Cuvinte ca un dor

Poeme așa cum erau odată

 

 

 

 

 

Cuvânt înainte

În mine port
visele sărutate
cu stropi de poeme
aşa cum erau odată.

Silviu Crăciunaș

Picături din poemele mele

 

Nu cred în sentinţa lăsată anume
să-mi scrie destinul cărării plecate
din ziua suflării pornită prin lume,
eu stărui şi caut şi zgândăr în toate.

Te văd, iubito, stând pe dealuri,
priveşti cum frunze lin coboară,
căzând pe trup, în şir de valuri,
culori de toamnă se-nfioară.

 

În seri orfane de părinţi... cei mici se-ntreabă
de ce sunt crucile fierbinţi... şi viaţa-i oarbă.
În lanuri florile se strâng... o zi s-aleagă
când visele se frâng... şi ne reneagă.
Îmi pare rău că am răpus... un mac în floare
când moartea lumii am adus... şi macul moare.

 

De vorbele mor în lăcaş de iubire
când visele dor şi-s departe de fire,
eu vreau să adap panteonul din mine
cu glasul pierdut şi cu gânduri de tine.

 

Speranţele pier din chemarea astrală
topite ca fulgul când focul atinge,
pământul se-aprinde când cerul înşală,
o noapte mai doare când ziua se stinge.

Un fluture alb cu iubire se-apleacă
pe floarea râvnită de ploaie şi soare,
în albul din aripi culori să petreacă,
un fluture alb răstignit pe o floare.

Galben

O floare ofilită de-o galbenă culoare,

o noapte petrecută în galbenă candoare,

o galbenă iubire ce moartea n-o s-o știe,

uitate mai respiră pe-o galbenă hârtie.

 

Săruturi fără număr pe galbene petale

se-așează cu grăbire și-s gata să răscoale

privirea pătimașă din galbena vedere

o tandră alinare în galbenă durere.

 

E galbenul din floare a ochilor cântare

pe corzi rămase-n suflet arcușului cărare

ce cheamă în surdină cu galbenă uimire

un dans de lacrimi plânse în chip de amintire.

 

Învinsă fără milă de-a vremurilor toană,

o galbenă chemare se zbate în pripoană

s-aducă doar o clipă din galbena trăire

pe strada fără zile numită fericire.

 

Când viața-mi se va stinge în galbenul din zare

pe cer mă voi întinde în curcubeu din mare

să cad în stropi de viață pe galbena hârtie

și trandafirul galben să-l ud cu apă vie.

Parfum de femeie

Cu dorul aprins de un sunet de harpă
croită cu strune din vise bastarde,
furate din mintea ce bântuie stearpă,
pândesc adieri de parfumuri bavarde.

Străpung ce tăcerea în suflet ascunde,
un leagăn de paşi, din vioară chemare,
balanţă ţi-e trupu-n beţia din unde,
tangoul în tremur cerşeşte-o cărare.

Sunt ringul de stele aprins de ursită
să-ţi prindă în bucle cuvinte uşoare.
Dansează cu mine tangoul, iubită,
şi lasă-ţi parfumul de floare să zboare.

O roză se-ascunde în trupul molatec,
aruncă în juru-i miros de fecioară,
petalele curg în torent de jăratec,
sfios contrabasul prin note coboară.

Sunt orbul răpus prin iubiri rătăcite,
bucăţi de culoare în pale crâmpeie,
sentinţe de dor în priviri peticite
aşteaptă tangoul, parfum de femeie.

Aș

În palme-aș lua o bucată de cer
să afle și norii al nostru mister,
eternul sălbatic din zări să-l supun
cu vise-ncărcate-n ghiulele de tun.

Din stele mi-aș țese o noapte-n pridvor
să simtă și ele că omul e dor
ce moare și-nvie ca astrul din zori,
hoinar fără voie prin mii de alți sori.

Din ploaie mi-aș umple cu lacrimi un gând
în mine furtuna să tune râzând,
cu fulgere-n ochi înspre lume să curg
iubiri să aprind când iubirea-i amurg.

Doar părul l-aș ține departe de ierni,
cu albul zăpezii nu vreau să îl cerni,
căci albul mi-l lasă chiar timpul hulpav
ce tare aș vrea să mai cadă bolnav.

În suflet de-aș prinde o clipă pe veci
eu trupul ca haină ți-aș da să-l petreci
prin veacuri lăsate să-mi fie răgaz
în somnul ce nu știm de are zăgaz.

În palme de-aș ține-o bucată de cer
aș fi trubadurul născut din mister,
alese trăiri înspre zări să supun,
iubire să-ntorc peste glasuri de tun.

Un fluture alb

Pe pajiştea verde stau clipele mute
şi flori se desfac răspândind fericire,
un fluture alb de prin zări aşternute
desprins e din soare cu-a lui strălucire.

E fulger de vară prin timpul statornic,
răstimpuri de clipe stau ani să măsoare,
întinsele-i aripi sunt limbi de ceasornic
ce vremea le poartă din floare în floare.

Din albul aprins aşezat şi în suflet
vorbesc adieri peste flori întristate,
răsfrânte de veacuri, s-aşeze răsuflet
în cupe rotunde de buze-nrămate.

Un cerc de culoare privirea-i aprinde,
e cerul tablou într-o floare plăpândă,
cu îngeri şi nori necuprinsul cuprinde
copila crăiasă prin lumea ei blândă.

Arome se-avântă simţirea să-i scalde
cu calde chemări într-o clipă zăbavă,
un fluture plânge cu lacrimi ce-s dalbe,
în aripi cuprinde o floare-n dumbravă.

Un fluture alb cu iubire se-apleacă
pe floarea râvnită de ploaie şi soare,
în albul din aripi culori să petreacă,
un fluture alb răstignit pe o floare.

Cântec de iubire

C-un râset cald aduci în inimi foc,
surâsul tău o lume ține-n loc
și ceru-ntreg e-n ochii tăi căprui
când tu iubirii zâmbet doar îi spui.

Sclipiri de-argint sub pleoape-s vii,
născute-n vise fără chiar să știi,
în albe nopți aș vrea să-ți fur
săruturi mii și mii iubiri să-ți jur.

În părul tău etern aș vrea să pun
mănunchi de clipe ce mereu apun
și alte clipe ce din timp culeg
să-ți fie-n plete dorul ce îl leg.

Din șoapta gurii mele-n zori de zi
un farmec de viori să pot trezi,
răspunsul dulce-al primei îndoieli
din vorbe reci ce nu au rânduieli.

Iubiri trecute ce mi-au stat în drum
fuioare curg ca umbrele de fum,
te vreau, te-aștept, îți sunt sortit
căci ochii tăi căprui au înverzit.

Frunza

La fel te-am pierdut şi astăzi ca ieri,
un mugur născut în vechi primăveri,
de ramuri atârnă doar lacrimi şi dor,
departe, o frunză se-aşterne din zbor.

Când timpul se-opreşte în braţele tale,
eşti foc ce se stinge prin văi senzuale,
te poartă chiar frunza ce vântul sărută,
curgi freamăt de gând în trăirea avută.

Mi-e verdele frunzei şi hrană, şi-otravă,
copacul mă prinde-n coroana-i hulpavă,
din ramuri curg patimi, simt seva trăirii,
eşti suflet de frunză, chiar frunza iubirii.

Vrăjită de noapte sub bolta-nstelată,
în braţele toamnei te-arunci însetată,
arzi patimi ascunse-n tăceri ostenite,
sub verdele crud nasc culori veştejite.

Din ramuri golaşe mai pâlpâie vise,
frânturi de trăire în versuri nescrise,
o frunză-i departe, purtată de vânturi
spre zări de iubiri ferecate în cânturi.

O vorbă se-ascunde în bobul de rouă,
prin lumea întreagă cărările-mi plouă,
sunt ramuri în mine, au coaja-nroşită,
fântâni oglindind al meu suflet ispită.

La fel te-am pierdut şi astăzi ca ieri,
un mugur născut în vechi primăveri,
de ramuri atârnă doar lacrimi şi dor,
m-aplec spre o frunză căzută şi mor.

Început de toamnă

Aduce-ncântare a soarelui pleoapă
croită pe dealul cuprins de rugină,
din roşul sălbatic, cărări de lumină
alungă din noapte simţirea mioapă.

Vin zorii grăbiţi peste frunzele moarte,
curg picuri de rouă din crengi betejite,
mai gâdilă vântul în somn alungite
o mână de flori cu speranţe deşarte.

Pe geamul rămas cu privirea de gheaţă
curg râuri de vise dospite în zare,
sunt doinele toamnei lăsate cântare
de doruri în suflet, cuprinse de ceaţă.

Chezaşă mi-e ziua născută din noapte
şi martor mi-e vântul cu aspra-i cântare
că toamna cu toane ce astăzi apare
e zâna iubită-n iubirile-mi coapte.

Tu, toamnă târzie prin toamnele mele,
alături de-un fulger ascuns în privire,
revino şi mâine să-mi laşi în simţire
un drum de trăire cu bune şi rele.

Toamnele mele

De orice toamnă mă răneşte,
nu-i vina vântului tembel
şi nici a ploii ce tot creşte,
cat vină-n timpul infidel.

Cobori peste visele mele,
tu, toamnă ce iar m-ai găsit,
din ceruri năvalnic rebele
îmi dărui un gând răzvrătit.

Îmi intri în casă cu mină
de doamnă gătită cu stil,
tu pari fără pată şi vină,
dar frigul îl semeni tiptil.

Mă prinde un dor de plecare
când mantia-ţi gri o privesc,
tu crezi că eşti dură şi-ţi pare
că-n tine sunt doruri ce cresc.

Mi-e vremea rămasă o goană
de zile mărunte şi reci,
iar tu eşti aceeaşi icoană,
m-arunci în tristeţe şi pleci.

Toamnă eternă

Tu scuturi culoare în lumea întreagă
cu pletele-ţi lungi fluturate în steaguri
şi fruntea întinsă prin multe meleaguri,
eşti toamna eternă ce doruri încheagă.

Stăpână pe ceruri, culori pui în rânduri
de nori adunaţi în făpturi fără seamăn,
privirea te ştie, mi-eşti sufletul geamăn,
eşti toamnă născută să stărui în gânduri.

Tu cerţi cu privirea pădurea-nfrunzită,
culoarea prea verde ne spui că e tristă,
că este nevoie de-o mână de-artistă,
eşti toamna făcută din spic de ispită.

Prin cârduri de păsări tot pui osteneală,
cu lacrimi din ceruri le ceri să se ducă
departe, spre zări, unde pari o nălucă,
eşti toamna ce soarta mereu o înşală.

Un leagăn de frunze mi-ai dat la născare,
în freamăt de crengi tu mi-ai fost ursitoare,
puterea-ţi de viaţă pe frunte mi-e boare,
prin fulger şi tunet mi-eşti, toamnă, cărare.

Doruri

Vino, vântule, să-ţi dărui
doruri vechi în care stărui,
căi sculptate-n amintire
doar cu umbre de iubire.

Mă cuprind cu foc în suflet,
pas cu pas îmi sunt răsuflet,
dor când mintea îmi e trează,
nopţi la rând mi le retează.

De-i veni în prag de seară,
când din doruri iau povară
clipe strânse într-o viaţă,
mai aşteapt-o dimineaţă.

De te-nalţi în vârf de noapte
peste visele-mi răscoapte,
lasă-mi dorul din născare
prins cu dragoste de soare.

Nu veni în ziua toată,
că-s plecat, ca altădată,
să mai prind pe ulicioară
dor de-o tânără fecioară.

Dar mai bine stai departe
de trăirile-mi aparte,
lasă doruri să mă doară
până gândul o să moară.

De-aş putea

De-aş putea vâltoarea nopţii
s-o hrănesc cu mintea mea,
împotriva chiar a sorţii
din trecut eu m-aş crea.

În grădina casei tale
sunt un dor pe-un val de vânt,
tu de vii să-mi ieşi în cale,
eu m-aş naşte din pământ.

Din priviri aş ţese-o vrajă
să-ţi aprindă gând de dor,
peste buze-aş pune strajă,
un sărut să-ţi fie zbor.

Din noianul de cuvinte
răsfirate-n patru zări,
aş culege să te-alinte
doar mugitul unei mări.

Tu mai ţii în ochi ascunse
două lacrimi ce-am iubit,
eu mă-ntreb de ce-s ajunse
ploi de toamnă-n asfinţit.

De-aş putea vâltoarea nopţii
s-o înfrâng cu-o nouă zi
aş întoarce voia sorţii,
flori din lacrimi aş urzi.

Mărturisire

În suflet îmi eşti o vioară cântare
cu note născute pe trupul cărare
purtate în ritmuri de inimi bătaie,
săruturi furate-n suflări vâlvătaie.

Aduni în privire tot cerul sclipire,
în negrul din noapte eşti steaua menire
s-aducă lumină în ochii tristeţe,
să porţi alinare în trup bătrâneţe.

La fel voi iubi peste anii vâltoare
atingeri aprinse pe buze culoare
şi tainice şoapte în noaptea femeie
ce fi-vor eterne pe-o frescă scânteie.

Mă poartă iubirea-n cuvinte poeme
aprinse de vreme în semne embleme,
mi-e corpul apatic un trup ascultare,
mi-e viaţa întreagă flămândă suflare.

De ce?

De ce n-ar fi şi mâine-o zi
lăsată-n drum de ursitoare,
când noaptea zorii vor păzi
să-mi fii alături, dulce floare?

De ce prin clipe te grăbeşti
să prinzi doar zboruri ostenite,
când an de an mai dăltuieşti
un vis de drumuri înverzite?

O viaţă rog să-ţi facă-n dar
un şir de zile în lumină
şi vinul vechi să-l bem cu har,
din doruri să ne facem vină.

Făcut eu sunt iubiri să-ţi port,
ca-n ziua scrisă de-ntâmplare
s-aştearnă dragostei suport
o poză prinsă-ntr-o scrisoare.

O zi se prinde-n răsărit
pe firul razelor de soare,
o zi mai rog la asfinţit
să pună cerului culoare.

Credeam atunci, mai cred și-acum

Credeam atunci c-ar fi de-ajuns
să-ţi fur un zâmbet pe ascuns,
să-l port în suflet de copil,
să-l ţin prin vremuri juvenil.

Atunci credeam că-n univers
iubirii i se spune vers,
înscris în inimă cu dor
ce-n pragul viselor strecor.

Erai atunci priviri de jad,
lăsate-n vânt pe-al vorbei vad,
şi gene lungi cătau spre cer,
spre cerul prins de-al tău mister.

Când zori zâmbeau de-al zilei gând,
doi sori de mai şi-un râset blând
mi-erau de-ajuns să fiu un zeu,
să mor şi să renasc mereu.

Mai cred şi-acum c-ar fi de-ajuns
ca-n zori de zi să-mi fii răspuns
c-un zâmbet ce-am furat cândva,
rugând hazardul să mi-l dea.

Crengi de iubire

Din crengile tale răsfrânte în mine
curg clipe celeste pe ceruri senine
ce scânteie-n noapte a dor şi iubire,
eşti vis de trăire, eşti suflet simţire.

Ca frunza căzută în toamna tăcerii
uitarea se-aşterne pe câmpul plăcerii,
doar mintea vuieşte de vorbe ascunse
în nopţi nedormite de tine pătrunse.

Tu lasă-mi un mugur în trupul apatic
să-mi poarte speranţa în visul sălbatic
spre inima-ţi plină de caldă candoare,
spre ochii ce ochii doresc cu ardoare.

Cu crengile tale hrănesc toamne sfinte,
un cânt legănare ce-aşterne cuminte
covorul de frunze-n culori estompate
pe albe iubiri ce-au răzbit ne-ntinate.

Femeia fără nume

Şi vine-ntr-o zi o femeie,
ascunsă de lume în lume,
e zâmbet, cântare, scânteie,
misterul tăcut fără nume.

