

— Nu! A merge în America este ca și cum ai trece strada. A merge în China este ca și când te-ai naște din nou cu o sută de ani în urmă.

Treptele trepidară sub pasul apăsat al grupului de soldați care asaltară hotelul. Coridorul, un sălaș al liniștii în care locatarii își rețineau vorbele și aveau grija mersului, se umplu de vacarmul comenzilor aruncate haotic spre oamenii ce se treziră invadați în intimitatea ritualului dedicat unei dimineți obișnuite. Ușa salonului zbură spre perete împinsă de doi soldați printre care își făcu apariția un ofițer mic de statură, aruncând spre cei ce stăteau în fața micului dejun o privire distantă. Părea că este în fața unui moment crucial, gata să-și realizeze chemarea vieții, pe o scenă asaltată de ființe saturate de sentimentul admirației. Din interiorul lui, prin ochi, reușea să aducă la lumina zilei acea stare inconfundabilă de superioritate absolută pe care doar valoarea de care te simți stăpânit ți-o poate produce. Doar judecata, mereu expusă și recunoscută, putea bătători unui geniu aura mimicii ce transforma masca chipului în chipul ales de destin. Aceasta era starea firească a tânărului ofițer, devenit peste noapte un stâlp al Reichului. Era nevoie de un efort deosebit ca, în prezența superiorilor, reversul medaliei să-i fie un blazon șters și umil. Dar acum, aici, în fața acestor civili lipsiți de însemnele unui rang, era liber să-și desfășoare fără reținere personalitatea ce deborda din toți porii ființei sale. Era un antrenament voit și atrăgător în care nu rareori se lăsa purtat de fire. Fețele civililor aruncați de soartă în acest salon, atât de plăcut până în urmă cu câteva clipe, spuneau fără urmă de tăgadă cât de mult și-ar fi dorit să se afle undeva departe de această scenă nefirească în pragul unei zile în care sigur doreau să-și împlinească fără emoții necesități personale. Un salut scurt, cu un conținut aflat la ordinea zilei, se rostogoli spre capetele încremenite într-o așteptare prevestitoare de nenorociri. Doamna Odette se apropie de tânărul ofițer rămas statuie în ușa salonului. Avântul pașilor spre scena ludică unde el, personajul, strălucea în cea mai trainică ipostază a supremului uman, trebuia răsplătită cu o mică atenție materializată printr-o ușoară înclinare a capului. Iar el, actorul, aflat în fața furtunii de aplauze ce urma să-i alinte auzul așa cum tunetul norilor geloși pe verdele pământului își rostogolește chemarea peste freamătul codrilor, nu putea decât să arunce spre cei câțiva meseni, cuvântul care să-l scoată dintrun anonimat atât de vulgar și otrăvitor sufletului.

— Maior Jelert Kirsch! Am onoarea să fiu mesagerul domnului general Amon Goeth pentru doamna Odette.

— Domnule maior, vizita dumneavoastră, atât de măreț reprezentată, ne onorează, dar nu-mi amintesc să fi avut plăcerea să-l cunosc pe domnul general.

— Eu, alături de domnul general, am avut însă, doamnă, plăcerea să ascult interpretarea de excepție a nepotului dumneavoastră, în urmă cu câteva luni, cu ocazia vizitei pe care generalul Goeth a efectuat-o la sanatoriul din parcul Steinhof.

Doamna Odette se rezemă de spătarul unui scaun pentru câteva secunde, însă redirecționă clipa de slăbiciune ce-i cuprinse trupul spre o invitație generoasă adresată maiorului.

— Domnule maior, vă ofer invitația de a gusta o cafea la umilul meu hotel.

— Încântat, doamnă. Dacă permiteți să iau loc la aceeași masă cu dumneavoastră, mă voi simți mult mai motivat în a-mi exprima respectul pentru o familie ce onorează nația germană.

Luând poziție de drepți, înmână plicul doamnei Odette, după care, curtenitor, potrivi scaunul așteptând ca aceasta să se așeze. Încet, încet, oamenii își reluară tabieturile matinale încercând să se distanțeze de dialogul celor doi.

— Domnule maior, îmi permiteți să citesc mesajul?

— Desigur, doamnă. Este o solicitare adresată nepotului dumneavoastră, invitat să cânte la un concert organizat în cinstea generalului Oscar Schindler.

— Sigur, invitația ne onorează, dar observ că acest concert va fi organizat în Polonia, ori, din motive medicale, credem noi nedrepte, François nu poate părăsi Viena.

— Înainte de a mă retrage, vă înmânez și permisele de liberă trecere. Nepotul dumneavoastră nu mai este în evidența spitalului.

Treptele ce duceau spre parter începură din nou să vibreze. Doi soldați deschideau drumul mesagerului, ajuns de pe scena telurică pe asfaltul unei străzi umezite de ochii unei toamne friguroase. Salonul se limpezi de văpaia iscată atât de brutal într-o dimineață ce păruse a fi la fel ca oricare alta.

— Bunico, dar pe mine nu mă cheamă Francis.

Doamna Odette strânse cu grijă documentele și-l apostrofă pe François.

— Atunci, apucă-te serios de franceză, altfel nu știu cum te vei înțelege cu verișoarele tale.

— Dar eu vreau să învăț spaniola, mai spuse François și se năpusti spre ușa salonului, în dreptul căreia tocmai apăruse Isabela. După câteva clipe, din dreptul geamului, două voci cristaline de copii răzbăteau în salon, fredonând în timp ce picioarele băteau cu înfrigurare pătratele șotronului:

Unu, doi, un picior la trei,
Două stau pe cinci și patru,
Iar pe șase un picior de vrei,
Dintr-o casă faci un teatru.

Cei trei înțeleseră că, la fel ca Maria și George, doamna Odette și François vor fi eroii propriei călătorii, dar nu spre Polonia, ci spre Franța neocupată.

33. Trenul de la ora 00:47

Trenurile aleargă împreună cu sufletele oamenilor. Ca niște umbre, se strecoară prin peisajul încremenit al locurilor, lăsând ca amintire doar zgomot și fum. Privirile călătorilor mângâie amorțeala rotitoare a copacilor atârnați de-a lungul drumurilor înșiruite de om în calea uitării. Scene care se repetă la nesfârșit converg spre trăiri melancolice ascunse de gustul necunoscutului mereu reînnoit în adâncul sufletului. Din străfundul nostru, călătoriile extrag gustul unic al stării de extaz, fie împărtășite cu entuziasm, fie biciuite cu gânduri de îndoială. Orice drum devine un alter ego al călătorului, o șansă nesperată de regăsire sau de pierdere. Căci atunci când ființa se lasă cuprinsă de amețeala roților de tren, punem în balanță locul trecut și locul viitor. Iar locurile nu sunt doar stări ale trupului, ele sunt trăiri. Trăirile de-o viață sau trăirile de-o clipă pot mocni precum un vulcan fumegând. Lăsăm în urmă dorințe și iubiri, căutăm în necunoscutul drumului alte dorințe și alte iubiri. Doar așa firea omului poate să-și consume nestingherită vremelnicia vieții, înotând prin misterele clipelor.

Două trenuri leneveau pe două linii ale Centralbahnhof din Köln. Păreau rupte dintr-un scenariu de film care vorbea în egală măsură de trecut și de viitor. Pe o linie o locomotiva pufăia liniștită aruncând în noapte nori cenușii gata să obtureze strălucirea stelelor, iar pe cealaltă linie părea că tot trenul este condamnat la imobilitate veșnică. Doar un bot ascuțit ce aducea mai mult cu un avion lăsa să se înțeleagă spre ce orizonturi se vor avânta roțile sale de îndată ce ceasul, același ceas prezent în gară în anii de grație 1942 și 1997 urma să-și alinieze limbile în dreptul aceleiași ore: 00:47.

François privea pe geamul vagonului luminile de pe peron. Din clipă în clipă, pufăitul locomotivei avea să fie întrerupt de șuieratul prelung al sirenei prevestitoare a plecării. Drumul spre Paris părea liniștit, departe de zgomotul atât de persistent al comunicatelor belicoase care umpleau eterul și ziarele. Doar că noaptea se însufleți dintr-o dată de un alt zgomot, aducător de teamă, semănând încordare. Într-o clipă peronul se adânci în întuneric, zvâcnirile locomotivei se pierdură înghițite de unduirea neprietenoasă care anunța un atac aerian iminent. Șiruri de oameni, călăuziți de lumina slabă a lămpilor ce-și ascundeau sclipirea sub scoarța camuflajului, se desfășurau din ușile vagoanelor spre clădirea gării. O mie de avioane acopereau cerul Kölnului semănând panică. Vuietele avioanelor se nășteau și piereau cu repeziciune peste cartierele locuite, lăsând în urmă bubuituri care zdruncinau din temelii casele. Limbi de flăcări amestecate cu bucăți de clădiri, frânturi de trupuri și grămezi de țărână să înfoiau spre cer lăsând în urmă cratere înconjurate de resturi de moarte și de resturi de viață. Vagonul se afundă în pământul primitor după care zvâcni spre cer într-un ultim efort de a-și aminti de drumul pe care nu-l va mai face niciodată. Între fiare, cutia unei viori aștepta liniștită. Poate lemnul, dăltuit cu atâta dragoste de viață și de frumos, a adăugat în esența sa, pe lângă unduirile amețitoare ale sunetelor rânduite de arcușul grăbit peste strunele primitoare, și tremurul sălbatic al metalului alături de un suspin nevinovat de copil. Cineva a hotărât ca drumul ei să urmeze o altă cale, pornind din același loc, la aceeași oră, spre un alt destin și o altă întâmplare. Ora 00:47, anul 1997. De pe cealaltă linie, aproape pe nesimțite, trenul viitorului se puse în mișcare. Luminile puternice de pe peron aruncau pete de ziuă în compartimentul comun unde câțiva călători nocturni își rânduiau gândurile. Pe o bancă, bătrânul Vojislav Milić ar fi dorit să rânduiască în mintea sa gânduri despre viitor, dar acum nu putea decât să retrăiască la nesfârșit senzația de gol care îi otrăvea sufletul. Viața sa călătoare între Surdulica și Köln, leagăn al bunăstării întregului clan de care era atât de mândru, părea să se termine printr-un înscris sec, anunțându-l că nu mai are loc de muncă. Astăzi se întorcea acasă cu sufletul încărcat. Din când în când privea cutia viorii pe care o așezase lângă el ca pe un simbol al speranței și și-o imagina pe nepoata lui, Miljana, revărsându-și visele pe corzile ei. De fiecare dată când pleca la muncă, Jana, cum o alintau părinții, îl ruga să-i aducă o chitară. Întâmplarea i-a scos în cale o vioară. Luminile peronului se estompară lăsând nopții puterea deplină de a guverna imaginile oglindite în geam. Privirea lui se lipise de întunericul de afară, iar imaginea sa, oglindită de geam, apărea și dispărea odată cu jeturile de lumină venite din hazardul drumului. Printre străfulgerările de imagini, părea că un copil îl învăluie cu privirea. Uneori plângea, alteori râdea, dar mereu avea vioara lui în mână. Închise ochii, dar imaginea persista și acceptă că somnul a pus stăpânire pe trupul său. Lăsă visul să-i inunde mintea.

