Religia animă simțamintele poeziei

Neîmpăcat în păcat

Te rog eu Doamne dă-mi un semn
Ca să-nţeleg ce-i fericirea!
Un rău pe drum e; bat în lemn
Şi-adu’ rogu-Te în noi sfinţirea!
Atunci e omul împăcat
Când vede-un curcubeu în zare.
De are averea cea mai mare
Atunci e cel mai în păcat!

Păşind cu greutate din cauza poverii
Dispare şi lumina, acum e spectrul serii.
Mai adă Doamne-n glasu-mi
O ultimă voroavă
Şi nu-mi lăsa expia
Să fie de ispravă.


RUGĂ

Coboară, Doamne, vălul,
Ridică-mă din noapte...
Că-ci mi-am citit destinul
În ochiul ce se zbate!

Zălog mi-am pus pe viaţă!
Azi, mă silesc a-Ţi spune:
Mai lasă-mă o clipă,
Să-ngân o rugăciune.

Nu plâng, eu ştiu prea bine
Că toate Ţi-i se-nchină!
Şi noaptea e, la Tine,
O veşnică lumină...


DECEMBRIE

Îmi ninge iar, decembrie-n colindă
Şi zvon de sărbătoare mă-mpresoară!
Ne aninăm speranţele de grindă,
Căci pruncul îngeresc în noi coboară.

Să-L preamărim în vers şi în cântare,
El e speranţă, viaţă... E lumină!
E sigur drumul către alinare
Şi lumea veşnică ce o să vină!

Îmi ninge iar, decembrie-n colindă!
Îi fac, din nou, lui Dumnezeu strigare,
Îl rog ca măna Lui să şi-o întindă
Să-mi mângâie obrazu-n sărbătoare.


MESAJ

Am adunat destule-n suflet
Mai este loc de îndurare?
Atât mai pot să-ngân un cântec,
Ritmul mă ţine în picioare.

Somnul adoarme pleoapa rece,
Iar anii tac şi timpul trece...


Jigodia-mi mănâncă trupul...
Am drept să cer o derogare
Lui Dumnezeu? Să-mi curme răul...
E cu putinţă asta oare?!?!


RUGĂCIUNE

Îngerii toţi îi vreau, nu doar un stol de îngeri,
Să mă-nsoţească Doamne, în drumul meu mereu,
Să-mi port paşii-n lumină, nu în dureri şi plângeri,
Şi ocrotită cer să fiu de Dumnezeu.

Să nu plece-n bejenii preamilostivii sfinţi,
În drum să nu mă muşte o viperă de gleznă,
Nu o să-mi dau credinţa pe-o mână de arginţi,
Iar seara Sfânta Cruce o fac mereu pe pernă.

Cuţitul de cristal un gând să nu-mi întoarne,
Să-mi fure o bucată de suflet pe-nserat,
Un pas şi încă unul îl fac spre Tine Doamne,
Doar Ţie-Ţi port credinţă, la alţii nu am dat.

Pe mâini îmi sprijin fruntea, şi în genunchi m-aşez,
Iar lacrimile-mi curg împreunate-n flori,
Cu rugăciuni pioase Altarul Ţi-l veghez
În fiecare seară şi-n răsărit de zori.


SPOVEDANIE

Mă tem de gol năprasnic, de lumea-ascunsă-n noi,
De vrajba pământească ce aripile frânge,
De cei ce-n drumul lor pot doar să se târască,
Să sfâşie credinţa prin nedreptăţi şi sânge.

Cum poţi răbda, Părinte, potopul de păcate
Şi necredinţa noastră ce-ajunge pân’ la os?
Călătorim bezmetici spre negura-nserării,
Purtând poveri amare ce-apasă nemilos.

Am îngropat credinţa, am născocit minciuna,
Schimbat-am pe iluzii cununa Ta de stele,
Şi Te-am trădat, părinte, pe cruce Te-am ucis
Şi cu dispreţ am râs de chinurile-Ţi grele.

Vreau să ne izbăveşti de golul cel năprasnic
Ce se ascunde-n suflet, în temniţa din noi;
Prin rănile din inimi fă aripi să ne crească,
Nu ne lăsa în beznă, în chinuri şi noroi!

Dezleagă-mă, Părinte, de sacul de păcate,
Alungă de la mine ispita către rău,
Îndură-Te, Stăpâne, aşază-mă sub cruce
Şi dă-mi putere, Doamne, să mă înalţ din nou !


ICOANA

În vechea mânăstire, de timp încremenită,
Veghează o icoană ce are faţa plânsă;
A lumii-mpărăteasă priveşte-nlăcrimată
Spre palida credinţă din ce în ce mai stinsă.

În neodihna mea găsesc la drum popas,
Aici în mânăstire, ating icoana veche,
Îngenunchez şi vreau să mă agăţ de cer,
Să caut frumuseţi ce nu cunosc pereche.

O linişte mă prinde, lumina mă-nconjoară,
Împodobesc o rugă cu visurile mele,
Icoana mă priveste cu lacrimi în şiroaie,
Simt aripi lângă umăr ce se întind spre stele.

Am întrebat în gând icoana de ce plânge
Şi chipu-nlăcrimat răspunsul mi l-a dat:
“Eu plâng de fericire că azi eşti lângă mine
Şi-n faţă la icoană te rogi îngenuncheat”.


CĂNTECUL DIN CUVINTE

“În Paradis nu poţi să intri”,
mi-a spus o voce-azi-noapte-n vis,
“că n-ai ştiut să preţuieşti
un dar frumos ce ţi-am trimis”.