Eşti gândul născut de visare,
scânteia ce-un suflet aprinde
din ziua ce-ntoarce chemare
în trupul ce patimi cuprinde.

Dorinţe ascunse sub pleoape
sunt ape-mpletite cu doruri,
iubiri ne-nţelese de-aproape
din ochi se răsfiră în zboruri.

Curg raze pe bucle răsfrânte
de vântul murind în tăcere,
furtuni de ar fi sunt înfrânte
de ochii mustind a plăcere.

Sunt paşii cuvinte rostite
cu tâlc de plăceri ancestrale
şi-n câmpul de flori ostenite
eşti floarea mireasă din cale.

Pe buze stau şoapte de sânge,
sunt gata să zboare spre lume,
eşti visul ce azi mă înfrânge,
femeie ascunsă de-un nume.

Iubirea de oameni

În vârful de munte mi-aş pune de-acuma
suflarea de suflet ce astăzi mă arde,
căci omul se pierde la fel ca şi bruma,
în lumea-mpărţită-n sălbatice hoarde.

Mi-e teamă de vorba ce mintea-nţelege
din târgul politic lătrat peste lume,
poporul slăveşte, dar ură culege,
discursuri în limbi fermecate anume.

Vecin sunt cu omul născut lângă mine,
mi-e dragă iubirea de semeni lăsată
poruncă de Domnul durerea s-aline
când norul cu lacrimi în viaţă se-arată.

Mi-e dragă fiinţa născută oriunde,
în veacuri trecute şi-n veacul cel mare,
dar omul politic în vorbe ascunde
chemarea la arme-n a păcii chemare.

Simbolul iubirii e-ncins în cuvinte
ce spintecă omul în false credinţe,
promise speranţe-n minciuni să alinte
un suflet de lume ce piere-n fiinţe.

În vârful de munte doar vântul vorbeşte
cu șoapte născute în vremi ancestrale,
pe piscul iubirii e-un vis ce trăieşte,
un vis tăinuit în ascunderi astrale.

Floare de nufăr

Florile, bucăţi de cer
înfipte în pământ,
se-nchină stelelor.

Când vor şti de Dumnezeu,
vor fi îngerii din noi.

Ţi-ai pus petale în clipire
când zorii zilei îi supui,
cu roua vieţii în privire
eşti vis hoinar al orişicui.

De sunt bolnav de-a ta fiinţă,
în trupul tău aș vrea să pier,
din cupa ta să iau căinţă,
prin albul pur să par mister.

Când vântul frânge o dorinţă
din gânduri vechi prin care zbor,
din şir de lacrimi dă-mi sentinţă
să-ți fac din vorbe un covor.

E somnul zilei prins în ceaţă,
pe lacul tău mă simt stingher,
iubesc un nufăr plin de viaţă,
iubesc al florilor mister.

În umbre vin spre maluri urme
de flori întinse peste lac
sclipiri de cer iubiri să scurme

prin dorul meu mereu sărac.

Lumea de lumi muritoare

Acum, printre stele cuvintele zboară
din ţăndări de suflet lăsate să moară,
din minţile noastre se naşte misterul
ce-aleargă zănatic să umple eterul.

Acolo, pe dealuri, sunt muguri de viaţă,
descinderi de sunet prin umbre de ceaţă,
încântă văzduhul cu zboruri măiestre,
din ramuri în ramuri, pe aripi ecvestre.

Acolo-n adâncuri sub verde de iarbă
lumina stă neagră, vederea e oarbă,
dar clipe de viaţă ţărâna frământă
şi-acolo sunt vise ce nasc şi încântă.

Acolo, sub valuri, mai tăinuie-o lume
în liniştea surdă, sub munţii de spume,
e viaţa tihnită-n văzduhul de apă
cărări de culoare pe-a timpului pleoapă.

O lume de lumi pe cărări de destine
trăieşte şi moare cu gânduri senine,
e lumea de lumi cu trăiri arbitrare
lăsată chezaşă că Terra nu moare.

Aici, printre lumi fără harul vorbirii,
mai bântuie omul în pragul venirii,
să lase în urmă o vrere haină,
să zgândăre-n ceruri mânia divină.

Cândva, între stele, mai fi-vor cuvinte,
chemări vlăguite din lumi de morminte
rămase pe Terra ca ploaia de vise?
Văd lumea de lumi dispărută-n culise.

Dispare o lume de lumi muritoare
ca umbră de viață în viața sihastră
cuprinsă-ntr-o cupă eternă de floare
iubită profetic de-un fluture-n glastră?

Înserare peste lume

Când seara respiră precum o fiinţă
chiar umbra de ziuă aproape opacă,
căderi de culori ce ascund stăruinţă
se duc printre nori să le fie o joacă.

Un pisc de cenuşă născut din înalturi
înghite în trupu-i un con de culoare
şi muşcă din cer, fără milă, în salturi,
aruncă cortine în gest de grandoare.

Mai piere-o paletă din cerul sălbatic,
dispar holograme învinse vremelnic,
curg semne discrete pe cerul apatic,
împunge o rază zâmbind şovăielnic.

Cupola renaşte sub ploaia de stele,
halouri respiră rotunduri de-aramă,
coboară în noapte, şirag de mărgele,
şi pier în tăcere murind în maramă.

Speranţele pleacă prin anii-lumină
spre noaptea rămasă grădină fertilă,
o floare de viaţă vremelnic s-o ţină,
cu vraja din vorbe să nasc-o idilă.

În colţul de iad dănţuind neputinţă,
umanul se-apleacă spre zarea orfană,
un cuib de războaie e-a lumii credinţă,
iubirea de oameni e-o pată sărmană.

Pe frunţi părăsite de gândul luminii,
în jocuri de vânt cad şuviţe înfrânte,
ţărâna le prinde, stindarde prin spinii
crescuţi ca în veacuri pustiul să cânte.

În ochi se aprinde un picur năvalnic,
cristalul de ură ce moartea ascunde
să poarte sămânţa din care năvalnic
un veac fără viaţă în lume pătrunde.

Speranţele pier din chemarea astrală
topite ca fulgul când focul atinge,
pământul se-aprinde când cerul înşală,
o noapte mai doare când ziua se stinge.

Duete născute din ploi

Precum într-un cânt de demult
eşti leagăn tăcerii din noi,
te caut mereu să ascult
duete născute din ploi.

Din stropii ce-n palmă aduni,
un lac de scântei fără foc,
se-aprinde dorinţa-n cununi
ce trupul cuprind de mijloc.

În valsul din visuri aşez
o pală de vânt adormit,
mireasmă de flori te visez
în câmp de iubiri înverzit.

Prin viaţă eşti albul întins
ce simţuri înalţă spre cer,
în trupul ce doarme aprins
fărâme iubite se cer.

Iubirii cântare îi spun
pe note scăldate-n priviri
din ochii ce-n seară apun
în visul cuprins de-amintiri.

Precum într-un cânt de demult
eşti leagăn tăcerii din noi,
te caut mereu să ascult
duete născute din ploi.

O umbră, umbra singurătăţii

Respiri prin răsuflet o clipă de teamă,
în ochi tu aşterni necuprinsa-ndoială,
pe gene un fulg de durere ţi-e seamă,
cu gânduri din tine-nfrăţeşti şovăială.

Ai vrea să te lepezi de praful amarnic
crescut peste viaţă din viaţa-ţi trudită,
pe strada uitării ţi-e mersul zadarnic,
căci lumea grăbită e-n veci asurzită.

Sub ploaia de stele ţi-e noaptea obidă,
săgeţi de lumină te cheamă spre astre,
poveşti de o viaţă stau umbre-n firidă,
pierdute de lume sunt neamuri fiastre.

Spre luciul de stele privirile cheamă,
un suflet e singur la braţ cu-aşteptarea,
eşti umbra din lume trăind într-o dramă
pe calea spre ziua ce pierde chemarea.

Izvoare celeste din suflet revarsă
iubiri adormite de timpul făţarnic
şi-n clipa trăită de-o lume întoarsă,
pământul înghite un cuget povarnic.

O umbră a vieții în noapte așteaptă
să mântuie trupul de ziua-nserată,
un înger ți-e rugă în gând și în faptă
când sufletul singur la ceruri se-arată.

Rămâi

Rămâi aleasa din grădina vieţii,
miros de floare înroşind plăcerea,
născută clipă zăvorând tăcerea,
mă ţii cuprins în apăsarea ceţii.

Rămâi doar gândul adorat odată,
un tremur stins de aşteptări pierdute,
prin şir de vorbe în neant ţesute
mă arzi şi azi cum nu credeam vreodată.

Rămâi mister adulmecând mistere,
o umbră ştearsă implorând lumină,
din norii stând în aşteptarea lină
aşterni un cuib ca să hrăneşti durere.

Rămâi în seara când iubeam furtuna,
doar eu, alături, tu erai departe,
priviri vorbeau, dar străluceau deşarte,
rămâi, rămâi să mă petreci întruna.

Visări

Se-aprinde visarea în pragul de ziuă,
când gura ta soarbe o salbă de clipe
salvate din moarte în cuibul tău piuă,
zidire prescrisă plăceri să-nfiripe.

Sentinţă mi-e ochiul din gândul de strajă,
albastre nuanţe sunt nude credinţe
cu suflet de om şi cu trupul în vrajă,
visări mă condamnă să mistui dorinţe.

Albastru

Dorinţa te cheamă, iubire albastră,
în poarta iertării o umbră sihastră
aşteaptă fiorul în prag de-nserare
sărutul de-atunci rătăcit pe cărare.

Eşti visul născut din arcada iubirii,
un vals petrecut pe vioara simţirii,
privirea şi trupul, arcuşul şi struna,
în geamăt de stele mirată stă luna.

Albastră e calea spre pleoapa lăsată
pe ochiu-ncărcat cu tăcere-ncarnată,
din cerul scăldat cu azurul privirii
vorbesc doar scântei în viforniţa firii.

Albastrul aşteaptă regina din visuri,
să fii mântuirea-n ascunse hăţişuri
ce inima-mi ţintuie făr’ de scăpare,
adu-mi paradisul să-mi fie cântare.

Aşterne-ţi privirea pe trupu-mi vioară
să-mi fremete coarda lăsată să moară,
răsfiră-ţi sărutul din plânsul sălbatic
prin toamna născută de timpul apatic.

E albul din iarnă-n albastrele doruri
în noaptea-nfrăţită cu sfintele coruri,
aşteaptă o umbră poemul să-l spună
iubirii albastre trecând prin furtună.

În poarta iertării stăm mână în mână,
sunt zorii aproape, albastru se-ngână,
visat-am albastru în ziua întâia,
albastre sunt doruri ce trec nemurirea.

Cuib de vise

Răvaşul nopţii mă pătrunde
şi ceasul minţii e-n sudoare,
sunt maci în floare pe oriunde,
în roşul lor eşti mândră floare.

Din sâni, când creşte răsuflarea,
se-aprinde pofta vieţii mele,
în ochi mi se aşează marea
o simt în tâmplele rebele.

Te văd, iubito, stând pe dealuri,
priveşti cum frunze lin coboară,
căzând pe trup în şir de valuri,
culori de toamnă se-nfioară.

Doar vălul nopţii ne desparte,
tu dormi, eu îţi iubesc făptura,
eşti vis apus în semn de carte,
mă-ntorc în timp să-ţi caut gura.

Iubire

Iubirea te-nsoţeşte prima oară,
e-n spicul semănat de întâmplare
când lacrima pierdută-n ochi tresare
și buzele fierbinţi se înfăşoară.

De flacăra în sânge se strecoară
arzându-ţi răsuflarea prin cuvinte,
e timpul potrivit să iei aminte
că viaţa fără dragoste-i povară.

Sunt mii de aşteptări prea mult dorite
ce des au semănat din ochi tristeţe,
trăiri ce se doreau a fi măreţe
ţesute-n amintiri neostenite.

Fărâme de priviri ne-mpărtăşite
s-au stins din zborul ochilor prin lume,
săgeţi de gânduri ce-au cerşit un nume
rămas-au doar penumbre răvăşite.

Rămâi, când fericirea-i trecătoare,
un colţ de rai prin anii ce aleargă
spre malul vieţii şoaptele să spargă,
rămâi iubirii noastre ursitoare.

Pribeag

Sunt fir de aţă rătăcită
pe-un mal de Dunăre străin,
frânturi de viaţă obosită
pe valuri scrise de destin.

Se-ndeamnă clipele să toarcă
minute lungi de prea mult plâns,
pe drumul casei o să-ntoarcă
doar umbra vântului nestrâns.

E gândul stins de licărire
şi timpul ţel de neatins,
o zi flămândă de iubire
e mal de apă necuprins.

Aleargă-n noapte sângerânde
şirag de vorbe peste zări,
un biet valah în patimi blânde
respiră doruri prin cântări.

Un singur trup păzeşte viaţa,
mlădiţă plânsă de-un toiag,
ca frunza prinsă dimineaţa
de-un vis rămas mereu pribeag.

Sunt fir de aţă rătăcită,
bătaie vântului să-i fiu,
de norii vremii azvârlită,
pe străzi, o umbră în pustiu.

Balada cuvântului pierdut

Am credinţa că omul trăieşte un chin,
a dispărut un cuvânt, puţin câte puţin,
îl port în iubire, dar ştiu c-a dispărut,
din lume, balada cuvântului pierdut.

Frunzăreşte nemurirea prin albumul amintirilor,
se-ntretaie penumbrele în gândul tăcut al zorilor,
aşteaptă acolo grăirea un sâmbure al pământului,
să se nască din vorbă în vorbă balada cuvântului.

Renăscuţi de mii şi mii de ori în aceeaşi matrice,
căutăm firul lipsă din părul frumoasei Berenice,
fluturăm îndoielile într-un puzzle viu al vântului
şi ne trecem fără a fredona balada cuvântului.

Încâlcim vieţile sub impulsul chemărilor trădate,
seminţia orgoliului se strecoară din minţi casate,
dar nu vom rosti vreodată ultima vorbă a gândului,
bieţi truditori, mereu neştiuţi de balada cuvântului.

Din spuma haosului mai renasc ursitoare străbune
cu priviri rătăcite şi cânturi răscolind surde strune,
fuioare de vorbe presărate din umbra veşmântului
curg rătăcite spre versul scris în balada cuvântului.

Tot mai cred că lumea trăieşte un vis,
în vorba pierdută-i destinul prescris,
când ziua se stinge şi nopţile dor,
cuvântul ce-i lipsă e viaţă şi dor.

Las

Las clipele mele în freamăt arzând
din viaţa lipsită de veşnicul când,
las timpul să-mi fie o ploaie de scrum
când verbul mă-nvinge aici şi acum.

Las gânduri înscrise în părul cărunt,
purtate vremelnic de faptul că sunt,
las pielea să-mi fie văratic veşmânt
când iarna din mine e veşnicul cânt.

Las urme de viaţă să plângă amar,
din tot ce mă stinge să nască un dar,
las neguri pe ape întinse spre zări
când sângele sparge în mine cărări.

Las visul de mâine s-aştepte tăcut
în picul de viaţă ce azi s-a născut,
las trupul să piară, în mine mă-nec
de dorul iubirii ce nu ştiu s-o trec.

De doruri le las să se stingă de dor
când sufletul-i plin de trăirile lor,
sub cerul cerşind o culoare model
se naște din mine un mine rebel.

Zvâcnet

De mult mă hrănesc cu povara diurnă
păstrând pentru viaţă cuvinte povară
şi plânge prin trupu-mi suflarea amară
şi umbre se nasc peste lumea nocturnă.

În noaptea bătrână mi-e ziua bolnavă,
amurgul mă doare, iar zorii se curmă,
chemările pier în chemarea din urmă,
rămâne doar timpul prin lume zăbavă.

Tăcerea domneşte în visul zburdalnic
şi sumbre imagini în minte veghează
să-ngheţe suflarea rămasă drept pază
a vieţii apuse de-un seamăn prădalnic.