— Aruncă vioara! Nu este un dar al lui Dumnezeu.

— Nu pot. Este ziua Janei. Este o jucărie a vieții!

— Aduce cu ea timpul morții.

Se trezi speriat. Pe spate, răcoarea răspândită de aerul condiționat îi furnică întregul trup. Din geam îl veghea doar chipul său. Alături, vioara aștepta liniștită o altă întâmplare. Deschise cutia. Pe învelișul mătăsos, un înscris amintea de o cale ce părea demult închisă. Un înscris în germană, turcă și arabă care spunea că în fața destinului două ființe vor sta pe veci unite.

Eu sunt fratele tău, tu ești sora mea!

Eu sunt sora ta, tu ești fratele meu!

Pe banchetă, alături de Vojislav Milić, o vioară își purta și ea destinul spre o nouă viață. Sau spre o nouă moarte.

Străzile orașului erau împânzite de afișe colorate, luminate din belșug de reclamele magazinelor. Vojislav Milić nu se grăbea să ajungă acasă. Și-ar fi dorit ca cei mici să fie adormiți, să nu-i întâlnească înainte de a-și putea vărsa năduful alături de cei mari. Știa că nu este o nenorocire, dar încă nu era pregătit sufletește să prindă rădăcini în Surdulica după atâția ani în care reușise să aducă bunăstare întregii familii prin slujba din Köln. Se abătu pe strada pietonală, apoi, fără să știe de ce, ieși în fața hotelului Srbija. Un grup de tineri se amuzau lansând în aer zvâcniri de sunete din alămurile lor. Erau cântăreți veniți pentru festivalul Vlasinko Leto. Alături, complet separat de ei, un copil încerca să-și impună propriul instrument, plimbându-și cu dibăcie arcușul pe strunele unei viori nu prea arătoase. Trecătorii îl priveau curioși. Festivalul era dedicat alămurilor, iar, prin tradiție, țiganii erau trup și suflet atașați acestor instrumente. Din când în când, câte un tânăr se apropia de copil și îi umplea urechile cu sunetul strident al trompetei sale. Vojislav se apropie de el și, pentru câteva clipe, se priviră.

— Domnule, cântați la vioară? întrebă copilul cu ochii ațintiți asupra cutiei.

— Nu, doamne ferește! răspunse acesta zâmbind, apoi adăugă: cum te cheamă, băiete?

— Dejan, domnule.

— Vrei să cânți la o vioară adevărată?

Copilul dădu afirmativ din cap, rămânând cu privirea lipită de vioară. Vojislav deschise cutia și îi întinse copilului instrumentul. Acesta o întoarse pe toate părțile privind-o cu ochii scânteietori, apoi, dintr-un salt, dispăru pe ușa hotelului.

— Hei băiete, unde pleci?

Un tânăr din grup se apropie și îl liniști.

— Așteptați domnule, o să se întoarcă.

Trecură câteva minute bune în care Vojislav nu înceta să urmărească neliniștit ușa hotelului. Tinerii începură să facă glume pe seama omului. În sfârșit, ușa se deschise și Dejan apăru însoțit de un bătrân. Acesta îi spuse direct lui Vojislav:

— Domnule, vinzi vioara?

— Nu, nu o vând.

— Haide, îți fac un preț bun.

— Nu domnule, este un cadou pentru nepoata mea.

— Cântă la vioară?

— Nu cântă.

— Nepotul meu cântă și i-am promis o vioară adevărată.

— Îmi pare rău, dar nu o vând, spuse mai apăsat Vojislav vădit agasat de insistența țiganului.

— O mie de mărci. Ce zici?

Vojislav tresări. Vioara o primise cadou. O mie de mărci era o sumă greu de refuzat, iar Jana își dorea de fapt o chitară. Dar mâine era ziua ei și tare mult ar fi vrut să nu-i facă cadou doar o promisiune sau bani. Vioara o găsise ascunsă în pereții dubli ai unei case pe care o demolase împreună cu prietenul lui. Acesta o cumpărase doar pentru teren. În semn de mulțumire, îi dăruise vioara care se păstrase în foarte bune condiții. Era un dar. Ceva îl oprea să o vândă. Simțea că vioara o va face fericită pe Jana. Țiganul așteptă privindu-l insistent, apoi plusă prețul.

— O mie cinci sute.

Cifrele păreau că nu mai au nicio semnificație pentru Vojislav.

— Nu, domnule! Am spus că nu o vând. Nu mai insistați.

— Cum vă numiți domnule?

— Vojislav Milić.

— Numele meu este Milos Usjinovic. Iar el este nepotul meu. Iubește mult vioara. Toată lumea râde de el, dar lui nu-i pasă. I-am făcut o vioară cu mâna mea, dar nu se compară cu vioara dumneavoastră.

— Dacă dorește, poate să cânte la vioara mea. Chiar vreau să-l ascult.

— Trebuie mai întâi acordată. Din câte se pare, această vioară s-a odihnit mult prea multă vreme. Dacă aveți încredere mi-o puteți lăsa până mâine să o aranjez. Corzile par bune, dar nu or să mai reziste mult. Ar trebui înlocuite. Arcușul are nevoie să i se schimbe părul. Este aproape putrezit. Cum spuneam, vioara aceasta nu a mai fost folosită de foarte mulți ani.

Vojislav se despărți cu inima strânsă de cei doi și se îndreptă spre casă. Sumele vehiculate de Milos îi ocupară gândurile și hotărî să ceară părerea părintelui Boris Stojanovic pentru a afla cât valorează de fapt vioara lui. Ajuns acasă, parcă inima i se mai liniști îmbrățișându-și copiii. Jana și Vladimir dormeau. Era timpul să rămână alături de familia lui, să se bucure de agoniseala de-o viață.

34. Așteptări

Sala de spectacole a colegiului din Columbine era plină de părinți, copii și tineri studenți. Ailin Krosler, cuprinsă și ea de emoție, încerca din răsputeri să pară sigură pe sine în fața nepoatei sale. Aceasta învârtea nervoasă arcușul unei viori tăind aerul cu mișcări neregulate.

— Cathy, oprește-te!

— Crezi că o să mă descurc? aruncă fetița o întrebare care semăna mai mult cu o rugăminte.

— Dacă o să te descurci? Când îți dăruiești sufletul, orice lucru este ușor de făcut.

— De ce nu poate fi și tata aici?

— Știi că nu depinde de el.

Ailin o cuprinse pe după umeri și o strânse în brațele sale. La 13 ani, Cathy își ducea viața între dorul de tată și pasiunea pentru muzică. Orfană de mamă, bunica Ailin era singura persoană care îi era mereu alături.

— Mama a suferit când m-a născut?

— Mama ta a fost un înger și cu tine în brațe era cea mai fericită femeie din lume.

Încerca să înțeleagă de ce oamenii pot muri atunci când sunt atât de fericiți. De ce ea nu poate să-și elibereze sufletul de acea apăsare care se strecurase în trupul ei odată cu înțelegerea rostului omului pe pământ. O privi pe Ailin și așteptă, ca pe o mângâiere menită să-i ușureze povara măcar pentru ceva timp, cuvintele ei repetate de sute de ori.

— Așa a fost să fie. S-a întâmplat, Cathy. Tu nu ai nicio vină.

Urma o îmbrățișare strânsă pe care o iubea din toată inima. Închidea ochii și încerca să plăsmuiască în mintea ei îmbrăţişarea mamei. Știa că atunci când s-a născut, mâinile ei o cuprinseseră cu toată dragostea din lume și căldura ei îi era căldură și din lumea rece a stelelor. Se întreba uneori dacă nu cumva tatăl ei se făcuse aviator doar ca să poată să o simtă mai aproape atunci când străpungea norii. Un tată atât de absent încât se străduia în fiecare noapte să îl viseze pentru a nu-l uita.

Cortina căzu peste aplauzele care cuprinseră sala odată cu ultimele acorduri ale viorii. Spectatorii se grăbiră să părăsească sala devenită dintr-o dată lipsită de viață. Ailin o ajută răbdătoare pe Cathy să se îmbrace. Ar fi vrut să-i spună cât de frumos a cântat, dar știa că o va face să plângă. Oricât de mult ar fi fost răsplătită de spectatori, pentru ea spectacolul era mereu orfan de aplauzele pe care nu le va auzi vreodată. O umbră se apropie de cele două femei care se îndreptau spre ieșire. Un copil se opri în fața lor. Ținea ochii aplecați, iar după câteva secunde îi întinse fetei un trandafir. Apoi dispăru în fugă. Cathy se trezi cu floarea în mână și obrajii îi luară foc.

De la primul etaj al vilei de la capătul străzii Est Chenango, Denver, lumina străpungea întunericul nopții.

— Cathy, este timpul să te culci.

— Imediat, Ailin. Vreau să scriu un e-mail tatei.

Ailin deschise ușa camerei și se așeză pe un fotoliu în spatele nepoatei sale.

— Îl cunoști pe băiat?

— Pe care băiat? se prefăcu ea că nu înțelege.

— Știi tu. Ai alături trandafirul primit de la el.

— Nu îl cunosc, Ailin. Nu cred că este de la școala mea.

— Și el a fost invitat la spectacol. A cântat la pian. Tu erai în culise și nu l-ai văzut.

— Oare de ce a venit cu flori la spectacol?

— Uneori faci lucruri pe care nu poți să le explici.

— Să-ți citesc ce i-am scris tatei?

— Doar dacă vrei, Cathy.

— Știi că nu am secrete față de tine.

— Dar față de tatăl tău?

— Nu știu. Dacă aș vrea să-l întreb ceva și nu îndrăznesc, este un secret?

