Fiorii Stihiei Pioase


Așa mă simt uneori,
Nevoit, de neștiute sorți
Să mă pierd în ochii tăi
Să cad în rugăciune
Seara-n asfințit
Către iubitu-mi Dumnezeu
Căci, rabd la poarta suferinţei
Voind să te mai văd încă o dată
Și mă-nchin făgăduind că altă dată,
O să-i aprind o lumânare
A cărei flacără duioasă
Să lumineze firav și neștiut,
Chipul iubitei mele
Alb, cu ochi albaștri, interzis
În mii de feluri
Și iar mă rog la bunul Dumnezeu


Să nu mă lase un muribund
Sfârșit de dorul iubitei mele, interzise
În mii de feluri
Pe nesfârșitul ţărm nisipos
războiul dintre zi și noapte
unde se nasc visele eu nu mă mai găsesc
mă simt pierdut
O flacără homerică
O scânteie-nlacrimată
Ce se-ndreaptă către mare
Iar ea precum şi eu
Cu fiecare pas îmi aduc aminte,
De-o Cartagină în ruine,
Povestea de dragoste dintre noi, un duet
Dar fără mine
Așa se sting și Flăcările tremurânde
Cu priviri miloase, împătimite
Precum lacustra de pe lacul de niciunde
Ucisă de speranțe închipuite


Sunete de acalmie


Glasul unui smintit pe versuri mormântale
Înebunit de strigăte și aurore imperiale
În sine stoluri de neliniști si deliruri calatore
Se izbesc de stânci, mistuind eroi în oameni oarecare.
În cărti, răzbate, prin neguri și enigme doar el …
Se regăsește pe căi ale eternei secunde
Cu întrebări ce răspund timpului în dialecte efemere
De altfel, prin sinea lor, ascund războaie și șarade
Uimind posteritatea cu semene de bravură
Umilind aroganta mefis-tofelică cu cinismul unei fiare
Chiar și când propriul cântec e răsfirat peste pamant
Și se pierde în durere, uitând de-al sine crezământ
Chiar dacă sunetul creației este melodios.
Un adevărat taumaturg și-n timp un astru
Al legii legiuitor precum Zamolxe cel sacru
Simbol și fundament peste stigmatele umbrei
Ca simbol rescris un adevăr nestins în faptele istoriei
Mărșăluind în a sine vârtej, cuvintele strigă în cronică
Precum Sfinți ce au fost chinuiți, și soldați omorâți
Ridicandu-se asemeni preoților în fapta luptei
Ingloband curajul în mainile credinței .


Umbre și cuvinte


Și, deodată, în linistea adâncă
Două inimi bat vibrează încet
Trei cuvinte rascolite, cad stancă
Cu brutalitatea unui cărturar inert
Diluviul secundelor recente
În scurta lor mișcare pe atlaz,
Cuprinde camera, pe nesimțite
În răstimpul de extaz.
Martor la întregul joc
Eul meu privea neputincios
Căci eu cu a mea ființă
Al meu surâs și-al meu noroc
Rămân pe apă ca pe foc
Râmân un sublim oximoron
În celebrul vis drept cântăreț afon.
În teatrul gol gându-mi fuge către public
Și așa a încremenit, fatidic.
Dar tu esti prea sus demon angelic
Ce-n sinea-ti porți adâncul adâncurilor
Prăpastia unui răsărit mojic
Un atentat la sărutul dimineților
Un Seth al nopților piramidale
Pe sub porții, blesteme,
Între rândurile mele .


Filozofia trivialului


Am filozofat în întuneric
M-am gandit la noi, la tot.
La gestul echivoc
Stând proftit pe un cot
Alerg langă o cratimă
Ce-mi vine-n minte
Sprijinind un nufar
Un nufar inflorit pe o apă cristalină,.
Pe a jurnalului ultima pagină
Stiloul aruncat pe masă nu mă mai animă
Sub tavanul alb brodat cu stele
Mi-a mai rămas doar un fiord
Si ajung la tine dulcele meu odor
Cineva parca-mi atinge gandurile
Si nu-mi iarta nici vorbele de dor
Ma simt atat de pangarit
Sau poate nu-i nimic
Poate m-am grabit


In atata liniste
Sigur m-am pripit
Albul murdar de timp si rosturi neîntelese
Ce nu demult spunea altă poveste
Azi e rece în jurnalul meu,
Iar pe copertă
Șapte semnale scurte unul lung
Echipajul urla ..caci eu ma simt pierdut
Mă afund în călimară fără nimic de spus
O ultima notă de semnat ,, Chiriac Marius "


Execuția Trandafirilor


Ardeau tunurile din navaron
Pe firava lor columnă
Ardeau în sunetele la unison
În al soldaților simpozion
Somnul lor ei par’ s-aștepte
Cu ochii ce le spumegă noblețe
Neîncetat, tăvălugul de cuvinte
îsi pierde sensul înaltelor credințe,
în scrisori și gratii frânte.
Gândul le e grăbit de spaimă
În inima ranită ,comoară fără ramă…
Valuri se mai sparg in fiecare lacrimă
Aud ,uimit în depărtări de undă “crimă “
Aud parintele cel milostiv
Aud bătrânul înțelept ce-și numără margelele
Și parcă tot se pierde prin noi.
Și ani și flori ca și noi doi
Peste tot în lume