În negru de smoală al nopţii flămânde
zvâcneşte din zare-un fuior de lumină,
un dangăt de clopot în plâns de duzină
aruncă în monştrii din oameni osânde.

Pe firul de viaţă ce-mi stinge trăirea
stau visuri şi demoni să scrie destine,
se zbate să-nvingă doar eu-l din mine,
ca-n noapte lumină să poarte simţirea.

Mirosul florilor de mai

Cu-atâtea vise prinse-n geană
poţi fi mereu iubirilor poveşti
cu doruri strânse-ntr-o icoană
rămasă-n urma mirilor caleşti.

Năframe albe de lumină
petreci cu drag în zori de dimineţi,
lăsând o lacrimă drept vină
să fie foc ascuns printre nămeţi.

Întorc în horă gânduri multe
şi iau de brâu să-nvârt şi gândul tău,
să-l pun la inimă s-asculte
cum bate-n piept durerea de flăcău.

Cu ochii mei pătrund lumina
din ochii tăi născuţi albastru viu,
eşti floarea albă din grădina
ce naşte jar, morgana din pustiu.

Mai pierd o clipă din trăire
sorbind cu jind o clipă de demult,
când din priviri ceream iubire
cuprins de-al inimii dorit tumult.

Prin părul tău aleargă vântul
să lase-n lume vorbe cum erai
când ceru-ntreg ruga pământul
să fii mirosul florilor de mai.

Tablou – Pădurea

Trec ţiganii spre pădure,
vântul plânge prin pătule,
ploaia crede că-i secure,
taie-n dealuri guri de hule,

roata muşcă din ţărână,
ruda stă să prindă glia,
biciul simte că îl mână
şi puterea, şi mânia,

cad din cer făclii încinse,
se înşiră şi se-nnoadă,
par cărări de zei aprinse,
fără cap şi fără coadă,

crengi se-ndoaie din spinare
peste drumul fără viaţă,
mai alături, pe cărare,
plânge-o urmă de paiaţă,

singur firul din pâraie
toacă tot ce-i stă în cale,
ici şi colo se înfoaie,
piere singur chiar în vale,

norii negrii de furie
se răsfrâng ca o podoabă,
vin cuprinşi de nebunie
peste seara asta snoabă.

Stau ţiganii în pădure,
din căruţe zboară şoapte,
caii fug siliţi să-ndure
frigul dus acum de noapte,

focul iute se-nfiripă,
sar scântei să frângă hăul,
umbre vin în mare pripă,
latră-n vânt la cer dulăul,

se aprinde-un papă-lapte,
bate-n palme fără grabă,
în miros de mere coapte
pare prins de multă zdroabă,

trupul suplu îl înşiră
o ţigancă din mulţime,
pieptul tare îi respiră,
ochii-s plini de adâncime,

printre dinţi răsare-o boare,
ploaia cade fără milă,
frânge totul sub picioare
cu-o plăcere de acvilă,

cântul creşte peste vise,
ies copiii din căruţe,
păsări strigă din culise,
cer ca somnul să le cruţe,

Dorm ţiganii în pădure,
gându-i dus în altă lume,
stele cad din cer să fure
din sclipire un renume,

lunca-i plină de culoare,
sus un nor din gură cască
şi cuprinse de ardoare,
vin şi umbre să privească,

un tăciune mai afumă,
vorbe-aprinse de iubire,
sunt luaţi printr-o cutumă
ea mireasă, el e mire,

cată-n ochi să-i fie vrajă,
brâul prinde cu ardoare,
sub o lună stând de strajă,
doar atât cât nu o doare,

ţine vântul să aştearnă
peste codrul fără haină
voalul alb de nouă iarnă,
zori de zi şi-o altă taină.

Când

Mai bântuie vântul prin cutele reci ale minţii,
lăstari de gândire-nfloresc fără rost în tipare,
de eşti întrupare cu chip să greşească şi sfinţii,
deschide-te, floare de câmp, fi-voi rază de soare.

O buclă de păr se oferă poznaşă în gânduri,
nu ştiu dacă-i negură stinsă sau lunii făclie,
o mângâie ochii, cutează şi mâna în rânduri
s-o-ntindă spre buzele arse de-atâta urgie.

Obrajii îi prind în strânsoare cu-a glasului vrajă,
sunt roşii ca focul ce inima prinde să-mi salte,
săruturi aşteaptă iubirii să-i pună de strajă
tot timpul din lume, chezaş unei patimi înalte.

Din norii fugari se-mpleteşte o ploaie plăpândă,
coboară pe frunte, se pierde în lacrimi de noapte,
e doamna himeră, prin visuri lăsată să vândă
sclipiri de iubire, plăceri şi amarul prin şoapte.

În serile aspre şi dorul, şi cerul cutează
să soarbă credinţă ţesută din şoaptele tale,
văratic amurg în priviri ne-ntinate veghează
să poarte culori picurate prin ploi abisale.

Când şti-vom noi oare în semeni să punem iubire,
din lacrimi curgând pe cărare să naştem răsplată,
alături de soarta beteagă să fim abolire,
când fi-vom noi oare un val de trăire-nsetată?

Satul meu

Iubeam mereu poveşti cu zmei şi zâne
când noaptea sta cu seara să se-ngâne,
citeam din cărţi ce n-au în lume seamăn,
doream un Făt-Frumos să-mi fie geamăn.

În zile prinse-n ierni de farmec pline
torcea pe coşuri fumul, cerul să-l aline,
flăcăi şi fete se băteau în glume,
vorbeau de câte-n stele şi în lume.

?Priviri zburau ce-n suflet sta povară,
iubiri năşteau crescând spre primăvară,
în vrajă mâini de mijloc se-mpresoară
când buze se prindeau întâia oară.?

Sfătoşi săteni, în crez de carte sfântă,
purtau din moşi doar datini ce încântă,
călcau pământu-n răsărit de soare
culcând pe-o parte brazde în sudoare.

În holde-au pus credinţă şi iubire,
trăiri de suflet din străbuni menire,
să prindă satu-n brâu de avuţie,
un loc de fală omului să-i fie.

Lucram şi noi cuprinşi de multă zoală,
treziţi din somnul dulce de la şcoală,
din deal şi până-n câmp la arătură
nu sta în loc nici frunza-n bătătură.

Copii eram, lăstari de viţă vie
prin locul care multor ne-a fost glie,
ades cuprinşi de-un dor de altă zare
purtam în noi a satului chemare.

Mă plâng cărări ce am pierdut în viaţă,
nici gânduri noi sau vechi nu mă răsfaţă,
să-mi poarte satul dorul mai cutează,
acum, când toamna vieţii mă veghează.

Clipiri arzătoare, bătrânii

În poalele timpului dulce-i cărarea,
se scutură bruma pe umerii nopţii,
ascultă şi vântul cuminte cântarea,
bătrâni fără stare aşteaptă adopţii.

Din mugur se naşte mirată o floare,
mireasă fragilă, parfumul din noapte,
în treacăt zâmbeşte, în zâmbet dispare,
bătrâni fără stare se mistuie-n şoapte.

O lume trăieşte în lanuri de soare,
în galben se scaldă copiii din ceruri,
le râde iubirea, iubirea mai doare,
bătrâni fără stare se trec fără doruri.

Amurgul se pierde curând în culise,
în pomi se adună trăiri fără număr,
o noapte mai umple ulciorul cu vise,
bătrâni fără stare duc greul pe umăr.

Trecutul domneşte în casa trecută,
mai stăruie timpul lipsit de culoare,
o zi fără soare în noapte-i cusută,
bătrânii bătrâni sunt clipiri arzătoare.

Crochiu de noapte, bătrâni furați de zile

Un ochi ca să privească cerul,
un zâmbet să-mi aştearnă seara,
din vise să-mi culeg misterul,
lăsați-mi vie primăvara!

Amurgul stă să piară-n noapte,
pe străzi lumina prinde umbre,
visează flori să spună şoapte
şi stau bătrâni în sate sumbre.

Un colţ de cer în gând coboară,
din geamuri pier luciri de viaţă,
prin noapte umbre se strecoară
şi plâng bătrâni uitaţi în ceaţă.

Prin nouri luna stă să piară,
din cer o ploaie lin coboară,
se-aşterne-un sunet de vioară
şi sunt bătrâni flămânzi în ţară.

Mai joacă focul viu în tindă,
în beznă doruri stau umile,
tăcut, trecutu-i prins pe grindă
şi pier bătrâni furaţi de zile.

Mirosul florilor de mai

Cu-atâtea vise prinse-n geană
poţi fi mereu iubirilor poveşti
cu doruri strânse-ntr-o icoană
rămasă-n urma mirilor caleşti.

Năframe albe de lumină
petreci cu drag în zori de dimineţi,
lăsând o lacrimă drept vină
să fie foc ascuns printre nămeţi.

Întorc în horă gânduri multe
şi iau de brâu să-nvârt şi gândul tău,
să-l pun la inimă s-asculte
cum bate-n piept durerea de flăcău.

Cu ochii mei pătrund lumina
din ochii tăi născuţi albastru viu,
eşti floarea albă din grădina
ce naşte jar, morgana din pustiu.

Mai pierd o clipă din trăire
sorbind cu jind o clipă de demult,
când din priviri ceream iubire
cuprins de-al inimii dorit tumult.

Prin părul tău aleargă vântul
să lase-n lume vorbe cum erai
când ceru-ntreg ruga pământul
să fii mirosul florilor de mai.

Pasărea măiastră

Din dor de-nalţi al meu prenume
spre bolta cerului albastră,
tu fi-vei singur dintr-o lume
iubit de-o pasăre măiastră.

Priveşti un chip ce spune multe,
eu simt în suflet gânduri bune,
speranţa gata să m-asculte
şi soarta crudă să răzbune.

Lumina magic mă surprinde,
din trupul tău o chem alene,
la rându-ţi bezna-mi poţi pătrunde,
lăsând culori aprinse-n vene.

Sclipiri de soare scena prinde,
ecoul moare în surdină,
în timp ce bezna mă cuprinde,
tu-mi eşti surâsul de lumină.

De ani mă zbat să trec prin viaţă
cu pleoape veşnic ridicate,
de-i soare, umbră, deasă ceaţă,
privesc prin zgomot ca în noapte.

Iubirea darnic mă desfată.
Ajută, Doamne, fii tu drept!
Privirea lui să-i dai ca dotă
şi glasu-mi când o duc la piept.

Cuvintele mele

Cuvintele mele pot râde şi plânge,
ascunse de lume în roşul din sânge,
crescute, adesea, în anii din urmă,
din umbre ce mintea mi-o scurmă.

Cu lacrimi se joacă, în jocuri tăcute,
fărâme din suflet în gând petrecute,
născute izvoare în ochi fără visuri,
rămase secate pe văi de înscrisuri.

Şi zâmbete poartă cuvintele mele,
şiraguri de viaţă, aprinse, rebele,
din flori de luceferi petale născute
să poarte-n poeme arcade tăcute.

Iubesc din cuvinte cuvântul ce doare,
e scos din vorbire, e-nchis cu zăvoare,
cărare ce-aduce în om izbăvirea
tânjeşte să-i fie redată menirea.

De clipele tac şi stau anii să toarcă
cuvintele mele sunt trupului marcă
făcute să plângă, să râdă, să tune,
să picure viaţă pe mutele strune.

Sunt focul mocnit al trăirii străbune,
scântei nenăscute ascunse-n tăciune,
ecouri de simţuri purtate de vânturi
întoarse s-alinte, doinite, în cânturi.

Cuvântul mi-e seamăn în ţara română
cu dorul de versuri înscrise-n ţărână
de pana muiată în lacrima mamă
ivită din glie, cu munţii de-o seamă.

Lacrima

Sfioasă, îmi cere să fie iertată,
căci fără să ceară, de plâns e-nnodată
pe-o geană rămasă în zări gânditoare
şi vrea să pătrundă parfumul din floare.

Îi văd în lucire chiar prima privire,
ivită sub pleoape cu gând de iubire
în seara cuprinsă de vrăjile mării,
când valuri zburdau pe cărările zării.

Din vânt se-nfiripă o pală uşoară,
pe razele lunii din geană coboară,
aduce răcoare pe valea săpată
de anii trecuţi peste noi dintr-o dată.

Îmi ştie şi vorba, o simte fierbinte,
cu buzele mele doineam în cuvinte
sub norul de stele rămase tăcute
pe bolta din ochii cuprinşi de virtute.

Uşor ea coboară lăsând câte-o scamă
de viaţă frumoasă şi tristă, de-o seamă,
din nou poposeşte să-ţi lase povară
săruturi rămase mereu primăvară.

Prin valuri răsare pictat asfinţitul
din vara albastră privind infinitul,
săgeţi de culoare mai tremură încă
în marea iubită de vârful de stâncă.

O lacrimă cere să-i fim călăuze
spre roşul aprins arcuit peste buze,
aşternem sărutul să-i poarte visare,
aşază un zâmbet şi piere în floare.

Raftul cu poze

Azi plouă cu soare pe raftul cu poze,
iar albul şi negrul fac chipuri să râdă,
petale de umbre sunt zâmbet de roze,
petrec amintirea cu-o lacrimă hâdă.

Înscrisuri pe verso se-nclină gingaşe,
fetiţa, întâia născută, când plânge,
băiatul când râde în vise sălaşe,
îngheţul din casă surâsul înfrânge.

În poză, păpuşa aşteaptă cuminte,
alături, fetiţa priveşte banana,
e verde, cu vorbe pe Barbie o minte:
– Fă nani cu mama, pe mâine e hrana.

Din albul zăpezii răsar peticite
cetăţi de carton aşezate în silă,
prinţese din basme aici rătăcite,
se miră de toate şi Moşul Gerilă.

Culoarea e ştearsă, dar roşul persistă
pe haina ce schimbă vecinul de scară
în Moşul ce face şi gândul ispită,
Crăciunul trăieşte ascuns de o seară.

Pe raftul cu poze e timpul de strajă,
întâia născută la fel ne zâmbeşte,
băiatul în vis pare prins de o vrajă,
o clipă-ngheţată în suflet vuieşte.

Pe raftul cu poze las gânduri să cadă,
albită de vreme iubirea se schimbă
în griji fără număr ce nu pot să vadă
cum anii din poze în lume se plimbă.

Sunt singuri acasă, în cânt de speranţe
Crăciunul pe masă bătrânii aşază,
aşteaptă să sune un Moş din distanţe,
pe raftul cu poze o lume stă trează.

Așteptare

E vântul iubire când păru-i alintă,
opreşte o clipă, dorinţa-l cuprinde,
amant să se ştie, nebun să se mintă
că trupul supus de plăcere aprinde.

În taină el piere spre locuri ascunse,
cu freamăt înşiră atingeri flămânde
şi creşte vâltoare în văi nepătrunse
şi trece prădalnic în chip de osânde.

În zborul suflării se-ndoaie credinţa,
furtuna amantă de-abia mai respiră,
se stinge tăcută când creşte căinţa,
îşi cântă amarul pe-o coardă de liră.

Cerdacul se umple de seara senină,
o rază încearcă în zbor să culeagă
din ochii aprinşi o frântură de vină
cu ea să dispară-n vecia ce-o neagă.

În gând îi pătrunde cu vise aduse
din anii-lumină rămaşi amintire,
sunt zori de iubire în cuante supuse,
atrase năvalnic în ritm de zvâcnire.

Aspiră privirea, se-mbată-n culoare,
aruncă sub pleoape avid curcubeie,
dar umbra se-agaţă de raza de soare,
pe-altarul iubirii se stinge-o scânteie.

Coboară departe, venind de niciunde,
un gând rătăcit în iubirea fecundă,
pe cerul albastru din noapte pătrunde,
pe-o cale răzleaţă, o stea muribundă.

Pe prispa rămasă pustie de freamăt,
ascunsă în bezna lipsită de oaze,
aşteaptă domniţa al vântului geamăt
şi focul ispitei din ploaia de raze.