— Ca să pui întrebări trebuie să fii pregătită și să primești răspunsuri. Așa că e mai bine să o faci doar atunci când vei simți că mintea ta va putea accepta și lucruri care nu o să-ți placă.

— Tu ai putea să-mi răspunzi în locul lui?

— Nu cred. Adevărul este că și eu aș avea nevoie de unele răspunsuri din partea lui, dar mi-e frică să le aflu.

Cathy închise calculatorul.

— Mai bine îi trimit e-mailul altădată.

Jana se strecură desculță pe scările casei, aruncând priviri în stânga și în dreapta. Părea mersul unui hoț pus să șterpelească nu atât un obiect, cât să iscodească un secret. Ochii ei căutau cu înfrigurare un indiciu cât de mic care să o conducă spre râvnitele cadouri pe care le visa de ceva zile, cu gândul la ziua ei și mai ales la întoarcerea bunicului. Din capul scării un scârțâit o vesti că demersul ei secret fusese descoperit. Un cap ciufulit se retrase brusc când Jana întoarse privirea. Nu era nevoie să-i spună cineva că după scări se ascundea Vladimir. Renunță la momentul ei de cotrobăială și se gândi că oricum nu va primi darurile înainte de prânz așa că cel mai bine ar fi fost să-și omoare timpul căscând ochii la parada fanfarelor.

— Hei, Vladimir! Știu că ești acolo. Hai să mâncăm!

Vladimir își făcu apariția, frecându-și ochii încă adormiți.

— Mai vreau să dorm. Mănânc mai târziu.

— Haide acum. Pe urmă mergem în oraș să vedem parada.

— Eu nu merg. Nu fac decât să ne asurzească cu trompetele lor.

— Merg eu cu tine! se auzi vocea gravă a bunicului Vojislav.

— Bunicule, ai venit! spuseră cei doi într-un glas și treptele se zguduiră de pașii lor ce băteau scările spre parter, unde bunicul Vojislav îi aștepta cu brațele deschise.

— Ce ne-ai adus?

— Mi-ai luat o chitară?

— Oh, copiii mei, mai bine mergeți să vă spălați pe față, altfel nici mâncarea de dimineață nu o primiți, darmite cadouri. Cei doi nepoți îl luară de mână și se îndreptară spre foișorul din curte. Se spălară pe față, având grijă să se stropească cu apă unul pe celălalt. Jana se întoarse în casă să aducă platourile care erau mereu pregătite de mama lor. Dacă nu putea ști ce cadouri va primi, măcar va vedea ce bunătăți a adus bunicul din Germania.

— Bunicule, ce i-ai adus Janei? Promit să nu-i spun.

— De parcă te-aș crede.

— Zău, bunicule. Nu-i spun. Suntem supărați. A vrut să mă bată.

— Chiar așa? Dar ce-ai făcut?

— Aproape nimic, doar că am spionat-o să văd cu cine se-ntâlnește.

— Aha, nu prea este frumos.

— Dar dacă o bat băieții? Nu trebuie să fiu pe aproape să o apăr?

— Aici ai dreptate, dar nu prea cred că băieții vor să o bată, așa că mai bine las-o să se descurce singură.

— Și nici nu mai vrea să doarmă cu mine.

Jana se închise în baie. După o jumătate de oră, Vladimir începu să țipe cât îl ținea gura.

— Haide odată! Vreau și eu!

— Du-te la baia de jos! veni răspunsul prompt al Janei.

În foișor, cei mari luau liniștiți micul dejun. Noutățile fuseseră deja tocate, iar acum subiectul favorit era legat de copii.

— Ce e cu Jana? Pare schimbată, până acum nu era așa de cochetă.

— Ce să fie, tată. De acum avem în casă o tânără domnișoară. Fetița pe care ai lăsat-o la ultima plecare s-a prefăcut în floare, spuse mama ei.

— Și e plin de viespi în jurul ei, adăugă cu zâmbetul pe buze tatăl ei.

Vojislav ridică cu înțeles din sprâncene, chiar când Jana își făcu apariția. Purta o fustiță scurtă roșie, sandale albe pe piciorul gol și o bluză albă prin care bătăile inimii păreau invitate să zboare de sub pieptul frumos desenat.

— Haide, bunicule. Putem merge.

Sub privirile admirative ale părinților, cei doi ieșiră din curte.

— Este adevărat că nu mai pleci în Germania?

— Să înțeleg că tragi cu urechea?

— Ei nu, dar se aude când vorbiți mai tare.

— Așa? Dar tu ce faci noaptea? De ce nu dormi?

— Păi dorm, bunicule, dar uneori îmi place să ies pe balcon.

— Și la ce te gândești tu pe balcon, în toiul nopții, mă rog?

Jana se prefăcu că nu aude întrebarea și răspunse cu o altă întrebare, dar având în glas o urmă de tristețe. Auzise foarte bine că bunicul ei fusese concediat și nu mai era sigură că doritele cadouri or să vină.

— Chiar nu mi-ai adus nimic, bunicule?

O strânse mai aproape de el.

— Hai să grăbim pasul. O să pierdem defilarea.

Ajunseră în centru și se strecurară cu greutate printre sutele de oameni care priveau spre tribuna unde oficialitățile păreau gata să deschidă festivalul. Vojislav o postă pe Jana chiar lângă intrarea hotelului.

— Stai aici, eu trebuie să caut pe cineva.

Se strecură spre strada unde erau înșiruite trupele de instrumentiști, pregătite să pornească spre tribună. La microfon, o voce anunță că festivalul fanfarelor Vlasinko Leto va fi deschis prin cuvântul primarului. Dinspre dealuri, de-a lungul râului, tentacule negre se strecurară peste blocurile orășelului. Apoi acestea se încolăciră într-un joc haotic născând o pâclă tot mai densă. Câteva străfulgerări luminară cerul. Totul se întunecă și tunetele acoperiră vocea primarului. Privirile se îndreptară spre norii amenințători și primii stropi se prăvăliră peste oraș, anunțând una din furtunile de vară obișnuite ale locurilor. Într-o clipă, oamenii începură să se împrăștie, în timp ce organizatorii se precipitară spre ușa hotelului. Dinspre stradă, formațiile de fanfară se desprinseră de sub copacii care le serviseră ca adăpost câteva minute, înainte ca șuvoiul de apă să se reverse printre crengi în torente dense. Jana se hazardă sub ploaia călduță de vară în căutarea bunicului. După câteva minute, udă până la piele, se reîntoarse lângă ușa hotelului. Ușa se deschise și o mână o trase înăuntru. Pentru ea, hotelul era un mister în care nu îndrăznise vreodată să intre. La început se eliberă din strânsoarea mâinii dorind să fugă afară dar, ridicând ochii, întâlni privirea rugătoare a unui copil de vârsta ei.

— Haide cu mine. O să-ți cânt la vioară.

O femeie îi puse un șal pe umăr. Alături de alămurile lor, un grup aștepta cu nerăbdare ca cel mai tânăr membru al clanului să le arate cât de talentat este, cântând, pentru prima dată, la o vioară adevărată.

— Cum te cheamă, domnișoară? o întrebă omul mai în vârstă și adăugă fără să aștepte răspunsul.

— El este nepotul meu, Dejan.

— Numele meu este Miljana. Miljana Milic și am venit cu bunicul meu, dar ne-am pierdut unul de celălalt. El a plecat să caute pe cineva.

— Pe bunicul tău îl cheamă cumva Vojislav?

— Da. De unde știți?

— După ce se termină ploaia te voi însoți la bunicul tău. Am o vorbă cu el.

Sunetele umplură cu dărnicie holul hotelului, grupul mărindu-se tot mai mult. Jana privea înmărmurită mișcările arcușului, iar Dejan ridica din când în când privirea de pe corzile viorii ațintind-o. Părea că Jana este singurul lui spectator, iar ritmul alert al dansului țigănesc părea mai degrabă o mărturisire a sufletului decât o chemare a trupului.

35. Întâlnirile

Deschise ușa. În fața lui se afla un birou slab luminat în spatele căruia o doamnă părea adâncită în gânduri. Camera era auster mobilată, iar femeia nu părea a avea o mină prea optimistă. Nu era greu de ghicit că dosarul de pe birou era burdușit cu informații despre persoana lui. Pe paginile albe, faptele și trăirile maiorului nu erau decât simple cuvinte care se cereau cântărite. Acum se găsea suspendat între două destine, iar balanța va fi înclinată de această doamnă ce părea cuprinsă de grijile întregii lumi. Va mai zbura sau va rămâne la sol? O decizie în care voința sa nu mai putea interveni. Era doar un soldat în slujba țării, obligat să acționeze conform ordinelor. Iar ordinele nu făceau decât să înăbușe orice manifestare a propriei voințe. Dacă ar putea întoarce timpul înapoi, această cărare pe care acum se simțea rătăcit nu i-ar mai fi auzit pașii. Rămase în picioare. Dosarul era închis. Poate nu va fi nevoie să răspundă la nicio întrebare. Poate referatul era finalizat, invitația de a se prezenta în fața psihologului fiind doar o simplă rutină obligatorie. Nu era prima oară când era evaluat, dar acum numele lui era asociat cu cifre grele. Cifre care ascundeau mii de ore de antrenament, sute de mii de dolari cheltuiți din banii contribuabililor, sute de calificative despre abilitățile sale. Femeia întoarse brusc fotoliul spre birou și privirea ei îi pătrunse gândurile.

— Chiar credeți în ce faceți, domnule maior?

— Zborul este viața mea.

— De ce aviația militară? De ce nu zboruri civile?

— Îmi place singurătatea.

— Ați luat vreodată oameni străini în mașină?

— Nu.

— De ce?

— Poate nu doresc să le am viața pe conștiință.

— Dar viața celor pe care i-ați putea omorî accidental? Nu vă puneți problema că puteți avea pe conștiință viața acestora?

— Dacă am gândi așa ar trebui să nu mai luptăm.

— Dumneavoastră se pare că sunteți mulțumit dacă nu vă cunoașteți victimele.

— Nu facem decât să urmăm indicațiile aparatelor. Victimele noastre sunt țintele militare indicate de aparate.

— Mi-e teamă că de fapt fugiți de responsabilitățile dumneavoastră. Să vorbim despre responsabilitatea dumneavoastră ca părinte. Sunteți aici pentru că nu vreți să fiți în preajma fiicei dumneavoastră.

— Nu mi-am abandonat fiica! Ne scriem foarte des. Știu tot ce se întâmplă cu ea.