Trandafirii ofilesc tăiati de lame
Suspinând de răni și drame
Iar restul se transformă’n epigrame
Peste haitele de lupi
Levitand printer stihii
Zac monumentele de rugi
eroi drept fii de daci
În morminte or’ ațipii
Neamul lor pe veci vor apăra
Prin deșert și-n foc și-n cer ei vor canta angoasa
Ce plină de ura rămane sfioasă
Încă o noapte de război
Suspendată-n timp.
Te astept în clipa de apoi ,
Să nu te temi de eternul lor îndemn
De’al tău nume să fii demn.,
Să-l ții drept crucea de la piept
Oricând… căci eu te astept
Pentru mine timpul a înghețat în timp
Tot așteptând între promisiuni , eu tremurând .


Iubire pierdută pe buze de spini


Din câte au fost scrise, nimic nu a fost spus,
Iar drept să fiu, numai gândul mă apasă
În serile târzii pe ultimele raze ce apun,
Când tu-mi pari o minune curioasă.
Dar ţie nu-ţi mai pasă,
Căci tu te-ai stins
În propria lumină.
Te-ai stins... fără să am ceva de spus.
Un gând, un dor, un singur vers
Îmi mai aduc aminte de-ale tale buze.
Sclipirea sferei mele, pierdută-n univers.
Off! și parcă iară ma infăsor in mii de roze,
În spinii lor,
Eu sângerez de dor.
Esti oare acum tot ce țin la suflet ?
Da, da, ești, dar ție nu-ți mai pasă,
Ești baricada de durere, o făptură fară zâmbet,
Sfârșit de tine, floare de amintiri culeasă.


Demon diafan


Tu ,tu să ramâi între sacră muză si profan
Asemeni ție suspinu-ți va deveni
Un demon diafan
Iar sfera ta îți va croii viitor de reverii
Peste amiază peste noapte
Cer de nori si colivii
Libertăți vei ingrădi în coloane de clepsidre
Iar pădurea și poteca, pierdute, alai de rugi vor deveni
Tu ,tu să ramâi între sacră muză si profan
Doar astfel vei continua să treci prin stele
Pe poteci ,sub bolți în miazanoapte ori uitat liman
Asemeni lor ce-au fost întâia dată creatori de odisee.


Faurar de amagiri


De poți în clipa de sfârșit să-mi curmi cumplita-mi suferință
Căci eu , hoinar de-al lumii largi, am iubit frumoasa-mi tară
Un chin ,ce-n graba sa ma ucide-n proxima ei nestiință
Eu rămân aici acum si langă tine in lupta-mi neîntreruptă
Aud citesc si văd dar nu înteleg de ce nu răzbat in noi mandrii
Sunetele lui Enescu ce cad sub umbre albastre stravezii
Versurile-n valuri furtunoase ce vă ating inimile zi de zi
Imaginile lor pline de furii străbat pamânturi ori păduri
Iar tu , tu esti tot ce ei au putut atinge fară să se destrame
Să pot sa simt în tine cilpele-n margele în toiul vieții mele
Este o dorință arzătoare căci ei prin tine renasc drept stele.


In pantecul eternitatii


Luntrea mea fantasma si adiere,
Ma-ngenunche in durere
Cand privesc adânc la tine,
Cand cerșesc o amăgire,
De la tine, atol de amor
Cu dulceată în privire
Ce din lumea mea ma rupe
Iar tu, tu ești mister ,ești Calliope!
A inimi hotar si rostul meu hoinar
Ești pentru mine un gând nesăbuit
Iar eu, columnă de visare
Ce se frânge fară rost în mare
Poftind numai iubire


Si chinuit precum Sisif,
În brațele tale frumoasă Clio …
Într-un târziu am adormit
Iar buzele mi-au amorțit
Încet, incet necontenit
Ochii mei batrâni grifoni
Se mai ivesc în colțuri de umbrire
Dar vreau să simt incă odată
Sageți din sufletu-mi cum zboară
Să fi a mea pentru o clipă,
Dar sclipirea ta se stinge interzisă
Iar povestea noastră va rămâne nescrisă

Am făcut

Am făcut făptura ta !
Am început să lucrez de luni,
Am pus iubire, doi pumni,
Inima era gata
Și nu era de ajuns.
Marți am făcut
Doi ochi veseli luminosi
Verzi, albaștri, gri
Miercuri, două brațe
Și două picioare
Joi erai aproape gata
Lipsea ceva,
Vineri, am privit
Ce am lucrat
Sâmbătă făptură pură
Lipsea ceva
Și atunci ți-am dat
Viață
Duminica sufletului meu.
Și acum mă găndesc mereu
În ce zi să-ți spun:
Te iubesc,
Copilul meu !

Impressum

Texte: Chiriac.C.Marius
Lektorat: Chiriac.C.Marius
Tag der Veröffentlichung: 18.09.2012

Alle Rechte vorbehalten

Widmung:
Poezia este o floare , este un trandafir se poate apăra te poate face să sângerezi te înduioșează te cucereste iți aduce un zâmbet un ciot de bucurie o lacrimâ