Destinul

Destinul nu plânge o lume nebună
şi vântul nu cântă prin văile vieţii,
când clipe ajunse în zori se cunună
eu caut în noapte un ochi dimineţii.

Destinul nu râde cu masca durerii
şi ploaia nu stinge în suflete focul
aprins peste vreme de clipa tăcerii,
eu zgândăr lumina ce-şi caută locul.

Destinul nu ştie ce lacrima spune
şi norii nu plâng la chemarea din vatră
adusă-n cuvinte mocnind a tăciune,
eu stărui să bântui cetatea de piatră.

Nu cred în sentinţa lăsată anume
să-mi scrie destinul cărării plecate
din ziua suflării pornită prin lume,
eu stărui şi caut şi zgândăr în toate.

Alături de un nor

Veniţi de nicăieri în blândă zi cu brumă,
prin lume sezonieri, un nor şi-un boţ de humă.

Cu razele-n pridvor se plimbă fără grabă
chiar umbra celui nor, născut pe cer podoabă.

El ştie că etern e nimb de-ncoronare,
iar eu, cu gând fratern, mi-l fac asemănare.

Din norul răspândit de vechea ursitoare
mai picură smerit seninul de sub soare.

Pe cer înscăunat să plimbe veşnicia,
cuvântul i l-am dat să-i fiu temeinicia.

În cântul de apus se-aprinde de culoare
un nor cam nesupus de-a vremilor vâltoare.

Sunt piatra dintr-un râu rămas fără izvoare,
surprinsă într-un brâu de vorbe cântătoare.

Din timpul ce-am trecut mai fur un fir de viaţă
să-mi fie început şi mâine-dimineaţă.

Răsar mereu stingher sub stelele-n visare,
se umple de mister o toamnă ce mă doare.

Găseşte-mi o clipă

Din ginta străbună un cântec rămas peste ani amintire

năvalnic se-ntinde prin sânge în nopţi de visare flămândă,

pe corzi de trăiri renăscute din vorbe păstrate-n simţire

trecutele glasuri din neam ne recheamă în loc de osândă.

Nu-i ziua aleasă să fie chemarea vremelnic slăvită,

nu-i cerul trecut de limanul ce ziua aruncă din lume,

nu-i mintea ajunsă o sclavă bătrână răcnind părăsită,

nu-i trupul celula prădată de somnul rămas fără nume.

Prin satul străpuns de chemări în căderea tăcută a serii

se-ndeamnă pe uliţi rămase devreme orfane de doruri

la joacă eternă copii rânduiţi prizonieri ai plăcerii,

în umbre semeţe strunite cu gânduri venite în stoluri.

Nu-i locul părtaş al luminii ce nimeni nu poate s-o vadă,

nu-i dealul Golgotei menit să ne poarte durerea sortită,

nu-i norul în umblet nevrednic să plouă în lume cu sfadă,

nu-i moartea lăcaş de scăpare din lumea adesea cernită.

În timpul ce curge prin râul rămas fără mal şi izvoare

se mistuie ziua spre noaptea pierdută în zorii trezirii

sau poate e noaptea o sclavă a zilei scăpată de soare,

e ziuă sau noapte, în lume perpetuu nu-i timpul iubirii.

Găseşte-mi o clipă părtaşă la clipa ajunsă perenă,

departe de zbateri să-mi fie suflarea un fir de voinţă

şi lasă cuvântul să zburde cu gândul pe tainica scenă

a vrerii de viaţă purtată sub crez de rămasă căinţă.

Nu-i

Din ginta străbună un cântec rămas peste ani amintire

năvalnic se-ntinde prin sânge în nopţi de visare flămândă,

pe corzi de trăiri renăscute din vorbe păstrate-n simţire

trecutele glasuri din neam ne recheamă în loc de osândă.

Nu-i ziua aleasă să fie chemarea vremelnic slăvită,

nu-i cerul trecut de limanul ce ziua aruncă din lume,

nu-i mintea ajunsă o sclavă bătrână răcnind părăsită,

nu-i trupul celula prădată de somnul rămas fără nume.

Nu-i locul părtaş al luminii ce nimeni nu poate s-o vadă,

nu-i dealul Golgotei menit să ne poarte durerea sortită,

nu-i norul în umblet nevrednic să plouă în lume cu sfadă,

nu-i moartea lăcaş de scăpare din lumea adesea cernită.

În timpul ce curge prin râul rămas fără mal şi izvoare

se mistuie ziua spre noaptea pierdută în zorii trezirii

sau poate e noaptea o sclavă a zilei scăpată de soare,

e ziuă sau noapte, în lume perpetuu nu-i timpul iubirii.

Eu te-aştept...

Eu te-aştept, dragă vecină,
printre flori şi roade coapte,
să schimbăm lângă stupină
două vorbe spuse-n şoapte.

De prin zile strânse-n pripă
am păstrat un colţ de soare
şi te rog să-l porţi pe-aripă,
printre ploi, pân’ la ninsoare.

Dintre nori setoşi de tunet
nu te pune chiar de-acuma
să aduci prin câmp răsunet
sau să laşi să plângă bruma.

Eu te ştiu că eşti artistă,
din penel arunci culoare,
în nuanţe pari cam tristă,
dar în codru pui splendoare.

Dar mai ştiu că eşti haină,
din copaci tu ţeşi covoare
şi le vinzi la iarnă-n taină.
chiar nu-ţi pasă că îi doare?

Dacă iarna-ţi intră-n casă,
eu te-aştept la miazănoapte
şi-am să las din nou pe masă
multe flori şi roade coapte.

O dimineaţă de toamnă

Frământat de nerăbdare se trezeşte răsăritul,
alungat în miazănoapte peste creste-i asfinţitul,
în fuioare de lumină se resfiră printre ramuri,
întronează dimineaţa cu mândrie peste geamuri.

Cu tristeţea în petale cad străpunse de uimire
rămăşiţe de culoare dezbrăcate de sclipire,
mici penumbre călătoare se feresc de luminişuri,
însetate de răcoare se ascund sub povârnişuri.

Se aştern din cer covoare împletite de o boare,
nesecatele izvoare plâng cu lacrimi cântătoare,
ciripitul prinde viaţă cu chemări nedescifrate,
se înalţă fără vlagă zburătoarele-ntristate.

O doinire se aşterne printre ramuri de urzeală
şi cărări rătăcitoare se desprind din amorţeală,
te îndeamnă dimineaţa cu priviri amăgitoare
să te prinzi în joc cu toamna îmbrăcată în culoare.

Îndoiala

Eu stărui şi-acuma în timpul din mine
prin anii ce-au fost doar o glie pustie,
pierdut-am şi rodul seminţei divine,
o clipă ce soarta mi-a dat-o făclie.

Nu ştiu dacă cerul e frate cu Domnul,
privirea mă-nşală când sufletul caut
în arca cu stele a nopţii, mi-e somnul
născut din credinţă un cântec de flaut.

Nu ştiu dacă viaţa în suflet se schimbă,
o vorbă de-ar trece hotarul schimbării
când cerul privirea din lume şi-o plimbă,
eu moartea, ca moarte, aş da-o uitării.

O seară de toamnă

Pe dealul scăldat de lumina rămasă o umbră târzie

a zilelor lungi petrecute devreme în pas de-amnezie

se-nalţă fuioare de fum din grădini sărăcite de viaţă,

desprinse din jarul mocnind sub a toamnei prefaţă.

Obida respiră prin picuri curgând peste brazda uscată,

privirea trecută străpunge zidirea de nouri crestată

de vântul călduţ răsturnat din senin peste clipa-nserării,

nu prinde cuvântul ocară prin vorbe din neam acătării.

Grădina se-ascunde de soare sub dealul orbit de lumină,

în vale, rămas fără vlagă, un susur abia mai suspină,

mlădiţe îşi zbuciumă trupul şi cheamă făţarnic căldura,

aşteaptă din lacrimi de noapte să-şi crească armura.

Migrează albastrul pe pânza de cer depărtat arcuită,

se naşte şi moare o formă ciudată de vânt hăituită,

dar câmpul e orb la baletul rămas făr’ de-orchestre,

iar umbra din vale aşteaptă din ceruri şiroaie terestre.

Pe boltă îşi frânge penelul muiat în sclipiri de culoare

un soare căzut peste arca plutind printre astre-arzătoare,

frământă nuanţe de geniu în tuşe pe-a cerului ie,

apune albastru tabloul, lăsând doar o rază făclie.

Fărâme de viaţă se zbat din cărarea-nserării să cearnă

un dram de trăire ascunsă cu grijă-n cămara din ţarnă,

nimic nu se-ntâmplă-ntr-o scenă rămasă copilă orfană,

doar omul păzeşte o seară de toamnă păstrată icoană.

Nu căta

Nu căta rătăcirea seminţelor grâu
nesădite în lanuri ascunse-n desfrâu
şi răspântii ferecate în nopţile vină,
nu întoarce nelumina s-ascundă lumină.

De refac drumeţia prin mine râzând,
de renasc în cuvinte tot sufletul gând,
mă cuprinde cu nemilă în mila divină
şi spune-mi adevărul din tainica cină.

De sfidarea se naşte când viaţă aduci,
de tăgada pândeşte prin tainice cruci,
mă culege din amarul întâiei prihane
şi arată-te în noi renăscut din icoane.

Nu căta Dumnezeul pe cer sau pământ,
răstignit fără rosturi pe cruci crezământ,
luminează prin iubire credinţa, creştine,
căci seninul nemuririi se naşte cu tine.

E vremea

E vremea ajunsă ca omul din oameni
să ningă iubire prin raze de soare,
din suflete stânde-n lăcaş de neoameni
să nască scântei în abis de nesoare.

În ziua răpusă de lacrimi amare
şi noaptea dispare în gemete surde,
nu ştiu dacă viaţa e chin ce nu doare
sau moartea cu mine aşteaptă să zburde.

Din vremuri de mâine respir ignoranţe,
prin melosul slovei mimate pe coarde
ecouri se sparg, mă cuprind disonanţe,
iubirea se pierde prin norul de hoarde.

Nu naşte durerea durere divină,
în pungi de plăcere e negură vie,
ascult pe o sticlă o larmă cretină
în lumea nebună, născând nebunie.

Străbate oraşul prin uliţe strâmbe
o ceată cuprinsă de boli fără nume,
sunt pete eterne urcate în trâmbe
rămase perene în astă nelume.

Ascunse de noi dănţuiesc ursitoare,
fiinţe străvechi revenind de niciunde,
adus-au prin farmec o brumă de boare
şi vieţi încastrate rămase fecunde.

Duc lumea întreagă în lumea din mine,
cuprind universul în rânduri de rună,
las trupu-mi să nască trăiri şi destine,
cuvântul mi-e daltă în piatra străbună.

E vremea ajunsă ca omul din oameni
să ningă iubire prin raze de soare,
din suflete stânde-n lăcaş de neoameni
să nască scântei în abis de nesoare.

Mărturisire

Am fost copil născut din faşa vremii,
crescut de mic în zori pierdute-n vise,
în viaţă parte n-am avut de premii,
doar zile prinse-n uşi mereu închise.

În pumni crăpaţi de frigul dus de lume
erau doar gânduri spuse-n miez de noapte,
flămânde minţi storceau prin vechi cutume
sudoarea plânsă-n munci, tăioase şoapte.

Eram de veacuri sclav în lumea nouă,
din timp hrăneam speranţe fără viaţă,
cântări curgeau în zori cu lacrimi rouă,
dar plânsul este-n lume doar prefaţă.

Un murmur zboară peste vremuri crude,
din ochi se nasc ecouri de lumină,
poeme cresc frângând în pumni feude,
mă prind şi eu, o vorbă în surdină.

Visul

Apare surâsul în farmecul tainic al nopţii,
răsare în minţile lumii uitarea de viaţă,
aroma ascunsă pe umerii trainici ai sorţii
îmbată lumina şi ochii-i aruncă în ceaţă.

De cauţi nebunii scăpaţi din ospiciul iubirii,
te uită spre stele în nopţile prinse-n durere
şi treci peste neguri rămase ascunse privirii,
fii omul cu suflet mereu rătăcit printre ere.

Tăcerea se-aşterne în lumile stinse devreme,
iar moartea nu plânge când sufletul piere,
se sting generaţii şi lumea dispare-n dileme,
străbunii renasc cu privirea rămasă durere.

Un Eros se zbate s-aprindă din focuri firave
dorinţe perene din umbre de zbateri eterne,
în urne sunt lacrimi şi crinii au forme suave,
cuvântul lipseşte când ura în lume discerne.

Se crapă de ziuă, mijeşte suflarea cu trudă,
în braţe te iau peste veacuri păstrate lumină,
săruturi aruncă-n uitare visarea zăludă,
din moartea iubirii se naşte iubirea divină.

De vine o vreme când timpul neantul inundă,
copilului lumii să-i dăm nemurirea ca hrană,
la masa din urmă să-i punem iubirea fecundă,
să ducem lumina în noapte cu cântul din strană.

Mănăstirea Bistriţa. Azilul de bătrâni

Sfios cărarea pleacă în vorbe de uimire,
pământul paşii-i poartă în timpul nemuririi,
crescut din prea credinţă lăcaşul de trăire
te cheamă să cutezi la taina spovedirii.

O cârjă-mbătrânită, înfiptă în cărare,
un fir de vieţuire cu greu se întrupează,
aşteaptă ostoită o vorbă de-alinare,
cuvinte ostenite se nasc şi se retează.

Cu palma umezită mai mângâie o floare,
culori neprihănite se nasc cu gingăşie,
sub clopotul de toamnă răsar tulburătoare
cântări rămase vieţii altar de chezăşie.

Privirea se răsfrânge din lacrima de soare
spre uşa nedeschisă de doruri dispărute,
o ceaţă se-nteţeşte în clipa schimbătoare
şi mâna se-nfrăţeşte cu mâinile trecute.

Un zâmbet se aşterne cătând asemănare
cu chipuri impregnate în fila vieţii sale,
o cârjă-mbătrânită, uitată pe cărare
alături de azilul rămas orfan în cale.

Se pierde-n aşteptare o clipă dintr-o viaţă,
se naşte altă clipă să-i fie soaţă bună,
trecutul şi prezentul se prind mereu pe aţă
dar mâine nu se scrie, căci timpul nu cunună.

Om de piatră pe Ceahlău

De privirile te cheamă
zborul munţilor să-l ştii,
lasă-ţi mintea să ia seamă,
umbră vântului să-i fii.

Printre raze de culoare
vârfuri cresc murind în cer,
norii se răstesc la soare,
curg cărările-n mister.

Adâncesc iubiri de veacuri
ape limpezi de izvor,
răspândind în aer leacuri
peste verdele covor.

Atârnată, ziua încă
naşte-n ramuri vii făclii
şi pierdute pe o stâncă
joacă razele târzii.

O iubire înserată
se afundă-n amintiri,
e plăcerea răsfirată
printre triluri de trăiri.

Cu iubire, Doamne-aş cere
să mă naşti din sânul tău,
aruncându-mă-n tăcere,
om de piatră pe Ceahlău.

Născut fără grijă

Şi vine o vreme când fără să vrem
trăim nostalgia în tot ce suntem,
regrete se nasc şi dispar din senin,
născut fără grijă, sunt vremuri ce vin!

Şi vine o zi fără nume şi rost
sau poate o noapte ieşind din anost,
când ochii bătrâni, absolviţi de priviri,
născut fără grijă, îţi cer amintiri!

Şi vine o toamnă bogată în lacrimi
sau poate o vară lipsită de patimi
când casa te plânge, bătrâne lunatic,
născut fără grijă, căci eşti singuratic!

Şi vine-o durere să intre în suflet,
în zbuciumul vieţii să fie răsuflet,
de singur te prinde sub veşnicul soare,
născut fără grijă, şi umbra te doare!