— Da, dar o țineți departe de viața dumneavoastră.

— Știți că nu avem voie să divulgăm nimic familiei.

— Ați publicat un anunț în câteva ziare din Germania.

— Nu cred că este relevant.

— Căutați o vioară. Este așa de important?

— Aș vrea să i-o dăruiesc fiicei mele. Bunica mea a cântat la acea vioară. Ea poartă istoria familiei mele.

— Un anunț publicat constant timp de un an nu pare a fi doar o dorință, ci mai degrabă o obsesie. Nu credeți cumva că prin acea vioară vă răscumpărați absența de lângă Cathy? Ce credeți că face Cathy acum?

Maiorul se uită involuntar la ceas, apoi, fără să stea pe gânduri, răspunse ferm.

— Acum se plimbă cu bunica ei, înainte de culcare.

— Nu mă refeream la starea sa fizică.

— Când îi citesc e-mail-urile îi pătrund și sufletul. Aș simți dacă ceva îi umbrește viața.

— Sunteți liniștit? Dacă cineva încearcă să-i facă rău?

— Bunica îi este mereu în preajmă. Dacă nu ar fi existat mama mea, nu aș fi azi aici, în fața dumneavoastră, cât se poate de liniștit.

— Liniștit? Și totuși, cât de liniștit poți fi departe de o fiică căreia destinul i-a dat povara vinovăției din prima clipă de viață?

— Rănile dor mereu, dar acolo sus, în singurătatea pe care ți-o oferă cerul, departe de pământ, port cu mine balsamul altei vieți, alături de soția mea.

— Mulțumesc, domnule maior.

Bunica Ailin rămase singură în noaptea ce se strecura ușor prin toate ungherele casei. Cathy se oferise să se culce mai devreme. Rămase mirată să audă din partea ei o astfel de dorință. De cele mai multe ori nu se lăsa înduplecată să meargă la culcare înainte ca cerul să-și arate măreția. Pentru prima dată, la întoarcerea de la școală, i se păruse că nepoata sa era tulburată.

— Hei, unde mergi așa de grăbită?

— Mă întorc, Ailin.

Nu mai aruncă ghiozdanul pe hol cum obișnuia, ci îl duse ca pe o comoară în camera ei.

Se întoarse după câteva clipe cu ochii aplecați.

— Ailin, poți să mă ierți?

— Cathy, dar nu ai de ce să-ți ceri iertare.

— Ba da. Am vrut să-ți ascund ceva.

Ailin o cuprinse în brațe.

— Nu este nimic, Cathy. Doar că ai crescut.

— Cineva pune un trandafir pe scaunul meu din autobuz. În fiecare zi.

Cathy îi întinse cinci trandafiri, unii deja ofiliți.

— Păi, domnișoară, atunci se cuvine să-i punem în vază și să așteptăm următorul semn. Presimt că tânărul care cântă la pian nu este străin de acest lucru.

— Dar, bunico, sunt prima care urcă în autobuz, iar domnul Talbot spune că habar nu are de unde apare trandafirul.

Ailin rămase să privească cerul. Nepoata ei, Cathy, era oare în fața primei iubiri? Un sentiment de plăcere dar și de neliniște o cuprinse.

— Unde ești fiule? Fiica ta are nevoie de tine.

Pe masa generalului trona un teanc de dosare. În birou erau doar trei persoane. Rând pe rând, din fiecare dosar se citea raportul de evaluare a psihologului. Urma o deliberare scurtă și un vot. Bombardierele noi, ultra sofisticate, cereau mii de ore de antrenament și abilități deosebite. Un raport negativ al psihologului nu era deloc bine primit de comisie.

— Maiorul Krosler.

Generalul zâmbi ușor și nu se putu abține de la remarca sa favorită pentru acest soldat.

— Sânge de neamț!

Adjunctul profită pentru a arunca o privire pe concluziile raportului și generalul observă imediat că ceva nu este în regulă.

— Ei, ce s-a întâmplat? Citește!

Domnul maior Krosler a trecut fără probleme toate testele psihologice cu maximă eficiență, dar situația sa familială m-a îndemnat să abordez o altă latură a personalității sale. După discuția pe care am provocat-o am constatat o legătură extrem de strânsă cu fiica sa, dar nu la nivelul conștientului, nivel la care are un comportament obișnuit pentru un tată care nu se regăsește prea des în sânul familiei, ci ca o relație virtuală în care subconștientul său este permanent în contact cu viața fiicei, generând emoții negative care ar putea conduce la depresie reactivă. Pe de altă parte, are convingerea că poate intui stările sufletești ale celor apropiați prin mijloace greu de explicat. Nu recomand implicarea maiorului în acțiuni de maximă finețe având în vedere trăirile lui paralele cu activitățile militare.

Generalul închise cu zgomot dosarul.

— Maiorul este practic cel mai bun pilot din această serie, iar doamnei acesteia îi arde de telepatie.

— Cred că nu putem trece cu vederea concluziile psihologului.

— În niciun caz, dar nici nu putem renunța la maior.

— O permisie mai lungă ar putea să-i mai domolească pornirile din subconștient.

— Se acceptă. Oricum nu este nicio grabă.

Ultimele acorduri ale viorii se pierdură în ropotele aplauzelor. Jana simți mâna bunicului pe umăr.

— Bunicule, ai ascultat?

Dejan așeză vioara în cutie și o întinse lui Vojislav.

— Mulțumesc mult, domnule! Acum vioara poate fi folosită.

— Ai cântat frumos, băiete. Ești oricând binevenit la noi. Poate îi arați și nepoatei mele.

Se întoarse spre Miljana și îi întinse vioara.

— La mulți ani, Miljana! Vioara aceasta este cadoul meu pentru tine.

Aplauzele se aprinseră din nou în holul hotelului și uralele începură să curgă. Miljana luă cutia și o strânse în brațe. Simțea că în cutia viorii s-a strecurat și pasiunea pusă de Dejan în interpretarea lui. Mai simțea încă privirea lui ascuțită în timp ce linia melodică îi furnicase trupul. Îl privi și simți tristețea ascunsă cu greu de mimica feței.

— O să vii să mă înveți să cânt?

Dejan nu răspunse, privirea lui căuta rugător un sprijin din partea bunicului. Miljana se apropie de el și îl sărută.

— O să vii, nu?

În tot drumul spre casă, Jana nu desprinse vioara de la pieptul ei. Din când în când arunca câte o privire fugară către bunicul ei. Într-un târziu își făcu curaj și întrebă direct:

— Bunicule, nu a fost prea scumpă vioara?

Vojislav se opri din drum și o mângâie pe păr.

— Nu, Jana. Vioara aceasta am primit-o de la un prieten. Se pare că este o vioară veche, chiar valoroasă. Bunicul lui Dejan a vrut să o cumpere. O să o arătăm și preotului. El se pricepe la muzică. Am vorbit deja cu dânsul să-ți predea lecții de vioară.

— Dar nu poate să mă învețe Dejan? rosti ea roșind.

— Dejan stăpânește vioara, dar nu cred că poate. Țiganii cântă mai mult după ureche.

După o vreme, Vojislav adăugă cu înțeles:

— Dejan poate veni la noi, iar tu te vei strădui să înveți să cânți pentru a-l cuceri așa cum te-a cucerit și el pe tine.

Miljana zâmbi și o luă la fugă spre casă, urmat de Vladimir care striga din răsputeri:

— Așteaptă! Ce ți-a adus bunicul?

Cathy urcă în autobuz și se duse glonț spre locul ei preferat. Pe scaun nu era nimic. Privi cu mirare în oglindă căutând privirea șoferului. Domnul Talbot părea să nu bage în seamă mirarea tinerei. Cathy se adânci în scaun și încercă să-și mute gândurile de la trandafirul de acum dorit, privind absentă peisajul încă slab luminat de o dimineață târzie de toamnă. I se părea că în conurile de umbră presărate pe șosea apărea imaginea unui băiat care îi întindea un trandafir. Speriată, întoarse capul.

— La mulți ani, Cathy!

Luă trandafirul din mâna băiatului.

— Cum te cheamă?

— Ronny. Te rog să mă ierți, nu voiam să te supăr.

— Nu m-ai supărat, Ronny. Mulțumesc pentru trandafiri.

Se apropie și îl sărută.

— Dacă vrei, poți să mă vizitezi. Putem cânta împreună.

— Eu cânt la pian.

— Știu. Te-a văzut bunica. Avem un pian acasă.

— Părinții tăi nu se supără?

— Ia plicul acesta. Voiam să-l las la întoarcere pe scaunul meu. Este o invitație pentru tine. Nu am trecut un nume, dar am desenat un trandafir.

Autobuzul opri.

— Este timpul să cobori, tinere!

— Mulțumesc, tată!

36. Prima lecție de vioară

De frica lui Vladimir, Jana încuia vioara în camera ei. O privea îndelung seară de seară, îi mângâia corzile lăsând să răzbată un sunet prelung, aproape insesizabil. Îi ruga sufletul încătușat în lemnul lucios să-i aducă farmecul muzicii. O iubea ca pe o bijuterie de mult râvnită, dar nu îndrăznea să o trezească la viață. Cu ochii deschiși, visa la ziua în care vioara o va ajuta să dea viață cântecului hărăzit să crească din inima ei.

— Jana, azi mergem la părintele Stojanovich. Vei lua prima lecție de vioară.

— Bunicule, vreau să vin și eu. Pot să duc eu vioara?

— Nu dau vioara din mâna mea, răspunse categoric Jana.

— Opriți-vă, copii! Poți veni și tu Vladimir, dacă dorești.

Părintele Stojanovich o pofti pe Jana într-o cameră bogat luminată de un geam enorm care dădea spre o grădină în care verdele ierbii și al pomilor domina culorile celor câtorva tufe de trandafiri așezate sub forma unei cruci.

— Vino aici, în fața geamului, o invită preotul pe Jana. Privește! Ce vezi?

— O cruce din trandafiri.

— Doar atât?

— Copaci, iarbă.

— Altceva?

— Nimic, răspunse Jana puțin nedumerită.

— Dar grădina? Grădina o vezi?

— Da. Este frumoasă.

— Atunci când privim, ne uităm cu atenție la detalii și uităm să privim ansamblul, când de fapt detaliile sunt făcute doar pentru a crea opera. Acest lucru trebuie să-l ai mereu în vedere. Dacă mâinile tale se vor apleca doar asupra notelor, mintea ta va trebui să le oblige să simtă întregul, melodia.