Şi vine un vers regăsit printre file,
copilul din tine se-ntoarce în zile,
şi spune că-n viaţa cu bune şi rele
născut fără grijă, cutează spre stele!

Şi vine o clipă ascunsă de cer
ce trece fiinţa-n lăcaş de mister
şi-ți spune adio cu glasul cernit,
născut fără grijă, tu fost-ai iubit?

Voalul

Plutea un voal pe umeri goi,
jucau şuviţe-n cete mici,
păreai un vis să nu îl strici,
căzut din noapte printre noi.

Când zorii zilei se-ngânau
pierdut eram în ochii tăi,
luai din soare vâlvătăi,
săruturi trupul legănau.

În zile reci eram cuprinşi
de dorul nopţilor fierbinţi,
simţeam şi eu, ştiam ce simţi
când timpul ne dorea învinşi.

Din cer se leagănă un nor,
în palmă cad acuma stropi
şi vântul şuieră prin plopi,
un umăr tremură uşor.

Cu umbra trupul îl cuprind,
din nou căldură să îţi fiu,
pe umeri voalul care-l ştiu
se-aşază singur, suferind.

Un mac în floare – cimitirul eroilor

Îmi pare rău că am supus...            o mică floare
credea în zori şi în apus...              încrezătoare
cu roua vieţii se hrănea...               crezând în lume
culori de vis spre cer ardea...         iubiri s-adune
parfum uşor spre nori purta...        în vânt de vară
și luna-n noapte o curta...               în prag de seară

Stăteau c-un glonte la taifas...       priviri pierdute

copii-bătrâni ce-au mai rămas...       prin flori trecute

ca-n seri orfane de părinţi...           tăcuți s-asculte

cum plâng și crucile fierbinți...        de veacuri multe

Prin lanuri îngerii se strâng...            o zi s-aleagă
când vieți de flori pe cruci se frâng...şi ne reneagă

Îmi pare rău că am răpus...              un mac în floare
când noaptea lumii am adus...           şi macul moare

La ţărmul mării

E-n cerul din ochii deschişi înspre lume
albastrul sărind printre valuri cu spume,
e marea brăzdată de taine ascunse,
mănunchiuri de raze şi inimi străpunse.

Când dorul cuprinde adâncul fiinţei,
se naşte chemarea pe ţărmul dorinţei,
un susur de vorbe purtate de valuri
se-avântă spre zări neştiute de maluri.

Se lasă răcoarea când ziua se-nchină,
speranţa apare, dar pleacă haină,
sub gene se-adună o mare de lacrimi,
catarge se-nclină sub ploaia de patimi.

Coliba răpusă de-un vânt nebunatic
aşteaptă tăcută sub cerul apatic,
în nopţi fără număr alungă tăcerea,
cu geamăt de scânduri îşi cântă durerea.

Spre ţărmuri înoată săgeţi de culoare,
prin valuri se-avântă cu multă ardoare
copilul cu focul de soare-n privire,
el cere chiar mării un semn de iubire.

Fiinţe se-nchină la crucea lăsată
s-adune credinţa şi ruga-nălţată,
un fiu şi o mamă aşteaptă să vină
din cer o fărâmă de milă divină.

Comoară-mi eşti

E ziua plină cu uitări,
rămâi alături până-n zori,
fă noaptea cruce de cărări
şi umple-mi trupul de fiori.

Pătrunşi de patimi şi mister,
din paşii vieţii ne-am născut,
tu – voal în vânt dansând pe cer,
eu – nor lăsat să-ţi fie scut.

În ritm de vals cu tine ard,
în ochii tăi mă prind să fiu
o blândă rugă pe-un brocard,
lumină-ţi sunt şi gând târziu.

Sortit iubit să-ţi fiu mereu,
mi-eşti hrană vie-n miazăzi,
un zâmbet prins pe chipul meu,
comoară-mi eşti în zori de zi.

Se-aprind priviri în ochii mei,
în ochii tăi mai ard priviri,
suntem acum în lume zei
când doruri cântă în simțiri.

Filo

Credeam că vântul zboară timpul vieţii
spre dorul prins în mreaja nemuririi,
dar văd doar zei pierduţi în norii ceţii
şi pierd zâmbind speranţele iubirii.

În zori, trecute-n neguri adunate,
priviri întorc să-mi caut chipul,
dar dau de umbre prinse-n pietate
şi văd cum piere-n lacrimi visul.

Plutesc pe valuri de speranţe duse,
cerşesc virtuţi când viaţa doare,
doar spini găsesc şi răsuflări apuse,
sunt eu o umbră-n lumea trecătoare.

Credeam că sunt trecut în ceasul vieţii
un filo pus prefix la vorbe multe,
fior ce-aşterne visul dimineţii,
dar sunt un fir pierdut în vremi mărunte.

Învăţ

Sub cerul renăscut
altarul este har,
când gândul e căzut,
învăţ
că plânsul e un dar.

Când ziua stă-n pridvor
cu timpul la taifas
şi nopţii-i este dor,
învăţ
că vântul are glas.

Sub gene strâng comori
în număr fără şir,
din zilele cu nori
învăţ
prin lacrimi să respir.

Prin viaţa ce-am trăit
în lumea ce-o măsor,
din trupul prăfuit
învăţ
cu sufletul să zbor.

E viaţa un cuvânt
prin lume călător,
cu fruntea în pământ
învăţ
acum şi eu să mor.

Singurătate

Bătăi săltau şoptind a viaţă,
bătrân nebun, acum paiaţă,
iubiri visai să-ţi prindă pasul
din dor în dor, cât ţine ceasul.

Un nor pierdut se plimbă-n zare,
îl văd zburlit, suflând răcoare,
un val de vânt spre mine-l poartă,
e doar un nor iubit de soartă.

Din streşini vin cântări în valuri,
mă duce gândul peste dealuri,
în palmă curge-un strop de ploaie,
apoi, din nor, se scurg şiroaie.

În colţ, pitit sub pat de frică,
motanul parc-ar vrea să zică,
bătrân te ştiu de-o viaţă-ntreagă,
îţi piere traiul din desagă.

Tresar când gândul se întoarce,
udat de ploaie, mintea-l stoarce,
un om şi-un gând, uitaţi de lume,
hrănesc speranţe fără nume.

Florile negre

Pătrunde în oase brăzdate de frică
un semn, o uitare. Exclamă senină,
se plimbă, dansează, priveşte, se strică,
din mii de bucăţi în ţărână se-mbină.

Doar gândul tresaltă, trecutul e vină,
lucioase priviri pier în umbre de zbucium.
Apune, se-aşterne, se stinge. La cină,
bucăţi de trăiri şi de timp in silentium.

Se pierde alene mirarea din urmă,
petrece spre oameni iubirea deplină,
pioşi ne sunt zorii călcând fără urmă
prin golul de vorbe ce nu mai alină.

Bunică şi mamă de lanuri necoapte
lăsate în vatra clădită cu trudă,
te lepezi de ziuă, cunună de noapte
se prinde să-ţi fie o paznică crudă.

Sunt clipe ce singure-s pline de zile
cuprinse de gânduri păstrate arzânde
şi zilele-mi par că sunt clipe umile,
rămase sunt toate de vorbele-ţi blânde.

Departe, sau poate rămasă acasă,
cu tine vom râde şi plângem cu tine,
privirea-ţi albastră-i lumina aleasă
să fie cărarea spre neamul ce vine.

Uitat în noapte

Uitat în noapte pe pridvor,
eu iau din cărţi bucăţi de cer
şi-n unde limpezi de izvor
mai curg dorinţe să le cer.

O zână prinsă-n păr bălai,
cu chip rotund şi ochi căprui,
mă cheamă să pătrund în rai,
prin vorbe, dragoste să-i spui.

Eu dau să râd şi nopţii-i cer
s-alunge zile fără rând,
stăpân să fiu pe-al ei mister,
sărut să-i port, să-i cat în gând.

Fecior furat de-un vis frumos,
mă las cuprins de chipul tău,
voinic mă ştiu, sunt arătos,
şi mintea mi-e pierdută-n hău.

Se iscă vânt de zori târzii,
pe prispă stai fecior nărod,
cu ochii traşi din noapte vii
şi pari de râs ca un irod.

Bătu-te-ar mama, prunc zălud,
mai lasă cartea de poveşti,
căci nu vreau iară să te-aud
că domn tu tot mai năzuieşti.

Amintiri

În sat, pe seară, eu dezleg
din glas şoptit în prag de porţi,
cum fete mândre stau şi dreg
să-şi facă rost din nori de sorţi.

Săgeţi de foc din ochi se ţes,
aprinse vorbe saltă-n vânt,
se prind să-l aibă pe ales
cu dorul ce îl poartă-n gând.

Feciorii vin pe străzi cântând
o doină strânsă din bătrâni,
făloşi privesc din ochi arzând
să aibă-n noapte drag de sâni.

Bătrâni se strâng să vadă-n joc,
în seri de tihnă, prin ocheri,
cum junii saltă de mijloc
minuni ce-s prinse de plăceri.

Şi vine luna lui cuptor,
în lan de grâu se prind cosaşi
să-ntoarcă spicul mai cu spor
şi sar în lături verzi cosaşi.

În iarnă torc din fulgi de nea
poveşti nescrise, făr’ de şir,
se prind în glume, vremea-i rea
şi vinul curge din clondir.

Doresc copil să fiu mereu
şi taina vremii s-o păstrez,
să duc în lume satul meu,
în suflet ani şi ani s-aşez.

Aşa vedeam în timpuri vechi
cătunul dat să-mi fie crez,
lăcaş născut din ani străvechi,
un loc ce veşnic îl visez.

Casa din podgorii

Se plimbă cuvântul în casa clădită cu trudă
de mama, de tata, de frate şi sora cea mare,
aleargă năvalnic săpând amintiri pe cărare
copilul hrănit printre cărţi cu emoţie crudă.

E casa ascunsă sub pagini stropite cu ceară,
în nopţi alungate de zile venind prea devreme
să stingă lumina din ochii cuprinşi în dileme,
să nască scântei de mirare în pârgul de seară.

E casa născută din ramuri de cântece triste,
lăsate pribege de-o lume scăldată în jale,
de fii şi de fiice rămase pe-a timpului cale,
trecute din viaţă în viaţă prin ani de restrişte.

Mi-e casa un leagăn de doine lăsate să zburde
pe ape domoale trecute prin vremuri de-osândă,
prin sate le cântă rapsodul cu vocea lui blândă,
cuvântul le poartă spre timpuri ce par a fi surde.

Mi-e casa o frunză-n copacul rămas în istorii,
pe-o creangă hrănită s-aducă iubirea cerească,
se-afundă în glie poeme menite să-l crească,
mi-s dorul şi visul cuprinse-n întinse podgorii.

Erai...

Erai un dor născut din puritate,
pierdut, găsit şi iarăşi aruncat,
ascuns mereu în gânduri de păcate,
erai iubirea care s-a-ntâmplat.

Trecută floare plină de ninsoare,
uitată-n zbor de ani nevinovaţi,
aprinzi în mine clipe de candoare,
acum, când anii sunt prea respectaţi.

Mai ieri cerneam doar vorbe de iubire,
pe zidul vieţii semne de blestem,
mai simt săgeţi cu vise în privire,
eu tot mai sper şi încă mă mai tem.

Zori de primăvară

Se nasc cuvinte din tăcerea vieţii,
se duce timpul şi dispar nămeţii,
din trupul casei vântul se adapă,
stă gardul prins în bălţile de apă.

Din soare lacrimi curg amăgitoare,
se prind copaci din ramuri să doboare
răceli purtate-n nopţile de iarnă,
se-adună ciori în goluri de lucarnă.

E ziua-ntreagă martoră de seamă
la zdroaba mare, dusă fără teamă
de câini, pisici, găini şi alte alea,
pierdute fără treabă-n toată valea.

Pământul naşte cupe de culoare,
apar copii pătrunşi de nerăbdare
să strângă rodul nou de primăvară,
se-aud din nou chemări de căprioară.

Un moş tuşeşte-n vatra îngheţată,
din streşini curge iarna agăţată
în sloiuri mari, rămase moştenire
din vremea grea trecută-n amintire.

Sub pleoapa albă încă se mai zbate
un dor pierdut şi-un gând care răzbate
din timpul scurs în zile de povară,
în iarna vieţii cânt-o primăvară.

Statuia

Mistere se pierd în făptura-ngheţată,
tăcerea se-ascunde sub pleoapa lăsată,
doar timpul aşteaptă să nască clipirea,
din neantul privirii să-nfrunţi nemurirea.

În pântecul nopţii, când Pluton coboară,
îţi smulge veşmântul, infantă fecioară,
priveşti înspre Zeus, cerând îndurare,
pământul se crapă, Olimpul dispare.

Infernul te cheamă, acasă să-ţi fie,
din rodie sâmburi te prind în robie,
ne mântui adesea, ne-nlănţui în ceaţă,
rodeşti din adâncuri corola de viaţă.

Suflarea se-aşterne-n făptura divină,
din albul privirii se naşte-o lavină,
te scoală, zeiţă pierdută de vremuri,
te-ntoarce în lume, acum s-o cutremuri.

Mă-nchin cu iubire, statuie tăcută,
Olimpul în mine e piatră născută
în nopţi de uitare, sub cerul apatic,
cu visul de prunc sângerând telepatic.

Sunt zorii durerii în lumea pierdută
prin noaptea rămasă o noapte acută,
făptură cuprinsă în voalul de piatră,
dai viaţă statuii cu viaţă-ncastrată.

O noapte de vară

Surâsul tău îmi e comoară,
din buze faci iubiri să doară,
eşti chip dorit, icoană dragă,
dar tu urăşti o lume-ntreagă.

În tine curg cărări de lacrimi,
deschise răni din nor de patimi,
iubirea crezi că frânge firea,
priveşti, dar nu îţi văd privirea.

Pe frunte-ţi suflu darul serii
ascuns de vorbe-n datul verii,
îţi spun că floarea iar înfloare
de ochii-i laşi să se-nfioare.

E noaptea stândă trist în beznă,
îţi fac din umăr colţ de pernă,
în vânt şuviţa glăsuieşte,
în ochi privirea tăinuieşte.

În palma ta strecor căldură
s-aduc lumină-n loc de ură,
tu plângi, eu te aşez în mine,
să-ţi port iubirea ce revine.

În zori, un clopot tainic sună,
cu noaptea ziua se cunună,
o bancă râde în lumină,
iubiri aşteaptă să mai vină.

A-nceput războiul

În valuri coboară soldaţii din astre,
cu săbii de vifor lovesc fără milă,
în albul minunii lumini stau sihastre,
cuprinse în noaptea rămasă umilă.

Pământul se luptă, soldaţii-i topeşte
în picuri de lacrimi pe geamuri de case,
dar frigul se-abate, căldura păleşte
în fumul ce zboară cu zbateri nervoase.

Din somnul cel dulce pădurea se scoală,
în freamăt de ramuri rămase golaşe
un muget se-nalţă chemând la răscoală
mulţimea de fiare ascunse-n sălaşe.

Când zorii se-arată pe câmpul de luptă,
purtaţi cu mânie de vajnicul soare,
duşmanul ascunde sub streaşina ruptă
săgeţi ţintuite în zeci de picioare.

Din case cuprinse de frig şi mirare
răzbate deodată chemarea la arme,
lopeţile zboară să spargă cărare,
oprelişti de ape în sloiuri să sfarme.

În miezul amiezii, sub raze lăptoase,
coboară războiul din ceruri pe stradă,
în cete se prind, cu priviri mânioase,
piticii luptând pe un alb de zăpadă.

Cuvinte-poeme

Agale mă plimb prin tărâm de tăcere
cu vorbe pierdute-n pământ, fără urmă,
venite din veacuri plângând de durere,
ce astăzi sunt oi rătăcite de turmă.

Rămasă ascunsă prin pagini de carte,
sămânţa o caut păşind printre rânduri,
îmi strâng alinarea făcându-mă parte
la spuse rămase şi astăzi din gânduri.

În colţul de umbră, cu sete de stihuri,
o vorbă sădesc picurându-i lumină
şi apă de suflet, legând emistihuri,
cu muza măiastră ce vorba animă.

O floare aştept pe cărarea uscată
să mântuie viaţa cu viaţă aprinsă
la focul dorinţei de slovă-nsetată,
culeasă în minte, de suflet cuprinsă.

De soarele spune că vorba i-e dragă,
citită în seară când somnul îl prinde,
şi vorba de spune că viaţa n-o neagă,
atunci întristarea în van mă cuprinde.

Şi mâine aştept o chemare nestinsă
să-mi fie cătare-n răscruci de dileme,
din neam către neam, călăuză distinsă,
grăirea-mi să lase cuvinte-poeme.

Dansează cuvântul

Eu tăinui cuvântul odată cu vântul,
se zbate în tremur, eu simt un cutremur,
din mine culege chiar fără de lege,
mă prinde-n curele, cu bune, cu rele.

Din vorbă decurge gândirea ce curge
şi fără de urmă se pierde în turmă,
nu ştiu dacă doarme alături de arme
cuprinse-n însemne cu gloanţe de semne.

Dar ştiu că mă sfarmă cu tunet de armă
şi ştiu că mă trece fiorul cel rece
când mintea o leagă sau vorba dezleagă
în suflet de seară ce timpul îl ară.

Dansează cuvântul, vrăjit este vântul,
se-avântă să-l prindă, cu drag să-l cuprindă
şi mie îmi cere să plec în tăcere,
doar vântul rămâne cuvântul să-l mâne.

O ultimă iubire

Pe fila gălbuie de treceri flămânde,
copilul priveşte un chip din cerneală,
crăiasa din carte şi vorbele-i blânde
sunt leagăn de viaţă ferită de boală.

Priveşte spre zarea ascunsă de ceruri,
sunt eu învelită în voaluri de patimi,
crăiasa născută-n poveşti şi rondeluri,
trăind printre scrisuri culese din datini.

E vrajă în vorba ce dulce o vânturi,
eu cartea deschid ca mereu să-mi destăinui
iubirea aleasă, scăldată în cânturi,
eşti dorul ce-n mine adesea îl tăinui.

Iubeşte dansând în concert de lumină,
mă prinde de fug înspre lacul de stele,
păstrează în gând doar privirea senină,
dansează iubind pe refren de kantele.

Pe patul părtaş la o soartă nedreaptă,
o carte închisă de-o lacrimă moartă
ascunde în noapte crăiasa ce-aşteaptă
să ducă în lume iubirea ce-o poartă.

Porţile mele, porţile lumii

Pătrunsă de vreme, crestată de riduri,
aminte-şi aduce că-n zbor de geriduri,
cu vântul în plete, o soră şi-un frate
fugeau cu iubire, dând poarta pe spate.

Cu ziua şi noaptea ea tăinuie-n seară
şi zorii o prind cu un gând de povară,
o leagănă vântul, se zbate în vânturi
şi plânge în taină cu aşchii de scânduri.

Când apa se-avântă spre casa-ntr-o rână,
din scânduri mai muşcă şi ia din ţărână,
opreşte o clipă o frunză ce-o duce
alături de-o mamă uitată-n răscruce.

Pătrunsă de vremuri, crestată de riduri,
o poartă aşteaptă prin antice ghiduri,
să prindă născare în lumea de fiare
cu chipuri de oameni şi suflete chioare.

Aş vrea să fiu poarta deschisă anume
să strângă în mine tot răul din lume,
din gândul sau fapta de joasă trăire
să-ntorc înspre semeni iubire-n grăire.

Aş vrea ca fiinţa-mi să fie răscoală
prin foamea din lume ajunsă o coală
în cărţi cu statistici pătate de sânge,
hrăneşte tu, poartă, ce lumea doar plânge!

Aş vrea ca fiinţa-mi să fie cuprinsă
de oarba credinţă că lumea-i nestinsă
făclie purtată de oameni să treacă
olimpic prin poarta ce timpul o seacă.

Pătrunsă de vremuri, crestată de riduri,
o caut în cărţi, printre vorbe şi stihuri,
o poartă deschisă chemării ce spune
sunt omul ce dărui frumosul în lume.

Un cântec se-aude din sufletul porţii,
e glas de fecioară, trimisă a sorţii
să-mi fie a graiului meu călăuză,
să-mi fie pe veci şi iubită, şi muză.

Trec prag de cuvinte nescrise vreodată,
le-nvălui cu boarea din crez răsuflată,
le simt tresărirea în palme flămânde
de versuri şi cânturi, de patimi arzânde.

E soare afară şi mintea-mi exaltă,
o muză, alături, prin vise tresaltă,
venită-i prin poarta zidită-n menire,
demult, pe-o potecă numită iubire.

Pătrunsă de vreme, crestată de riduri,
e strânsă în ani de-ale timpului ziduri,
o poartă ce-nchide fantasme hrănite
cu gânduri şi gânduri din zile cernite.

Mă poartă în lume, departe de lume,
scrâşneşte ţâţâna în cazne nebune,
de vreau să aduc în odaia din mine
un licăr de soare cu gânduri senine.

Desprinsă din norii ce cântă furtună,
cioplită cu barda din vatra străbună,
închisă-i cu lacăt din piatră călită
de-o cheie de aur pierdută-n ispită.

Mă macină timpul în trupul ostatic,
cuprins de credinţa înscrisă dogmatic,
nu ştiu dacă lumea îmi cântă mărirea,
căci poarta din suflet zdrobeşte grăirea.

În albul de iarnă, din casa pribeagă
duc urme pierdute la poarta beteagă,
afară, în curte, zăpada-i oglindă
de vise-ngheţate în frigul din tindă.

Din dor de tine

Demult pierdut îmi este gândul,
mereu ascuns de viaţă-n rândul
ţesut de nori culeşi din zborul
iubirii vechi ce creşte dorul.

Eşti tu, aşa cum ştie marea,
un val spumos cătând chemarea
spre ţărmul unde viaţa piere,
strivită-n stânci, mugind durere.

Eşti tu, aşa cum luna ştie,
un snop de raze, o făclie,
clipind din stele fără zile
în visul scris cândva în file.

Eşti tu, aşa cum toamna pare,
covor de frunze stând cărare,
căzute-n zbor cu dor de ducă,
în ochi de vânt, culori s-aducă.

Erai atunci o viaţă-n floare,
acum tu eşti un gând ce doare,
erai atunci un chip de zână,
acum eu duc o umbră-n mână.

Fac azi din ieri şi-l uit pe mâine,
un cer sfădesc precum un câine
şi mor frumos în miez de noapte,
păşind pe vorbe spuse-n şoapte.

Prima iubire

Un vers se aude din banca pierdută-n uitare,
cuvinte furate din cărţi, aşezate cu-ardoare
să prindă un suflet în jocul dorit cu tandreţe
de anii ce torc peste noi din belşug tinereţe.

Alături e timpul ascuns în priviri de fecioară,
înghite secunde rămase-n a vremii comoară,
doar ochii tresar ascultând ce poemul vorbeşte,
din suflet se-avântă în viaţă un suflet ce creşte.

Cu ochii în ochi ascultând într-o seară de vară
acorduri ce zburdă alene din corzi de chitară,
sub raze de lună ce-n clasă uşor se strecoară,
în ritm de tango, înspre noi o iubire coboară.

Dansam în liceul din curtea cuprinsă de visuri,
din buze fierbinţi adăpam mai adesea abisuri,
dansam peste frunze lăsate de toamnă chezaşe
plăcerii ascunse în strângeri şi jocuri poznaşe.

Iubesc cu ardoare ce vorba-ţi cu patimă arde,
ce glasul tău cântă alene pe ritmuri de coarde,
cum strigătul lasă trăirea de-o clipă să zburde,
cum inima-mi strigă cuvinte-n suflările surde.

Plimbare în toamnă

Cu gândul pribeag pe o frunză crăiasă,
petrec pe-o cărare din timpuri rămasă
şi plâng în suspinul de toamnă gălbuie
cu picuri de soare aprinse-n căţuie.

Cu ochii închişi în răcoarea ce doarme,
ascunsă de vară în umbra de coarne
înfipte de veacuri în pietre tăcute,
mă dărui uitării sub trunchiuri trecute.

Din verde de brad, ascunzând cucuruze,
ţâşneşte spre-nalturi un nor să amuze
o creangă vopsită de bruma din noapte
ce-aşterne cu frunze în marea de şoapte.

Cărarea se-ndreaptă spre vadul de apă,
o umbră o ţine când setea-şi adapă,
ascultă cântarea din pragul de seară,
concertul de valuri ce piatra-nfioară.

Mă lepăd de gânduri rămase bolnave,
rog vântul să uite de vremuri trândave,
să-mi prindă în ziua născută pe buze
coroane de crengi şi culoare de frunze.

Ultimul război

Războiul respiră în pântecul vieţii,
rânjeşte departe de glonţul dreptăţii
şi lasă capcane de jocuri cu arme,
stropeşte cu sânge, azvârle cu carne.

Războiul se-ascunde-n cuvinte curate,
istorii, dreptăţi şi minciuni despre state,
popoare, avere, onoare, destine,
născute-n palate, stropite-n festine.

Războiul răsare din câmpuri de viaţă,
recolta de spice suflarea îngheaţă,
o ploaie de lacrimi se pierde-n durere
şi vorbe se pierd în tărâm de tăcere.

Războiul trăieşte cu vremea ce vine,
aleargă prin lume, se pierde, revine,
preface-n cenuşă a minţii zidire,
cu ochii deschişi, rătăciţi de simţire.

Din trupuri ascunse de clipa uitării,
prin pietre ciuntite, zâmbind nepăsării,
se-nalţă grădini cu miresme de viaţă,
departe, pierdute, rămase în ceaţă.

E ziua culeasă din noaptea din urmă
şi Omul priveşte în jarul ce-l scurmă,
orfan de război, este singur în lume,
alături, duşmanul, un Mort fără nume.

Străină de mine e ziua ce vine

Se-adună în trup şi în gânduri se-adună
splendori şi tristeţi ce pe chip se cunună
în brazde de vreme ajunsă din urmă
de ani strecuraţi în sălbatică turmă

Răsună în trup şi în gânduri răsună
furtuna de clipe ce-n suflet adună
deşert de tăceri şi oceane de vise
zvârlite mereu în cuvinte nezise

Mai moare în trup şi în gânduri mai moare
un zâmbet crescut şi deschis către soare
culoare de viaţă desprinsă din timpuri
rotite în vechi carusele cu simţuri

Mai trece prin trup şi prin gânduri mai trece
o zi fără suflet şi-o noapte ce-i rece
în pântec de moarte mereu renăscută
condusă în lume de-o minte căzută

Mi-e trupul oglindă şi gându-i oglindă
în rama ce-atârnă în cuiul din tindă
ca viaţa trecută prin furci caudine
străină-i de mine și ziua ce vine.

E fruntea plecată și tristă-i plecarea
rămâne în gând doar în gând nemurirea
când timpul zâmbeşte-n apusul de soare
iau gândul cu mine las trupul ce doare

Rugă

O, Sfântă, Preasfântă şi veşnic Fecioară Maria,
iubirea o-nchin în cântare de fală-n Mesia,
tu roagă-ţi fecioru-n iubire s-aştearnă prin lume
minuni de copii, nu doar îngeri lipsiţi de un nume.

Ajută Tu, Sfântă, fii mintea copiilor lumii,
să pască iubire de Tine-n lăcaşul minunii,
îndrumă-i să treacă prin vreme cu gânduri curate,
să prindă apusul de viaţă-n respectul de frate.

Sunt flori renăscute mereu în grădinile vieţii,
copiii, broboane de rouă vorbind dimineţii,
ascultă-le vorba, iubeşte-le viaţa, fii leacul
de suflet în neguri de patimi ce bântuie veacul.

E clopot de sticlă ce clipa cu teamă o bate,
e ziua din zile şi nopţi de prin ani adunate,
copilului lumii i-e soarta prescrisă zadarnic,
el, Omul, nu Domnul, orbeşte ucide năprasnic.

Din lacrimă ştearsă în ziua prescrisă de Domnul,
din stropul de sânge sorbit prin păcate de Omul,
din carnea fiinţei prezisă s-aducă credinţă,
născuţi sunt copiii, vlăstare curate-n fiinţă.

Mi-e crezul credinţă de viaţă născută-n durere,
mi-e sufletul plin de trecutul ce-l am ca avere,
îţi dărui dorinţe şi zile ce-s doar ale mele,
în schimb, Tu păzeşte copiii din lume de rele.

Portret de femeie

Surâsul ţi-e hrană de buze flămânde,
uitarea se pierde-n gropiţe plăpânde,
oglinda te cheamă să-ţi spună minune,
fiinţa să-ţi prindă în clar de genune.

Sprâncene se-ngână în unghiuri de taină,
prin gene se-nchide a ochiului haină,
pe frunte seninul se rupe din soare,
bujori în obraji, un rotund de culoare.

Cătări de plăceri se desprind din privire,
albastrul spre verde e-n ochi izbăvire,
portretul vorbeşte ce sufletul cere,
un strop de iubire, un strop de durere.

Străjeri îmi sunt ochii când noaptea se stinge,
în visul de ziuă plăcerea se-ncinge,
din pânză mă cheamă un chip ce scânteie,
mă arde mocnit un portret de femeie.

În seara de demult

Erai cu dragostea la braţ,
o umbră prinsă-n clar de lună
luând din ceruri cu nesaţ
lucirea stelelor cunună.

Şuviţe leneş se plimbau
pe umeri calzi în aşteptare,
flămânde buzele cântau
şoptiri pierdute-n depărtare.

Erai, în seara de demult,
un glas ce-n vrajă te cuprinde,
nu tu vorbeai, dar în tumult,
ființa ta-n trăiri se-aprinde.

Când ochii mei te-au întâlnit
în clipa strânsă în tăcere,
spuneam iubirii bun venit,
pe ţărmul meu, o adiere.

În gând, cu gândul prins de-un gând,
din ochii-mi beţi de-a ta privire
chemări curgeau din trup flămând,
curgeau chemări spre fericire.

În mintea mea erai un dans
ascuns de lumea însetată,
doream doar eu să-ţi fiu balans,
să-ţi fiu fântâna-ndestulată.

Un om şi o stâncă

Din munte se-nalţă o stâncă golaşă,
spre astre aruncă chemarea gingaşă,
miros de iubire scăldată-n mirare,
e viaţă în piatra scăldată de soare.

O umbră se-aşterne în valea adâncă,
semeaţă, purtând măreţia din stâncă,
apusul mă prinde fiinţă pribeagă,
lovită năprasnic de-o lume beteagă.

E bolta un luciu de verde albastru
cu torţe de stele pictate sihastru,
izvorul din piatră e râu de căldură
şi vântul sărută o stâncă pe gură.

În ochii pierduţi de trăire şi vise
sunt grele osânde de viaţă înscrise
şi lacrimi se duc alungate-n tăcere,
privirea se pierde în stâncă, durere.

Iubirea de munte vorbirea o curmă,
visarea trăieşte secunda din urmă,
captivă, în cute şi stânca se-ncruntă,
cu mine alături destinul înfruntă.

În taină, ascunse în norul de stele,
semeţele creste vorbesc între ele,
cunună şiroaie de râuri mărunte,
ecoul ascund în abisuri de munte.

În toamna târzie cântată de muze
fărâme de urme se prind călăuze,
fiori de răcoare aşteaptă în noapte
s-adune din codri tăcere şi şoapte.

Sunt stâncile vieţii umplute de verde,
în muşchii molatici şi vântul se pierde,
doar roiuri de clipe cuprinse de vrajă
se prind să rămână perpetuu de strajă.