— Așa cum cântă Dejan?

— Cine este Dejan?

— Un țigan. Nu, este un prieten care cântă foarte frumos la vioară. Bunicul lui mi-a reparat vioara și el a fost primul om pe care l-am auzit cântând.

— A cânta la vioară înseamnă să-ți poți stăpâni mâinile, mintea și sufletul. Mintea te ajută să pătrunzi cântecul, mâinile să-l reproduci, iar sufletul îți va spune dacă îl cânți cu adevărat. Sufletul este primul tău spectator. Acum așează vioara sub bărbie, așa cum l-ai văzut pe Dejan. Pune arcușul pe corzi și privește din nou fereastra. Ce vezi acum, Jana?

— Grădina, pomii, frunzele și florile.

— Și?

Jana roși, așteptă o clipă în care încercă să-și schimbe poziția corpului, ridică puțin cotul, așeză arcușul chiar deasupra celei mai groase corzi, mâna stângă învălui vioara, iar degetele se desfăcură ca un evantai deasupra corzilor.

— În geam mă văd pe mine și vioara.

— Jana, ai în mână o vioară construită acum mai bine de o sută de ani de unul din cei mai vestiți lutieri francezi. Destinul a adus-o în brațele tale. Să nu uiți să o respecți ca pe o comoară, să o iubești ca pe o soră, să-i simți sunetele așa cum îți simți fiecare clipă a vieții. Acum lasă arcușul să alunece pe fiecare coardă și privește conturul tău din geam. Ascultă cu întreg trupul sunetele. Închide ochii și privește cu mintea. Imaginează-ți florile din grădină și încearcă să le dăruiești sunetele viorii. Combină sunetele să faci un buchet de trandafiri, lasă-le să plece din vioară dincolo de grădină, să caute înaltul cerului.

În hol, Vladimir și Vojislav stăteau cuprinși de nerăbdare. O vreme, din camera alăturată, niciun zgomot nu le atrase atenția. Sperau să audă sunete, vorbe dojenitoare sau de laudă, dar nimic nu le deranjă așteptarea. Vladimir luă cutia viorii și o deschise, privind amuzat înscrisul din interior.

— Bunicule, în ce limbă sunt scrise cuvintele acestea?

— Mai încet, Vladimir. Scrie în germană, arabă și turcă.

— Și ce scrie?

— În germană scrie:

„Eu sunt fratele tău, tu eşti sora mea!

Eu sunt sora ta, tu eşti fratele meu!”.

— Așa cum sunt eu cu Jana. Pare ca un legământ. Oare ei au cântat la această vioară? De când este scrisul?

— Nu știu. Părintele spune că este o vioară foarte veche, valoroasă. Așa că ai grijă să nu strici cutia.

Vladimir tocmai încerca cu un deget să pătrundă într-o deschizătură mică din materialul care căptușea interiorul cutiei. Vorbele bunicului aproape îl făcură să renunțe, dar curiozitatea era mai puternică. Împinse degetul mai mult, apoi încercă să-și strecoare mâna prin spărtura lărgită. Degetele sale simțiră un obiect tare în moliciunea stofei. Victorios, ridică ochii spre bunicul său și exclamă.

— Bunicule, în vioară este ascuns un caiet!

Vojislav luă cutia și desprinse ușor cusătura. Un caiet frumos se ivi din interiorul cutiei. Pe copertă era scris caligrafic „Viața unei viori”. Dinspre cameră începură să răzbată sunete. Cei doi priveau încremeniți ușa. Se auzeau doar sunete răzlețe, din ce în ce mai articulate. Mai lungi, scurte, grave, ascuțite. Păreau să străpungă liniștea fără nicio noimă. Doar sunete care uneori zgâriau auzul. Apoi, acestea se cuprinseră ca într-un tot melodios, ușor întretăiat de pauze scurte în care păreau să se ascundă căutările încă nedeslușite ale frumosului. Prima lecție de muzică se încheiase. Jana apăru în ușă cu obrajii învăpăiați de emoție.

Se lăsase înserarea peste casa parohială. Mii de licurici pândeau venirea nopții pentru a-și revărsa cu iubire concertul nocturn. O vioară tocmai își destăinuise tainele răsfirate într-o existență tumultoasă. Alături de caiet, pe pagina unui ziar, un anunț încercuit cu roșu, aștepta o decizie. De când venise Vojislav prima dată la el cu vioara, cuvintele din interiorul cutiei îi atraseră atenția. Știa că mai văzuse pe undeva acest legământ. După ceva căutări, găsise ziarul. Un anunț care se repeta lunar.
Familie americană, cu origini germane, caută o vioară construită de Jean François Aldric în 1827. Vioara, dincolo de valoarea sa, este o amintire prețioasă de familie. În interiorul cutiei este scris un text în limba germană, arabă și turcă. Am dori să răscumpărăm vioara, eventual oferind o vioară cu valoare similară și recompensă. Orice informație va fi bine primită la adresa roger.krosler@yahoo.com.

Privirile preotului se mutau nehotărâte între anunț și caiet. Acum, după ce a citit povestea viorii, era greu să mai amâne luarea unei decizii. Va trebui să răspundă anunțului. Doar că în sufletul lui, indiferent de ce va decide bătrânul Milić, nu putea să găsească cuvintele potrivite nici pentru familia Krosler și nici pentru micuța Miljana.

37. Viața unei viori

— Ailin, am primit un mesaj de la tata. Va veni acasă chiar în această săptămână.

— Va fi aici la petrecerea ta?

— Da. Nimic nu poate fi mai minunat.

— Poate doar trandafirii?

— Ailin, mă necăjești.

Cele două se îmbrățișară prelung.

— Ce m-aș face fără tine, Ailin?

— Sigur tatăl tău ar fi mai aproape de tine, Cathy. Uneori îmi vine să-i spun că voi pleca doar pentru a-l obliga să-și părăsească serviciul.

— Poți să-i spui, dar va trebui să rămâi cu mine. Știi ce cred eu, Ailin?

— Nu, Cathy. Chiar nu știu.

— Cred că tata s-ar fi speriat dacă i-aș fi mărturisit despre trandafiri. Poate chiar m-ar fi certat.

— De ce crezi acest lucru?

— Îmi scrie des, dar aproape mereu la fel. Cred că el nu știe că am crescut. Vreau să spun că tu te-ai obișnuit zi de zi cu mine, pe când el a rămas în minte cu o icoană alb-negru ștearsă de timp. Fata căreia îi scrie nu mai sunt eu, Ailin.

Ailin se întoarse ușor și, pe ascuns, își șterse o lacrimă. Simțea că nepoata ei avea dreptate și acest lucru îi dădea frisoane.

— Cathy, cred că noi trei ar trebui să facem o călătorie lungă. Așa ai petrece mai mult timp cu tatăl tău.

— Să nu-mi spui că vrei să mergem în Germania.

— De ce nu? Acolo m-am născut, am putea să ne cunoaștem mai bine rădăcinile. Oricum toată lumea ne consideră germani.

— Pentru mine ar fi extraordinar. Poate vom găsi vioara familiei.

— Hai să nu mai visăm. La culcare acum! S-a făcut târziu, domnișoară!

Ailin rămase singură. Lăsă doar lampa de birou să-i lumineze camera. Descuie un sertar și scoase două fotografii. Doi tineri îmbrățișați aruncau din cele două poze raze de fericire. O fericire intensă, dar atât de scurtă. Se întreba mereu dacă a procedat bine cerând ca pe certificatul de naștere al fiului ei să apară numele ei de familie. Cathy s-ar fi numit acum Cathy Johnson și nu ar mai fi fost privită ca o refugiată, așa cum s-a simțit ea de multe ori.

— Ailin, nu mi-e somn.

Ailin se întoarse spre nepoata sa. O privi cu oarecare supărare câteva clipe, după care, zâmbind, îi spuse:

— Vino aici, Cathy. Vreau să-ți arat ceva.

Cathy se cuibări în brațele bunicii sale și privi îndelung cele două fotografii.

— Ești tu, Ailin?

— Da, Cathy, iar el este bunicul tău. Cred că îi semeni puțin. Este timpul să-ți știi și rădăcinile americane. Adevărat, destul de sărac reprezentate.

— Cum se numea bunicul meu?

— Mike. Mike Johnson.

— Deci tatăl meu și cu mine ar fi trebuit să ne numim Johnson?

— Așa este Cathy. Destinul însă a hotărât altfel. Am fost împreună doar o săptămână. El a plecat în Vietnam. Era aviator, la fel ca tatăl tău.

— Ce bine că nu sunt băiat.

— De Crăciun, ar fi trebuit să primească o permisie. Urma să ne căsătorim. Nu a mai venit. A murit cu o zi înainte de a pleca, iar eu l-am născut pe tatăl tău. Nici măcar nu știa că sunt gravidă.

Se lăsă o tăcere prelungă, apoi Cathy îi întinse fotografiile.

— Ailin, vrei să punem aceste fotografii pe perete? Mi-aș dori să le privesc din când în când.

— Așa vom face, Cathy. De astăzi suntem ceva mai mult americani, decât germani.

Cele două urcară la etaj. Cathy o trase de mână spre camera ei.

— Hai să dormim împreună, bunico.

Maiorul Krosler deschise calculatorul. Era o seară ca oricare alta. Orele de simulare, zborul de după masă, ședința de analiză a zborului, mica repriză de distracție la club. Toate acestea îi țineau departe gândurile de orice lucru legat de familie. Dar odată ajuns în micul lui apartament din baza militară, mintea îi zbura spre casa din Denver. Stătea uneori nespus de mult în fața calculatorului încercând în zadar să dea frazelor aspectul unui dialog. Ar fi dorit să o întrebe pe Cathy atât de multe lucruri, dar fiecare întrebare cerea un răspuns pe care nu era pregătit să și-l asume. Simțea că acum, în doar câteva luni, Cathy ar fi putut să se schimbe, să fie un alt om, iar percepția sa nu mai reușea să fie convingătoare. Acest lucru îl tulbura și îi însoțea gândurile adânc în noapte. Măcar dacă nu ar fi această diferență de fus orar. Ar fi putut să-i telefoneze. Dialogul s-ar fi înfiripat atât de normal încât ar fi fost ca și cum ar fi stat unul în fața celuilalt. Ecranul se lumină și mesajele necitite răsăriră unul câte unul. Le urmări fără prea multă tragere de inimă. Ori de câte ori primea un mesaj simțea că dacă nu îl deschide imediat nu are conștiința încărcată pentru întârzierea răspunsului. În fine, găsi și mesajul de la Cathy. Îl deschise repede și îl citi de mai multe ori. O nouă invitație la un concert organizat la colegiul din Columbine. Doar că acum Cathy părea să vorbească de întreg programul. De obicei se mărginea să-i spună doar despre piesa pe care o pregătea ea pentru concert, iar acum apare și un pianist. Chiar și numele lui. Rămase pe gânduri și hotărî să amâne răspunsul pentru ziua următoare. Avea simțământul vag că printre cuvinte se ascunde o undă de trăire nouă pe care nu o mai simțise la fiica lui. Închise mesajul și se pregăti să închidă aplicația când ochii îi căzură pe un mesaj tocmai intrat în căsuță. Era o adresă necunoscută. Un nume absolut străin. Îl deschise. Era un text în germană. Inima îi tresări. Avea în față mult așteptata veste despre vioara bunicii sale.