Vederea topeşte tot timpul din lume
ca valul zdrobit în vremelnice spume,
cu dorul de munte înscris ca prenume,
un suflet e-n piscul lipsit de un nume.

Brăzdată e vremea pe chipul de piatră,
un vis amintire uitat într-o vatră,
lăcaş de-aşteptare cuprins de mistere,
ascuns cu ştiinţă de-a omului vrere.

Sunt piatra rămasă din spasmul genunii,
în mine se zbate secretul minunii,
sunt mamă de stele ce doru-şi ascunde,
sunt mamă de viaţă născută oriunde.

Un vultur e-aproape şi-i fură vorbirea,
secretul i-l prinde, o spune privirea,
se-nalţă spre astre, copiii să-nşire
la pieptul de mamă, săltând de iubire.

Pe drumuri aprinse în lumi neştiute,
tânjeşte un astru cuprins de virtute
să-şi poarte lumina în colţul de munte,
din cer înspre mamă să-ntindă o punte.

O stâncă bătrână scăldată de soare
trăieşte apusul în tremur ce doare,
cu ochi obosiţi înspre zare priveşte
şi iarăşi în suflet dorinţa mijeşte.

Pământul i-e vatră aprinsă-n culoare,
iubeşte şi floarea născută-n ninsoare,
din noapte, spre stele ridică privirea,
aşteaptă ca ele, sorbind nemurirea.

Semeaţă odată, aproape de lună,
spre vale râdea aruncând o cunună
de pietre mărunte desprinse din sine
şi cerul credea că-i dator să se-nchine.

Îşi plânge mândria, în luciul din vale
sunt aşchii de suflet pierdute cu jale,
soldaţi înecaţi în adâncuri de ape,
rotunde bobiţe căzute din pleoape.

Furtuna încearcă trăirea să-i curme,
şiroaie o seacă de carne prin urme,
zăpada-i croieşte doar haine cărunte
şi-i pune cununa de gheaţă pe frunte.

În miezul tăcerii ce trainic se-alină
curg vorbe purtate spre zarea senină,
tresaltă în piatră şi-n vârful de stâncă,
spre noapte, de veacuri, o rugă adâncă.

Tu fă ca din stele sclipiri să se nască,
sămânţa să-nsemne în cuibul de iască,
cu lacrimi să-nmoaie şi piatra ce-i seacă,
din mine să crească fiinţa ce pleacă.

Cu stânca în mine mă-nchin veşniciei,
un vultur mă cheamă spre anii prunciei,
cu ochii-nsetaţi o cuprind din privire,
din rece de piatră se-ntoarce iubire.

Se stinge trăirea din cer sclipitoare,
în roşul apatic o noapte mai moare,
visarea se pierde când zorii se-adună,
un om şi o stâncă etern se-mpreună.

Vrerea

Ţi-e vrerea plămadă purtată de viaţă,
credeai că în lume doar bune se-nvaţă,
sperai ca în suflet să curgă lumină,
spuneai că în om stă puterea divină.

Dar banul, măsură a stării de bine,
se scaldă-n moravuri străine de tine,
sărmană fiinţă, proscrisă-n hârtie,
te strigă un înger, îi spui veşnicie.

De flutură viaţa necaz şi durere,
în cârdul de ani, cum trăirea o cere,
amarul dispare în clipa ce-i dată
tăcerii credinţei, de om alungată.

Atunci a fost vrerea suflării oprite,
acum, din noianul de vorbe şoptite,
eu duc în altarul poveştilor voastre
o dramă trecută prin vieţile noastre.

Poemul nescris vreodată

Din slove ţesute cu dor de cuvinte
aştern pe hârtie aduceri aminte,
e clipa trecută în stolul de şoapte,
obol de durere în pântec de noapte.

Culoarea născută-n tărâmul cromatic,
ascunsă-n privirea din ochiul sălbatic,
penelul aşteaptă ca-n lacăt de viaţă
să schimbe-apatia în gând ce răsfaţă.

Surâsul, pierdut în răsfrântul de buze,
priveşte spre zâmbet, izvorul de muze,
sărutul, pecete de vorbe tăcute,
aminte întoarce din vremi aşternute.

Şi glasul mă minte, vorbire ce moare
în cânt alăptat cu refrenul ce doare,
altminteri ascunde nimicul ce-i vină
că astăzi, serbarea de lacrimi e plină.

Fiinţă născută din bolta-nstelată,
te preţui, iubito, vremelnic lăsată
uitării de versuri nescrise vreodată,
poem ce-nfioară o noapte mirată.

Revino, iubire!

Din pomul ce fructul plăcerea arată
se scurge chiar pofta spre tânăra fată,
grotescul iubirii devine minune
în pântec de mamă, lăcaş de genune.

Covorul de frunze plăcerea surprinde,
ecoul de geamăt pădurea cuprinde,
în crâng păsărele perechi se adună,
în noapte, iubiri nori de stele cunună.

Povestea o ştiu, dinspre rai spre iubire,
păcatul primar ne subjugă prin fire,
chiar astăzi, pierdută-n albastrul privirii,
zvâcnirea mă cheamă-n Edenul pieirii.

Adesea mă ceartă fiinţa în şoaptă
că-s tâmpă, că mintea e încă necoaptă.
Un şarpe m-alintă că-s dată iubirii,
că-n tine s-ar naşte extazul trăirii.

Din dorul privirii trecute prin gene,
se-aşterne uitarea sorbită alene
de golul din suflet ascuns în tăcere,
de vise strivite, minciună, durere.

Fiinţă-alungată din trup prin prostie,
revino alături în mintea-mi pustie,
tu, suflet, renaşte din vremea trecută,
iubirea-i nestinsă, de viaţă născută.

În umbra de vorbă

În umbra de vorbă rămasă pe buze
nescrise-s poeme cântate de muze,
aşez ascultarea-n a minţii vorbire
şi rog cugetarea să-mi spună iubire.

Poet de duzină cerşindu-şi menirea,
poet ce adesea îşi frânge privirea
pe fila prea albă de rime pierdute,
prea plină de lacrimi, în veci neştiute.

Aseară am plâns ce nici dorul nu ştie,
sămânţa sădită de vers în pruncie,
ce-i stearpă în ceasul de seară şoptită,
ce-i crudă soţie în noaptea cernită.

Credeam că în rime şi metrici mi-e harul,
dar versul grăieşte durerea şi-amarul,
iar vântul, ce anii din sânge îi strânge,
grotesc, metaforic şi rece mă plânge.

Scântei ce doar pulsul în noapte le simte
se plimbă prin vene, spre mintea ce minte,
mă-ntreb de minciuna e-n mine, e-n vremuri
sau versul aşteaptă prin versuri să tremuri.

Din vis de prunc

Mi-e fală pruncul ce-am grijit în mine,
cu gândul vremii de poeme pline,
înscrise-n mintea ce-i acum hârtie,
doinind iubiri şi amintind de glie.

E plin paharul cu frânturi de viaţă,
mărunte, bune de vândut la piaţă,
mă-ntorc în sufletul avut şi, iată,
citesc iar versuri ce-am citit odată.

Bătrânul cântă şi copilul simte
vâltoarea anilor să ia aminte,
copilul cântă şi bătrânul simte
ardoarea versului ce anii-i minte.

Îl plâng pe ieri şi nu mai vreau o noapte
perfid supusă zilelor prin şoapte,
sunt azi în timpul prăvălit de viaţă,
din vis de prunc am devenit paiaţă.

Monolog în noapte

Sunt rază de astru plecată din locuri
pierdute-n uitare, lipsite de jocuri,
de verdele frunzei, de susur de apă,
de versul din noapte ce vise adapă.

Departe de casă, de steaua nocturnă,
venit-am aicea pe-a timpului urmă,
mă naşte doar noaptea în haos şi muget,
orfană mă vântur prin lumi fără cuget.

Aici mi-e sfârşitul când ziua e nouă,
mă plânge în şoaptă şi bobul de rouă,
prin mine se stinge a lumii amantă,
răvaş de culoare ascuns într-o cuantă.

Tu, creangă zglobie în pom de caise,
eşti leagăn de flori adormite în vise,
mă lasă o clipă iubirea-mi să strângă
miros şi candoare, iar dorul să plângă.

Convieţuire

Adesea mă ceartă fiinţa în şoaptă
şi mintea îmi zice că-i tare necoaptă,
că astăzi ajunsă-i în stare de jale
şi rost nu mai vede de-ntoarcere cale.

Îi spun că se-nşală de crede că poate,
o minte să-nveţe trăirile toate
şi trupul de suflet prin minte se leagă,
iar lumea o poartă precum o desagă.

Un gând o aude, fiinţă îi strigă,
prostia ce-o vânturi acum mă intrigă,
cum poţi să aştepţi preţuirea să vină
în lumea ce azi doar la bani se închină?

De vrei să sclipeşti în postura de divă,
cu mintea o rupe şi fă-i o colivă,
aşteaptă la colţuri un blitz de scandaluri
şi-arată-te goală la câteva baluri.

Mai lasă-mi o şansă, fiinţă iubită,
cu mintea acasă te ştiu preţuită
şi trupu-ţi sclipeşte în nimbul de soare,
iar viaţa te prinde cu drag şi candoare.

De vorbele mor

De vorbele mor în lăcaş de iubire
când visele dor şi-s departe de fire,
eu vreau să adap panteonul din mine
cu glasul pierdut şi cu gânduri de tine.

Ai spus c-ai să vii pe cărarea pribeagă,
mijită prin viaţă de-o minte beteagă,
zâmbind ai trecut printre gânduri uitate,
cu dor nenăscut şi în lacrimi mirate.

Tristeţea se-adună în viaţa-mi ridată,
pe banca iubirii stai umbră uitată,
hârtia din minte e plină de poze,
săruturi, atingeri, buchete de roze.

Respiri lângă mine departe de lume,
căldură-ngheţată, mirosuri anume,
sunt vierme ce trage din morţi amintire
şi-n moarte voieşte s-arunce-o privire.

Rămâi, mai rămâi veşnicie pictată,
aşterne iubire-n iubirea păstrată
şi simte plăcerea, mireasă pierdută,
altarul aşteaptă, un om te sărută.

De vorbele mor în lăcaş de iubire
când visele dor şi-s departe de fire,
eu vreau să adap panteonul din mine
cu glasul pierdut şi cu gânduri de tine.

Dialog în grădină – Hai să ne jucăm

O rază de soare tot fuge de umbră,
se plânge că viaţa-n grădină e sumbră,
ea vine din ceruri şi joacă voieşte,
ajunsă aicea, pământu-o zdrobeşte.

O alta, grăbită, în apă se scaldă,
dar baia e rece şi ea este caldă.
Surato, sunt tristă, dar jos, pe cărare
zăresc o fetiţă dansând cu o floare.

Aşa e, vecină, degrabă s-o prindem,
pe joacă, voioase, lumina să vindem.
Domniţă frumoasă-ntre flori ca o zână,
ne lasă cu tine să mergem de mână.

Pe deal se avântă, în joc se răsfaţă
copila cu raze de soare pe faţă,
de seara le-alungă departe spre zare,
îi spun Alexandrei că mâine e soare.

În noaptea cu stele, sub clarul de lună,
sunt raze ce-o cată, de-o joacă să pună,
dar fata, culcată, prin vis le priveşte.
Aşteaptă, tu, lună, prinţesa va creşte!

Dialog în grădină – Pe-o creangă de vişin

Pe-o creangă de vişin aduce spre seară,
în tril de soprană, accent de stăpână,
ocară cântată spre floarea de vară,
pistilul, doar singur, găsi într-o rână.

Tu, floare nătângă, un vierme îmbie,
c-ai haină frumoasă, intens colorată,
un zâmbet de soare îţi dau ca simbrie
şi stropul de rouă când eşti însetată.

Ocara-i de cioară în cânt de soprană,
de viermele-l las să îmi intre în casă
şi rodul să-l soarbă, făcându-mă cană,
n-aş crede, tărcato, că sincer îţi pasă.

Din veacuri purtate de veşnicul soare,
albinei mi-e drag să îi ţin companie,
iubire-mi şopteşte, sărutu-i nu doare,
tu zboară degrabă, cu tot cu simbrie.

O gâză deşteaptă în sfadă se prinde
şi râde pe-o frunză, cu mâna pe burtă,
când ochii deschide, spre ea se întinde
sărutul fatal ce-l transformă în turtă.

Dialog în grădină – Vadul nopţilor cu lună

Tu dă-mi sărutul ca arvună
în noaptea-ascunsă de lumină
şi lasă buzele să-ţi spună
ce voia ochilor suspină.

Prin vadul nopţilor cu lună,
când bolta cerului răsfaţă,
prelingi a cântului minciună,
îţi dau sărutul meu pe faţă.

Trezeşti şi soarele-n furtună,
râzând cu trilul tău de fată,
aşterne gândul meu cunună
în chip de floare însetată.

Glumeşti adesea şi nu-i vrere
de ochii cântul îţi aprinde,
plăceri şi dragoste poţi cere
dar fă cum ştii şi mă cuprinde.

Un nor paloarea nopţii stinge,
văzduhu-n horă stă să vină,
căci nunta-n streaşină se-ncinge,
când somnul tainic mă alină.

Eşti doar iubire

Eşti visul ce doare când ziua revine,
altarul de rugă ce stăruie-n mine,
nevoia de soare-n tărâmuri divine,
copilul ce plânge în clipa când vine,

sărutul ce-n suflet produce serbare.
Eşti şoapta suavă din linul de mare,
refrenul ce vine mereu în cântare,
apusul de soare ce naşte mirare,

zeiţă-ncleştată prin pofta trăirii,
iubire, eterna iubită-a iubirii.
Eşti zâmbet de soare în hăul pieirii,
un cântec de stele-nchinate privirii,

poemul ce-n vremuri ridică zidire,
un zvâcnet ce-aduce în suflet simţire,
scânteie născută-n aprinsă privire.
Eşti, clipă de clipă, a lumii uimire.

Din gânduri

Din gânduri iscate vremelnic de vremuri,
mâhnire, eşti vântul ce viaţa o tremuri,
croită de mintea-mi perpetuu pierdută.
Mâhnire, eşti vorbă născută tăcută!

E vorba tăcută o cale de gânduri,
speranţă pierdută în şiruri de rânduri
ce-s scrise cu lacrimi în cântecul vieţii.
Speranţă, te uită şi-n valea tristeţii!

Tristeţea e leagăn de versuri nescrise,
iubire trăită şi stinsă în vise
născute în ochii ce uită să doarmă.
Iubire, fii valul ce timpul îl sfarmă!

E timpul cântare de vânt ce doboară,
un vifor ce veşnic prin mine coboară
spre clipa de viaţă ce n-are urmare.
Tu, vifor, aruncă-mi o rază de soare!

Un gând de speranţă tristeţea omoară,
prin zâmbet din suflet mâhnirea coboară,
iubirea transformă şi suflete oarbe,
renaştem din timpul ce timpul absoarbe.

Mama

Trăieşti din vise printre zile,
aşterni în seară gând din file,
aduci în suflet vânt de stele,
e ziua nopţii, nopţi de iele.

Ascunzi cu grijă griji trecute,
din ochii plânşi, priviri tăcute,
spre zori de zi, aştern uitare,
în noi tu eşti mereu cântare.

Asculţi din vânturi false şoapte,
te arde-n suflet jar de noapte,
noian de rugi ajung în ceruri,
revin mereu, revin de-a pururi.

Prin părul alb luceşte timpul,
din oră-n clipă ţi-e răstimpul,
trăieşti în suflet dor ce doare,
aşterni credinţă-n nimb de soare.

Şi visul meu e-n prag de seară,
copil ţi-am fost, copil sunt iară,
un frate tandru-aştepţi în vară,
o soră plângi, că-i eşti povară.

Mă-ntreb...

Mă-ntreb de viaţa este-o floare
atunci când vorba ta mă doare.

Sărutul toarnă foc în buze
când pumnul ţine loc de scuze?