Domnule Krosler,

Numele meu este Boris Stojanovich. Sunt preot în orășelul Surdulica din Iugoslavia. Am reținut anunțul dumneavoastră datorită acelui legământ scris în germană, arabă și turcă, iar întâmplarea a făcut ca după ceva vreme să am în mână vioara pe care o căutați. Pentru început, vă asigur că atât vioara cât și cutia sunt într-o stare perfectă. Nu știu dacă aveți cunoștință de faptul că în cutia viorii era ascuns un caiet pe coperta căruia scrie „Viața unei viori”. Este povestea viorii, sau mai bine spus sunt întâmplările la care această vioară a fost martoră de-a lungul timpului, încă din momentul în care a fost construită. Primele povestiri aparțin doamnei Carolinne Krosler, născută Massel. Interesant este că această vioară, deși a avut mulți proprietari, nu a fost vreodată vândută. Fie a fost dăruită, fie a fost găsită. Ca să nu intru în amănunte, vă scriu doar pe scurt lista proprietarilor și împrejurările în care a fost transmisă.

În 1827 a fost construită de Jean-François Aldric și dăruită unui copil orfan, Cristophe Vaubernier, care i-a fost alături până la moarte. Cu moștenirea lăsată de părintele lui adoptiv, Cristophe urmează Conservatorul din Viena beneficiind și de o bursă acordată de banca Sal. Oppenheim. În semn de recunoștință, în timpul unui act de eroism dedicat efortului de pacificare dintre francezi și prusaci, îl întâlnește în noiembrie 1870 pe Albert von Oppenheim căruia îi dăruiește vioara sa. Aceasta rămâne în proprietatea familiei Oppenheim până în 1920 când baronul Max Freiherr von Oppenheim, prieten bun cu familia Krosler, o dăruiește tinerei Ailin Krosler care tocmai absolvise cursurile Conservatorului de Muzică din Köln. Deși foarte talentată, ea a ales să predea muzica la școala din cartierul Die Bache. În timpul inundațiilor din 1926, își sacrifică sănătatea salvând copiii din școală și moare de pneumonie în același an. Vioara este purtată de ape și este găsită de Johanna Mosler, una din elevele lui Ailin. Întâmplarea face ca Johanna să-l cunoască pe Johan Krosler, verișorul Ailinei, și, chiar înainte de a pleca în America împreună cu soțul ei, Raul Reuven Massel în 1931, o înapoiază familiei Krosler. Cu ocazia plecării în America, Johan Krosler o cunoaște pe sora lui Raul, Carolinne Massel cu care se căsătorește. Carolinne, și ea absolventă a unei școli de muzică, primește vioara de la soțul ei. Fiind evreică, în 1938 Carolinne este nevoită să se ascundă și atunci a început, în clipele de singurătate, să redacteze povestea viorii așa cum i-a fost povestită de soțul ei. Cu ajutorului unui preot, reușește să se refugieze în Austria unde o va naște pe Ailin Krosler. În timp ce trecea frontiera, vioara este abandonată pe lacul Königssee și ajunge la Maria Zeher, originară din Salzburg. Maria, împreună cu fratele ei, un fost ofițer SS care de fapt a confiscat vioara, o ajută pe Carolinne să se îmbarce clandestin împreună cu fetița ei, Ailin, pe vasul TS Bremen în 1939. Carolinne îi lasă Mariei vioara. Ulterior, aceasta se mută la Viena unde locuiește la hotelul doamnei Odette și o dăruiește nepotului acesteia François Wödl, un copil extrem de talentat, dar aflat în atenția unor experimente medicale ale naziștilor. Pentru a scăpa de posibile experimente traumatizante, doamna Odette împreună cu nepotul ei încearcă să se refugieze în Franța. Ultimele notițe din caiet sunt scrise de François în 30 mai 1943, în timpul staționării trenului în gara din Köln. Se pare că François a fost victima bombardamentului masiv efectuat de englezi în acea noapte. Din acest moment, nu s-a mai știut nimic despre vioară până în 1997, când a fost găsită ascunsă într-o casă din Köln, la demolarea acesteia. Un prieten al proprietarului, un muncitor originar din Surdulica care l-a ajutat la demolare, a primit în semn de recunoștință vioara găsită. El i-a dăruit-o nepoatei sale, Miljana. Domnule Krosler, vă înțeleg dorința de a recupera această vioară, dar fără consimțământul noului proprietar nu pot să vă dau adresa sa pentru a-l contacta. Miljana este profund ataşată de vioară şi, oricât de mult i-aş explica eu insemnătatea ei pentru familia dumneavoastră, despărțirea de ea i-ar provoca multă durere.

Sunt însă convins că acest caiet are pentru familia dumneavoastră aceeași valoare cu vioara și am toată deschiderea pentru a vi-l transmite. Având însă în vedere conjunctura nefavorabilă în care Iugoslavia se află, o să vă trimit, din motive de siguranță, doar o copie a caietului. În acest sens, vă rog să-mi transmiteți o adresă poștală la care să-l expediez.

Cu stimă, preot Boris Stojanovich

Maiorul Krosler deschise repede aplicația de localizare a localităților și tastă Surdulica, Iugoslavia. Toate informațiile despre localitate se perindară prin fața lui pe ecran. Un orășel de munte în sud-estul Serbiei, cu o populație de aproximativ 10000 de locuitori, majoritatea sârbi, cunoscut pentru festivalul de folclor Vlasinsko Leto. Ca un defect profesional, parcurse și coordonatele geografice: 42°41'30"N, 22°10'E. Apoi se grăbi să răspundă.

Domnule Stojanovich,

Mesajul dumneavoastră mi-a produs o foarte mare bucurie. Știam de existența caietului, dar nu speram ca el să se mai fi păstrat. Deoarece ați citit textul, simt nevoia să aduc câteva lămuriri în privința relației dintre rudele mele care sunt menționate în caiet. Johan Krosler și Carolinne Krosler sunt bunicii mei, iar Ailin Krosler este mama mea și avea mai puțin de un an când s-a îmbarcat clandestin pe vapor pentru a pleca în America. Eu am o fiică de 15 ani, Cathy, care se pare că a moștenit talentul bunicii ei și a surorii de suflet a bunicului meu, Ailin Krosler. În fapt Johan și Ailin erau verișori, mamele lor fiind surori. Cum mama Ailinei a murit la nașterea fiicei sale, aceasta a fost adoptată de familia Krosler și cei doi au crescut împreună. Prima parte a vieții și-au petrecut-o în Siria pe șantierul unei căi ferate. De aici, textul scris în germană, arabă și turcă, ca un legământ făcut de cei doi în fața nefericirii cauzate de pierderea tatălui lui Johan în urma unui accident. După acest eveniment trist s-au întors în Germania, unde, cu ajutorul financiar al băncii Sal. Oppenheim, și-au desăvârșit studiile. Cutia viorii i-a fost dăruită lui Ailin de către bunicul meu, care a ținut să o personalizeze afectiv prin inscripționarea acelui legământ. Din păcate, conflictul dintre statele noastre mă împiedică să pot iniția o vizită în Surdulica și mărturisesc că vă sunt recunoscător dacă veți trimite o copie a caietului. Iată adresa la care vă rog să expediați coletul:

Ailin Krosler

21 East Chenango Avenue, Denver, Colorado, USA

În ceea ce privește vioara, sigur sunt conștient că legal vioara nu ne mai aparține, deci va rămâne la latitudinea dumneavoastră să hotărâți când veți aborda această problemă cu familia Adrijanei. Sincer, sunt fericit că această vioară mai există și produce bucurie și pasiune unui copil de aceeași vârstă cu a fetiței mele. Îi doresc din tot sufletul Adrijanei să se bucure de farmecul muzicii pe care această vioară îl poate dărui.

Cu toată considerația, Roger Krosler

38. Petrecerea

Trecuse ceva vreme de când Miljana începuse lecțiile de vioară și iată că primul cântec făcea concurență trilurilor păsărilor ce-și construiseră cuiburi în păduricea aflată chiar la capătul străzii Jovina. Atrase de resturile de hrană din curtea casei se hazardau deseori în arborii din grădină și așteptau răbdătoare ca oamenii să se retragă în casă pentru a se năpusti spre foișor. Doar că, de câteva zile, Miljana se încăpățâna să întârzie aici seară de seară pentru a repeta.

— Haide, Jana! La culcare! Crezi că vioara se învață așa de repede?

— Știi că vreau să pot cânta la vioară, la petrecere. Mai lasă-mă un pic, te rog.

O discuție care se repeta mereu.

— L-ai invitat și pe Dejan? întreba mereu Vladimir ca să o necăjească.

— Nu-i treaba ta!

— Ce o să zică prietenii tăi, dacă chemi un țigan la petrecere?

— Dejan este în primul rând prietenul meu. Știi bine că o să-l chem.

— Poate vrei să spui iubitul tău.

Urma o cursă prin grădină din care Vladimir se alegea cu câteva palme plasate după cap de către Jana.

La câteva ore după miezul nopții, telefonul cu circuit închis începu să sune strident. Maiorul Krosler aprinse lumina și ridică receptorul. Un astfel de telefon nu era deloc binevenit. Era varianta modernă a alarmei din armată. Câteva secunde în care, pe măsură ce asculta, pe fața maiorului apărea o grimasă adâncă.

— Dar mi s-a acordat o permisie.

— Îmi pare rău, dar orice alte ordine au fost anulate.

Colonelul Krosler se uită la ceas. Avea o oră la dispoziție să-și pregătească lucrurile. Foarte puțin timp pentru a scrie un e-mail fiicei sale și o mare problemă legată de ceea ce o să-i scrie. Nu avea vreme să-și conceapă mesajul, iar efectul, indiferent de conținut, va fi același. O mare deziluzie pentru fiica sa. Măcar va putea să le dea și o veste bună, găsirea viorii. Știa că atâta timp cât va ține misiunea nu va mai putea comunica cu familia.

Atmosfera la micul dejun nu era deloc îmbucurătoare. Cathy avea ochii roșii de plâns iar Ailin nu știa ce să mai spună. Orice cuvinte nu făceau decât să-i sporească durerea. Cel mai bine era să aștepte până nepoata ei își va consuma necazul prin lacrimi.

Ajunsă în autobuz, Cathy se așeză pe scaunul ei.

— Ce s-a întâmplat, Cathy? întrebă îngrijorat Ronny.

— Tata! Tata nu va mai veni la petrecere.

Restul drumului se desfășură în tăcere.

Zilele zburau unele după altele, iar Cathy și Miljana făceau ultimele pregătiri pentru petrecere. Cântecul Miljanei era din ce în ce mai articulat, păsărelele tot mai supărate, surâsul revenise pe chipul lui Cathy care aștepta cu nerăbdare venirea fiecărei dimineți.

Un grup de fete și băieți, îmbrăcați de sărbătoare, veneau gălăgioși pe strada Jovina. Aveau buchete de flori și mici pachețele îngrijit ambalate.

— Fetelor, este chiar adevărat? Jana a invitat un țigan la petrecere?

— Boris, nu te prefă că nu-ți pasă. Știm că o placi pe Jana. Răspunse una din fete.

— Dacă vrei să ai vreo șansă, apucă-te să studiezi vioara! adăugă o alta.

Cele două fete continuară să chicotească.

— Tu îl știi?

— Da! Într-o zi a așteptat-o la școală. Când l-a văzut, a roșit toată. Ceva, ceva sigur este!

— Am auzit că a fermecat-o cântând la vioară.

— Și eu mi-aș dori un prieten care să știe să facă și altceva decât să joace fotbal.

Curtea era generos luminată de un soare de primăvară, băieții se repeziră la calculatorul care era deja montat în curte și tăbărâră pe Vladimir cu CD-urile de muzică aduse. Fetele se grăbiră să aranjeze florile primite de Jana aruncând din când în când priviri fugare spre poartă.

— Crezi că o să vină?

— De ce nu! Dacă l-a invitat...

— O să-l rugăm să cânte la vioară.

— Cred că și Jana are o surpriză pentru noi!

— Ce fel de surpriză?

— Păi, o să fim primii ei spectatori. Va cânta la vioara ei.

Se opriră toate din treabă când, în mijlocul porții, apăru un tânăr brunet cu o privire pătrunzătoare. Doar câteva clipe aruncă spre grupul din curte o cătare îndrăzneață dând impresia unui tânăr plin de sine, după care aplecă ochii învârtind fără rost un trandafir alb în mână. Jana se avântă spre poartă sub privirile oarecum dezaprobatoare ale băieților.

— Haide, Dejan.

Dejan se lumină la față și cu un zâmbet larg îi oferi trandafirul. Jana îl sărută pe față și îl conduse de mână spre grup.

— El este Dejan, prietenul meu! spuse ea și se grăbi să pună trandafirul într-o vază mică liberă.

— Chiar cânți la vioară? întrebară fetele. Dar băieții nu-l lăsară să răspundă și adăugară:

— Dar voi obișnuiți să cântați doar la alămuri.

Dejan le zâmbi și, fără să se mai simtă stingher, le răspunse tuturor.

— Cântecul unei viori poate fi cea mai convingătoare declarație de dragoste.

Mașinile se opriră unele după altele pe East Chenango Avenue. Încet-încet, aleile din fața casei deveniră neîncăpătoare. Băieții se refugiară pe micul teren și începură să arunce la coș.

— Cathy, cum de ai putut să lași coșul de baschet acolo? Monștrii ăștia vor puți a transpirație și adio dans.

Ailin auzi nemulțumirea fetei și se strecură spre teren. Într-un moment prielnic, prinse mingea.

— Regret băieți, astăzi singurul sport admis este dansul.

Băieții priviră bosumflaţi spre bunica Ailin și, nemulțumiți, se întoarseră spre grupul de fete.

Din spate se apropie un tânăr spre care băieții aruncară o privire nu tocmai prietenoasă. Cathy se repezi spre poartă și trecu în mare viteză pe lângă Ronny lăsându-l cu mâna în care avea trandafirul în aer.

— Domnule Talbot, domnule Talbot!

— Da, Cathy! Ce s-a întâmplat?

Cathy se codi puțin, apoi privindu-l drept în ochi îl întrebă rugător:

— Domnule Talbot, ați putea să rămâneți și dumneavoastră la petrecere? Vă rog frumos!

— Sigur vrei asta, Cathy? Nu se supără prietenii tăi?

— Sigur vreau. Bunica este singură și i-ar prinde bine un ajutor.

— Atunci, cu plăcere, Cathy. Voi rămâne.

Cathy se întoarse spre Ronny și până ca acesta să se dezmeticească, îi luă trandafirul din mână și îl sărută pe obraz.

— Mulțumesc, Ronny! Vino să te prezint.

Din grupul de oaspeți se auzi o voce nu tocmai primitoare.

— Dar este șoferul autobuzului nostru.

Timpul zbura repede pe ringul de dans improvizat în curte. Vladimir se ocupa cu multă pasiune de schimbarea CD-urilor și aștepta cu nerăbdare ca tinerii să obosească și Jana să-și facă intrarea cu vioara ei. Era tare mândru de sora lui și aștepta acest moment la fel de mult ca bunicul Vojislav. Dejan se uita din ce în ce mai des la ceas. Mai erau câteva minute până la ora 5. Se apropie de Vladimir și opri muzica.

— Jana, pe lângă trandafir, doresc să-ți mai fac un mic cadou de suflet. Te-am întrebat deunăzi dacă știi să valsezi.

Jana roși puțin și privi amenințător spre Vladimir. Acesta surâse, aducându-și aminte că în ultima săptămână, Jana îl rugase pe tatăl ei să o învețe să danseze vals.

— Sigur i-a spus că știe! gândi el.

Dejan deschise radioul și-l fixă pe lungimea de undă a postului local de muzică. O voce de femeie tocmai anunța un program de muzică la cererea ascultătorilor.

De această dată, prima melodie, deși foarte cunoscută, nu este interpretată de un muzician consacrat ci de un tânăr venit special să o înregistreze pentru prietena lui, Miljana Milic. La mulți ani, Miljana! Dejan Usjinovic va cânta pentru tine Vals sentimental de Ceaikovski.

Din difuzor se prelinse ușor sunetul unei viori. Dejan se îndreptă spre Jana. Cei doi se pierdură în lumea muzicii, departe de aplauzele fetelor care priveau pe furiș spre băieți. Într-un târziu perechile se formară și inimile începură să bată la unison. Doar Vladimir privea distant și în sinea sa își jura că nu va capitula vreodată în fața vreunei fete.

Veselia atinsese cote maxime în curtea vilei. După un șir de glume și multe prăjituri și sucuri, fetele cerură ca băieții să înceteze cu prostiile lor și cerură să asculte muzică. Ușa spre salon era larg deschisă și din salon se auziră primele acorduri ale pianului. Se uitară unii la alții, iar una din fete o întrebă nedumerită pe Cathy.

— Bunica ta cântă la pian?

Cathy, și ea la fel de nedumerită, răspunse sec.

— Nu! Nu cântă!

Toți se întoarseră spre Ronny.

— Tatăl tău?

Acesta dădu afirmativ din cap.

— Dar este șoferul școlii!

— Tata este pianist la Filarmonica din Denver, dar a pierdut un pariu din cauza mea.

— Ce fel de pariu?

— Cu mama! Dacă nu câștigam la un concurs era obligat să-și mai ia o slujbă timp de un an.

— Și?

— Din fericire, nu am câștigat concursul iar tata s-a angajat ca șofer. Așa am putut să o cunosc pe Cathy.

Ronny și Cathy se ridicară și se prinseră în dans. După câteva clipe se desprinseră. Ronny se îndreptă spre una din fete, iar Cathy spre un băiat. Urmau pașii ușori ai valsului până când fiecare partener devenea stăpân pe mișcări, după care fata și băiatul erau împerecheați, iar Ronny și Cathy urmau același ritual cu altă pereche. Curtea devenise un ring de dans sub privirile fericite ale bunicii Ailin.

39. Aprilie, 1999

Marți, 20 aprilie 1999 – Colegiul Columbine, Denver

ora 8:00 — Începe o zi obișnuită de școală.

ora 11:10 – Doi tineri își parchează mașinile într-o parcare apropiată de colegiu. Coboară din mașini, scot din sacoșe câteva arme pe care le ascund asupra lor. Se apropie de intrarea în restaurantul liceului și așteaptă.

ora 11:14 – Pe un teren din apropiere explodează o bombă provocând un incendiu. În câteva minute, pompierii sosesc la fața locului. Cei doi tineri profită și intră în restaurant. Plasează două bombe ascunse în sacoșe. Se întorc la una din mașinile lor. Bombele erau setate să explodeze la ora 11:17.

ora 11:17 – Exploziile nu se produc. Cei doi iau cu asalt scările intrării din vest a liceului, cu armele la vedere.

ora 11:19 – Primele focuri de armă răsună în curtea liceului. O tânără de 17 ani este omorâtă pe loc, alături un coleg este rănit. Cei doi îndreaptă armele spre grupul de elevi așezați pe iarbă și trag. O profesoară observă scena și, crezând că este vorba de o glumă, le spune celor doi tineri să înceteze. Cei doi trag asupra ei și o rănesc. Profesoara reușește să se refugieze în bibliotecă și anunță poliția.

ora 11:24 – La fața locului ajunge un ofițer de poliție care are primele schimburi de focuri cu atacatorii. Solicită întăriri. Profitând de faptul că ofițerul rămâne fără muniție, cei doi intră în clădire și se îndreaptă spre bibliotecă, ucigând alți tineri.

ora 11:29 – Măcelul continuă în bibliotecă. Zece elevi mor în șapte minute.