În vis de noapte poţi să birui
iubind ce-n zi tu vrei să mirui?

În suflet mângâi dorul zilei
când fost-ai fulg în voia milei?

În toamnă vântul vrea să doară,
valsând o frunză-ntâia oară?

E lumea prinsă-n nori de ceară
precum lumina-n prag de seară?

Cum timpul fără grabă moare,
urmând în cer un singur soare?

Mă-ntreb de omul oare poate
să-ntrebe câte-n lume-s toate.

Marea - 1

Un val singuratic
aleargă cu-ardoare,
iubind carismatic
o stea călătoare.

Ecoul de spumă
tot cerul încântă,
iubirea-i cutumă
ce valul avântă.

Din stropul de apă
puterea eclată,
prin valul ce sapă,
iubirea-nstelată.

Lucirea se-alină
în zvâcnet de soare
şi marea-i senină
în visul ce moare.

Marea – 2

Oglinda albastră,
spre cer privitoare,
tânjeşte, sihastră,
să crească o floare.

Din valuri ridică
rotunde petale,
dar vântul le strică
în muget de jale.

În stâncă loveşte
cu lacrimi de apă,
sămânţa cerşeşte
prin valuri ce sapă.

Marea – 3

 

O umbră intensă
râvneşte la soare
şi-n marea imensă
se naşte-o vâltoare.

Frânturi de lumină
din ceruri coboară,
în tunet se-mbină
ecou ce doboară.

În dans de corăbii
se prinde şi vântul,
vântoasele săbii
despică pământul.

Se surpă donjonul
şi, stând pe o rână,
închide oblonul
o scoică bătrână.

 

Marea - 4

Departe de maluri
trăieşte şi moare,
purtată de valuri,
o rază de soare.

În dans de fecioară,
de marea e sumbră,
lumină strecoară
pe-a valului umbră.

Stropeşte culoare
în tremur de şoapte,
splendoare ce moare
umbrită de noapte.

Tot largul de mare
e leagăn de valuri,
pierdute spre zare,
zdrobite de maluri.

Vecine cu vântul
şi prinse-n visare,
ascultă cuvântul
ce-aduce cântare.

Bunicii

Uit uitarea-n vârf de munte,
fac din frunze-n ceruri punte,
torc cântarea-n farmec dulce
vântul lin pe nori s-o culce.

Plimb căuşu-n vadul apei,
sprijin gându-n coada sapei,
stau pierdută-n prag de casă,
ani crestaţi ce-i simt sub masă.

Blând bunicul coasa prinde,
rând de iarbă-n spor întinde,
blând bunica furca toarce,
gând pribeag din vis întoarce.

Doi copii, cuprinşi în ramă,
văd cum timpul timp destramă.
Când, bunico, fi-vom iară
două berze-n pârg de vară?

Doi copii, cuprinşi în ramă,
văd cum timpul timp destramă.
Când bunicul zâne prinde,
somnu-n basm uşor cuprinde.

Durere şi ură

Mă surprind rebele gânduri
invocând tăcută rugă,
dar rămân cu neputinţa
stinsă-n visele absurde.

TU invoci cărarea sorţii
ce aşterni în calea noastră,
eu trăiesc în clipe zile,
nopţi de nedormire pline.

E cu mine bezna lungă
răsărită-n zori de viaţă,
TU arunci barbar lumină,
eu prefac căldura-n ură.

Sfârtec vântul de culoarea
frunzelor căzute-n palmă,
reclădesc apusul ziua
şi amurg în faptul serii.

Uit durere, uit şi ură,
de mi-ai duce-n ochi o rază
să privesc fiinţa-mi dragă
în vârtejul sărutării.

Despărţire

Născut din sărutul iubirii,
trădat de dorinţa trăirii,
copilul, frântură de viaţă,
se stinge în vălul cu ceaţă.

Speranţa e-n zâna măiastră
ivită pe floarea din glastră,
rugată în murmur de şoaptă,
din pragul de viaţă necoaptă.

O mamă aruncă spre lună
durerea-mpletită-n cunună,
o lacrimă-n vânt îi suspină
din ochii pierduţi în lumină.

Un tată se-avântă prin vise,
se pierde în vorbe nezise,
avid, din obolul credinţei,
hrăneşte nectarul dorinţei.

O soră se prinde în rugă,
un înger cu dorul subjugă,
prinosul de boală să-mpartă,
un frate s-aducă în poartă.

Spre mamă trimite-adiere
un zâmbet iscat din durere,
credinţă-i sădeşte prin şoapte,
durerea-i alină în noapte.

Spre tată încruntă sprânceană,
cu palma-i opreşte sub geană
potopul de ploaie din suflet,
prin picul rămas în răsuflet.

Surorii, pierdute-n trăire,
din ochi îi presară iubire,
i-aşterne seninul pe faţă,
şuviţa pe frunte-i răsfaţă.

Trăiri

Doru-i farmec de femeie,
patimi prinse în scânteie,
zbateri duse-n disperare,
urme şterse-n depărtare.

Plânsu-i muget de felină,
spasm nestins, adrenalină,
umbră strânsă din privire,
vânt secat de-mpotrivire.

Zboru-i leagăn de dorinţă,
primul scâncet din fiinţă,
cer dospind a mângâiere,
lacrimi scurse prin durere.

Visu-i cânt de dăruire,
teatrul nopţii în trăire,
sfânt lăcaş de închinare,
timp strivit cu nepăsare.

Gându-i valul ce aduce
zoala minţii la răscruce,
vers nescris ce se arată,
bunul-simţ de altădată.

Viaţa-i dorul din visare,
gândul valului de mare,
plânsul zborului de clipă,
cârd de ani ce se-nfiripă.

Dorul leagănă iubirea,
plânsul biruie menirea.
Lasă dorul să mă stingă,
lasă plânsul să m-atingă.

Zborul mângâie plăcerea,
visul farmecă tăcerea.
Lasă zborul să mă frângă,
lasă visul să mă plângă.

Gândul freamătă trăirea,
viaţa schimbă avenirea.
Lasă gândul să se nască,
lasă viaţa să mai crească.

Cuvintele poetului, poetul cuvintelor

Cuvintele, embleme răsărite-n străluciri,
ca zbateri respirate prin nestinsele trăiri,
în versul ce cu patimă acum îl rânduiesc
se naşte armonie din etern dumnezeiesc.

Prin visuri agitate modelate-n chihlimbar
se plimbă rătăcite în miresme de ierbar
dorinţe lăcrimânde atârnate-n frământări,
plăpânde sentimente presărate pe cărări.

Din voaluri aruncate pe aprinsele priviri,
plecate-s în şiraguri necuprinsele iubiri,
trecute în destine ce prin strofe dăruiesc,
lăsând umanităţii întâmplări ce dăinuiesc.

Poet reîncarnat din moştenire de destin,
mă mirui în credinţă ca sihastrul celestin
şi-n rânduri de cuvinte ceruite-armonios,
mă-nchin posterităţii prin poem evlavios.

Trecut în nefiinţă, te aştept în frământări,
să dăinui prin simţire incantatele cântări,
credinţă să se nască din lăstar neprihănit,
ducând spre veşnicie un ascet neîmplinit.

Iubire presărând chiar înainte să vorbeşti,
copile, tu din buche cu mirare te hrăneşti,
îţi farmec ne-ntinata ascultare picurând,
comoara de simţire aşternută lăcrimând.

În umbră, eu aştept cu dăruire să-ntregeşti
din doruri răsfirate-n muritoarele poveşti,
creaţii plăzmuite ce ne cheamă să visăm,
cântate în cuvinte ce din vechi ţi le păstrăm.

Pe ţărmul ce se-ascunde de tăcutele priviri,
din vorbe se prelinge-n lunecoase unduiri,
poemul ce atunci l-ai zămislit în supărări,
pierdut prin aşternutul neumblatelor cărări.

Doinitul îl sădesc cu întristare la mormânt
poet ce-ai scrijelit în neuitare şi-n cuvânt,
din scrisuri ruginite nestemate-ai adunat,
în versuri ce-ai cetit şi-ai înflorit neîntinat.

Astâmperi prin iubire însetarea de frumos,
renaşti din orizonturi prin verset maiestuos,
mă-ncânţi ca o plimbare aşternută în duet,
preschimbi eternitatea-n nemurire de poet.

Cupidon

Zelos, din tolba-mi se răsfiră,
cuprinse-n valuri de dorinţă,
săgeţi ce dragoste respiră,
ducând perechile-n credinţă.

Unit-am suflete-n simţire,
priviri ascunse de privire,
scăpate vieţi în asfinţire,
regine, regi în preaslăvire.

Venind din stele căzătoare,
mă simt părtaşul împlinirii,
prin zile veşnic călătoare
eu sunt arcaşul omenirii.

Destine gemene se-adună,
eu singur trec singurătatea,
în ochi cu lacrimă de lună,
urlând în noapte castitatea.

Tu, lună, lasă-mi răsuflarea
s-alunge umbra-ţi de pe faţă,
femeie prinsă pe cărarea
cernută-n dorul meu de soaţă.

Tăcută arzi în neputinţă,
urăşti destinul de proscrisă,
absurd iubită-n nefiinţă,
în slove soarta-ţi e rescrisă.

Pierdut în focul din privire,
renasc din irisul de gheaţă,
m-ascund în patos de iubire,
s-astâmpăr dragostea răzleaţă.

Tu sus, iar zeii nu mă lasă
săgeata-mi bolta să încerce,
furtuna vorbelor m-apasă,
cu tine veacul mă petrece.

Trecut-au ani de suferinţă,
lui Eros Psyche i se-arată,
iubirea-i visul de dorinţă
adus prin propria săgeată.

Singurătate

În această clipă sunt singur. Ce mi-aş putea dori mai mult? O bucurie mai intensă nu există. Ba da, aceea de a auzi cum, de atâta tăcere, singurătatea-mi creşte.
Emil Cioran, Sfârtecare, Bucureşti, Editura Humanitas, 1995, p. 166

Stranie făptură-n noapte, o iubire spusă-n şoapte,
între vise şi suspine, de la mine către cine?

Îndoiala mă cuprinde, tot ce-n gânduri se întinde,
aruncând trăiri divine, de la mine către cine?

Arătări în ochi fugare printre stele căzătoare,
le-aş întoarce să aline, de la mine către cine?

Strânse-n dar din trează minte, slove spuse în cuvinte,
azvârlite-n nopţi senine, de la mine către cine?

Val zdrobit întorc în mare, veşnic adâncind cărare,
spre neantul ce revine, de la mine către mine.

Bunica

Din vreme în vreme un an se adună,
ştia doar bunica în palmă să-l pună,
cu vorbe precise socoata se-ncinge,
un deget, alt deget, un an mai atinge.

În serile grele, când noaptea e lungă,
se-aprinde o rugă în ceruri s-ajungă,
în pumn amintirea zâmbeşte în taină,
copilul bunicii mereu mi-este haină.

Bătrână țară

Pe umeri porți Carpații ca povară,
bătrână țară multimilenară,
e greu dar munții cerul ți-l închină
și uiți că omul ce-ai crescut ți-e vină

Din creste ape curg și-ți dau putere,
bătrână țară cu trecutul ca avere,
povestea ta în lume iute-o poartă
așa cum alții ți-au înscris în soartă.

Cu trupul tău păduri hrănești să-ți fie,
bătrână țară ce visezi la veșnicie,
ecou de doine ce în ierni să cânte
cum frunze vara știu să te încânte.

Când păsări seara-n cuiburi se alină,
bătrână țară de cântare plină,
te rogi ca dor de tine să le prindă,
un dor nestins de cuibul de sub grindă.

Bolnavă într-o epocă bolnavă
un os de ros în pofta lor hulpavă
tu ești și nu vei fi ca altădată,
bătrână țară printre țări uitată.

Și norii plâng când glia e prea coaptă,
bătrână țară ce-n zadar așteaptă,
ei plâng de soarta-ți prea haină
căci omul ce-ai crescut ți-e vină.

Mărturisire de plagiat

Şi nu mă ştiţi de azi, de ieri,
trecut-au multe primăveri
de când aleargă vorba mea,
de când sorbiţi ce nu se bea.

Cuvinte ştiu să le înmoi
în mintea prinsă de nevoi,
din suflet pot să scot fiori,
cum cred că ştiţi, arareori.

Am plâns cu mintea de copil,
convingător sau juvenil,
credeam mereu că am talent,
să spuneţi voi, este prezent?

Când scriu pe muzică de Bach,
prin inimi semăn numai crah,
stârnesc furtună făr’ de vânt,
presar chiar lacrimi în cuvânt.

Trăiesc cu gânduri de prisos,
le prind cu-o lacrimă frumos
şi, fără să mă simt stingher,
le dau zâmbind prin cartier.

Vă ştiu în suflete curaţi,
eu cer acum să mă iertaţi,
căci iscodind în alte vieţi
am plagiat numai tristeţi.

Eram - Și eu și voi

Eram, eram un gând
și vânt eram curgând
sub cer, pe ape dor
și limpede izvor

în lumi ce numai eu
știam, eram mereu
și paj și împărat
și-n vis eram curat.

Dar timpul nemilos
din ce eram m-a scos
și ce doar eu știam
și ce doar eu credeam,

din gând, din vânt, din cer,
din tot ce e mister,
mi-a dat să gust hain,
mi-a spus mereu să vin

să beau din cupă, iar
și iar, secunde cu nectar
și ore să petrec
și luni să le întrec,

în ani să mă grăbesc,
iubiri să îmi găsesc,
căci lumi cum numai eu
le știu, găsesc mereu.

În mintea de copil,
a semănat abil
semințe ce-au rodit
și-un trup au înrobit,

iar gând senin și zbor
și cer sau lin izvor,
s-au stins încet încet
uitate-n acaret.

Și râsul de copil
și zâmbetul subtil
și lacrima prea grea
și gustul de la nea,

cândva demult erau,
în lumi ce mă știau
un suflet visător,
un strigăt călător.

În lumea ce o știți
și eu și voi, grăbiți,
privind spre înapoi
mai suntem eu și voi?

Și eu și voi mai vreți
din cupă să mai beți
nectar furat de timp
din anticul Olimp?

Și eu și voi erați
și eu și voi visați
și eu și voi, și eu
și voi, mereu, mereu.

Când noaptea nu cântă

Când noaptea nu cântă a dor
culeg printre vise un gând,
un gând de demult călător
în suflet de tine flămând.

Scriu vorbe-n perdele de fum,
copilă cu chipul pierdut
în umbra lăsată în drum,
în urma rămasă în lut.

În vers eu aș vrea să răsar,
poem nesfârșit să îți fiu
pe cerul ce-l vreau ca altar,
copilă cu păr argintiu.

Hoinar peste buze râvnind
un tainic sărut să aștern
când zorii din noapte se-aprind,
copilă-iubire, sărutul etern.

Când noaptea nu cântă a dor
și ceru-i stăpân peste nori
iubirea e-un vis arzător
copilă cu ochi călători.

Sunt om și iubire

Sunt om și iubire în umbra născută
sub pașii ce-ți poartă ființa vândută
dorinței nebune ce-o lume hrănește
cum viața în viață mereu înflorește.

Din cerul scăldat în privirile tale
curg ploi albăstrite în văi abisale
săpate în trupu-mi avid de iubire,
un trup ce tânjește să-ți fie simțire.

Când doare tăcerea în prag de-nserare
și vântul mă cheamă să-i fiu ascultare,
privirea se zbate sub cerul de piatră
să stingă tot dorul ce scânteie-n vatră.

Mă-nvăluie timpul și timpul adună
cuvinte ce-n suflet îmi nasc o furtună,
le vreau absolvire în poarta trupească,
le vreau călăuză spre poarta cerească.  

149

Impressum

Tag der Veröffentlichung: 24.03.2020

Alle Rechte vorbehalten

Widmung:
Celor ce iubesc muzica poeziei