Într-o altă aripă a liceului, în sala de muzică, un grup de elevi și profesori sunt adunați pentru a asculta interpretările unor tineri talentați. Era o lecție demonstrativă la care fuseseră invitați și elevi de la alte școli, cunoscuți pentru virtuozitatea lor. Printre ei, Cathy Krosler și Ronny Talbot. Concertul era programat să înceapă la ora 12. Cathy și Ronny, ajunși mai devreme, profită de timpul rămas pentru a vizita biblioteca.

Miercuri, 21 aprilie 1999, publicația Los Angeles Times

Tineri înarmați ucid până la 23 de elevi în 4 ore la un liceu

Tragedie în Colorado

Crimă: Tragedia a îngrozit comunitatea de lângă Denver și s-a sfârșit prin aparenta sinucidere a celor doi suspecți. Cei doi au utilizat puști, revolvere și bombe, au spus martorii.

Articol de Julie Cart, Eric Slater și Stephen Braun

Littleton, Colorado. – Râdeau și ucideau. Marți, doi tineri îmbrăcați în haine negre au tras cu pistoalele și au aruncat bombe spre colegii lor dintr-o școală aflată într-o suburbie a orașului Denver, umplând școala cu 23 de cadavre și rănind cel puțin 25 de tineri. Agresorii, tineri plini de resentimente, fascinați de cultura paramilitară, au reușit să țină la distanță trăgătorii de elită ai poliției mai mult de patru ore, după care s-au sinucis. Ziua de groază, pregătită cu sânge rece, a început cu o suită de explozii și s-a sfârșit prin transformarea școlii într-un mormânt...

Aproape zilnic, aviatorii petreceau ore în șir în aparatele de zbor. Pe ecranul unui monitor apăreau coordonatele țintelor și eventuale instrucțiuni. Doar o parte din avioane plecau în raid. Cei rămași „acasă” coborau din aparate așteptând o nouă misiune. De câteva zile, maiorul Krosler trăia cu impresia că generalul îl urmărea insistent cu privirea. Atunci când discutau, părea că o apăsare lăuntrică îi stăpânea vocea. Acest lucru îi crease o stare de disconfort și hotărî să-l întrebe direct dacă există vreun motiv de îngrijorare în ceea ce-l privește. Doar că, în aceeași seară, generalul părăsise baza din Italia. Zilele se scurgeau lent, gândurile maiorului Krosler lunecau deseori spre familia sa de la care nu mai avea nicio veste. Doar plecările în misiune reușeau să-l desprindă de grijile de părinte. Era însă suficient să-și amintească privirile pline de apăsare ale generalului pentru ca acestea să reînvie.

Miercuri 21 aprilie 1999, The Independent

ora 2:15 — Un raid aviatic NATO asupra Belgradului lovește Usce Business Centre, sediul Partidului Socialist al lui Milosevic și sediile radioului și televiziunii

Duminică, 23 aprilie 1999, The Independent

ora 2:50 — Avioanele NATO atacă turnul de televiziune Avala.

ora 5:00 — NATO lovește o rafinărie în nordul Novi Sadului, avioanele NATO bombardează ținte în jurul Pristinei.

Marți, 27 aprilie 1999

ora 8:00 — În sfârșit, maiorul Krosler se trezi cu generalul în fața lui.

— Domnule general! Îmi permiteți să vă întreb ceva personal?

— Desigur, domnule maior. Dar cred că ar trebui mai degrabă să vă faceți bagajele.

— De ce?

— A fost reconsiderată fișa dumneavoastră psihologică. Părăsiți chiar azi misiunea. Sigur, dacă doriți, veți putea să vă continuați activitatea în cadrul forțelor aeriene, într-o muncă de birou.

— Nu înțeleg, domnule general.

— Regret profund, domnul Krosler. Sunteți așteptat de către doctorul Dixon.

— Psihologul?! Dar, de ce?

— Îmi pare sincer rău.

Generalul se întoarse și îl lăsă pe maiorul Krosler cu mâna sprijinindu-se de avionul său. O undă de vertij îi cuprinse ființa. Metalul rece al fuzelajului îi îngheța sufletul. Simțea că ceva rău se întâmplase. Și nu legat de activitatea sa.

ora 11:00 — Mașina cu maiorul Krosler se îndrepta spre poarta bazei aeriene în timp ce aviatorii tocmai își ocupau locurile în aparatele F15 Jet. Pe ecranul din fața avioanelor apărură coordonatele țintei. Maiorul Krosler tresări. Mai privi o dată, nu se înșela. Erau chiar coordonatele orășelului unde se găsea vioara lui: Surdulica.

Miercuri, 28 aprilie 1999, The Independent

NATO a fost acuzată de uciderea a 20 de civili în orașul Surdulica din sudul Serbiei, ieri când s-a raportat că un avion a aruncat patru bombe în centrul unui cartier de locuințe. (...) Nu există o reacție imediată a oficialilor NATO. Un ofițer superior britanic a raportat anterior că NATO a avut „o zi bună”, în atacurile sale aeriene asupra Iugoslaviei, enumerând o rafinărie de petrol și un bloc de birouri din Belgrad, printre obiectivele care au fost lovite.

Joi, 29 aprilie 1999, The Independent

Război în Balcani: Familii sacrificate în „Doar o altă greșeală”, de Robert Fisk din Surdulica, Iugoslavia

Ei au fost sfâșiați. Sângele este împrăștiat în jurul a ceea ce a mai rămas din pivnița casei și peste tot se simte un miros de carne arsă. La morgă, bucățile de corp nu au putut fi reasamblate pentru a pune împreună corpurile fiului său, a nurorii sale și a celor doi nepoți. (...) Căzut lângă un zid, cu capul în mâini, șiroaie de lacrimi printre degete. Un supraviețuitor care ar fi vrut să fi fost mort. O ușă de dulap, din păcate, l-a salvat. O tânără blondă și-a pus brațul în jurul lui: „Noi nu putem suporta să te vedem așa” a spus ea plângând la urechea lui. (...) Fiecare casă de pe strada Zmaj Jove Jovanovica a suferit stricăciuni în urma exploziei bombei de 2000 lb. ghidată prin laser (...) O altă „greșeală” NATO. Cât de des am scris acest cuvânt în ultimele cinci săptămâni? (...) O doamnă de vârstă mijlocie al cărei prieten a murit în casa familiei a spus că la 500 de metri spre marginea orașului erau câteva barăci militare în care nu se găsea nimic. (...) Totul a fost rapid igienizat. Dar la spital, la puțin timp după bombardamentele NATO, medicii au petrecut ore bune să poată potrivi organele a 20 de trupuri. (...) Surdulica va fi de acum cunoscută ca fiind orașul care a pierdut copiii ei. Ca o ironie teribilă, strada unde și-au găsit sfârșitul a fost numită după un poet și medic din secolul XIX ale cărui poezii pentru copii sunt mult iubite și a cărui tragedie este cunoscută de orice sârb. I-au murit toți cei șapte copii.

Joi, 29 aprilie 1999, Beta-AFP

Purtătorul de cuvânt NATO, Jamie Shea a admis că un avion NATO a bombardat o mică zonă rezidențială din Surdulica, din greșeală. Șaisprezece victime au rezultat până acum din acest atac, dintre care doisprezece copii. Shea a spus că o bombă a fost lansată greșit în timpul atacului asupra unei barăci militare. Purtătorul de cuvânt NATO a repetat din nou că Alianța face tot posibilul pentru a evita să producă victime în rândul civililor. „Cu toate acestea, tehnologia nu este perfectă și nu va fi niciodată”, a mai spus Shea.

O sursă NATO a declarat că un avion F15 ar fi fost responsabil pentru pierderile de vieți omenești din Surdulica, când una din bombele sale ghidate laser a greșit ținta cu aproximativ cinci sute de metri din cauza fumului cauzat de explozia unei alte bombe, fum care a dereglat sistemul de ghidare.

40. Epilog

Domnule Krosler,

Pe biroul meu se odihnește pentru totdeauna o frântură de lemn din trupul unei viori. Un lutier a dorit să tăinuiască în cutia viorii mesajul său pentru posteritate. Știa el oare că gândul ascuns cu care a însoțit vioara sa va invada mintea omului în urma unui gest de o atât de intensă brutalitate? Altfel cum aș putea oare să înțeleg cuvintele lui?

„Bucuriile şi durerile nu pot fi despărţite, dar ele pot fi cuprinse în frumuseţe. Această vioară va trăi alături de oameni, martor al tumultului pe care oamenii îl aruncă în lume. Va fi o jucărie a vieţii lăsată în grija hazardului, iar când lucrarea lui va fi de nesuportat va înceta să mai trăiască plecând şi ea, vioara, în lumea amintirilor.”

Vioara dumneavoastră, vioara oferită cu dragoste omenirii de un lutier îndurerat de faptul că s-a lăsat pradă orgoliului nemăsurat de a înfăptui ceea ce poate Dumnezeu nu a dorit, nu a mai îndrăznit să trăiască. A părăsit lumea muzicii împreună cu fetița care visa să trăiască prin ea. Nu o plâng pe Miljana. Ar fi nedrept să plâng un singur copil, când destinele atâtor tineri pe care nu îi voi cunoaște vreodată sunt înecate în valuri de sânge. Astăzi îi plâng pe oamenii care nu vor putea ști niciodată cât de mândri i-ar fi făcut copiii lor plecați spre ceruri înainte de vreme. Astăzi plâng copiii ce nu vor ști niciodată ce părinți ar fi putut deveni pentru copiii lor. Azi plâng spiralele de viață frânte prin voința omului care prea des se ascunde în umbra destinului. Astăzi l-am omorât pe Dumnezeu, căci mă simt atât de om încât cred că nu am dreptul să-l port în suflet. Mi-am omorât credința că noi suntem făcuți din lutul asupra căruia El a suflat doar iubire. De unde s-au născut în noi atâtea orgolii, valuri de ură și oceane de nedreptăți? Urăsc limbile pământului, izvoare ale urii dintre popoare, urăsc pământul mult prea întins pentru a fi cuprins doar într-o singură țară, o singură cultură și un singur crez. Sau poate mă urăsc doar pe mine căci nu sunt în stare să înțeleg viața și moartea care sunt abătute din drumul prescris. Urăsc această epocă în care destinul este o jucărie a vieții și omul hotărăște din umbră timpul morții. Viitorul moare în fiecare clipă.

Cu stimă și multă durere în suflet, preot Boris Stojanovic

311

Impressum

Tag der Veröffentlichung: 24.03.2020

Widmung:
Copiilor mei, Irina și Silviu

Nächste Seite

Seite 1 /