-Aşa e, Doamne, la-nceput
n-am prea ştiut ce să aleg,
m-am risipit în mărunţişuri
şi n-am putut să înţeleg.

Apoi, când am văzut că pot
să fac din vorbă cânt şi zbor,
m-am întristat, că pus în frunte
era doar cel linguşitor.

N-am vrut să-mi fac din vorbă surle
şi osanale să ridic,
am plâns şi l-am închis în mine
şi n-am mai vrut să cânt nimic.

Acum, TU vii şi crunt mă cerţi
că n-am pus preţ pe darul TĂU,
că l-am lăsat să ruginească;
Iertare-Ţi cer şi-mi pare rău!

Dar ÎŢI promit că nici un ceas
n-am să-l mai las să zboare-n vânt,
mă-ntorc la cântecul din mine
şi aripi noi pun la cuvânt!


Rugăciune de multumire

Spre tine Doamne,
Găndu-mi îndrept,
Mulţumire-ţi aduc
Că mă ţii drept.

Sănătate mi-ai dat
Şi mă ocroteşti,
Mă aperi de rele
Semn că mă iubeşti.

Rugăciune înalţ
Spre Înălţimea Ta
Şi cu evlavie
Îţi cânt bunătatea.

Tu eşti puterea
Şi dragostea divină,
Viaţa mea întreagă
Este în a Ta mână.

Iartă-ne nouă
Greşelile multe
Şi ocroteşte-ne
Doamne Slăvite.


PUTEREA TA

Doamne, primăvara inverzesti câmpia
Şi în suflet înfloreşti bucuria,
Dai glas păsărilor să ne-ncante
Şi oamenilor forţă cu greul să lupte.

Vara, o îmbraci în holde-mbelsugate
Şi livada o încarci cu cireşe coapte,
Toamna reverşi bogăţii nemăsurate
Şi umpli cămările cu de toate

Tu dai vieţii sens şi -ntelepciune
Şi faci lucrurile să merga bine,
Iartă a oamenilor necredinţă
Şi nu ne pedepsi pentru neputinţă.

Nu ne trimite urgii nemăsurate
Şi nu ne condamna pe toţi la moarte,
Dă-ne Doamne puterea de a ierta
Şi păzeşte-ne cât suntem în grădină Ta


Tu Doamne!

În noaptea care-ncet aruncă
valuri de-ntuneric peste zare,
Doamne Tu ai rămas lumina
sufletului pierdut în depărtare

Și câte gânduri mă-nvăluie
în singurătatea nopții triste,
toate Le alungi când rugă-nalt
către înălțimile celeste.

Iar în ziua care se deschide
precum petale unei flori,
Doamne Tu le dăruiești pe toate
celor smeriti buni și iubitori .


Cu ramurile goale

Eu, Doamne, sunt copacul cu ramurile goale,
Pe ele, Tu, zăpada, o cerni necontenit,
De albul Tău mă umplu din creştet până-n poale,
Dar oamenii mă află... frumos împodobit.

M-aş scutura de mine... zăpada să rămană...
O zare de Lumină, cu scânteieri de taină!
M-aş afunda-n lăuntrul Fiinţei Tale până
Vedea-vor toţi cum lumea o ţii sub a Ta haină.

Dar nici când fulgii vremii, topindu-se în zloată,
Mă lasă fără straiul curat, strălucitor,
Ori când întâiul mugur alege să se zbată
Spre-a se deschide Vieţii ce-o dărui tuturor,

Ei, nici atunci, Părinte, nu văd în creanga-mi, Darul,
Ori seva înnoită a dulcii Tale vreri -
Ce-i ramura uscată, de n-o învie Harul
Şi slavă de n-aduce eternei Primăveri?


Omul crede

Omul crede că puterea
E a lui, a lui, voinţa,
Dar tu, mic, fără ambiţii,
Ştii că forţa… e credinţa.

Ştii că tot ce ai în lume,
Sau obţii, nu e prin tine,
Ci prin Harul Celui Care,
Viu, în Slava Lui, te ţine.

Tu, mândrie, nu ai alta,
Decât de a fi, atât,
Nu suflarea de Viaţă,
Ci biet bulgăre de lut.

Iar virtute n-ai, anume,
Decât a lăsa Iubirea
Să prefacă, după legea
Ei cea sfântă, toată firea.


Tot ce simṭi

Dumnezeu, Ce te iubeşte,
E în tot ce tu iubeşti,
E–n zăpada care şterge
Negrul urmelor lumeşti.

E în stropul de lumină
Dintr-un păhărel de-aghiasmă,
Ce îl soarbe zilnic floarea,
Spre-a-fi plină de mireasmă.

Dumnezeu e în seninul
Din privirea-ntunecată,
Răsărind precum un zâmbet
Duios, simplu, dintr-o dată.

Şi nimic nu Îl vesteşte
Decât numai ea, Iubirea,
Ce pogoară printre lacrimi
Să le-aducǎ strălucirea.

Dumnezeu e-n miezul faptei
Ce te umple şi pe tine
De elanul dăruirii,
Al prefacerii depline.

Tot ce simţi ai vrea să aibă
Sunet, linie, culoare,
Să respire înţelesuri
Vii, adânci, nepieritoare.


Primeşte ruga mea

Primeşte ruga mea acum în prag de seară,
Cu lacrimi pe obraz te rog să mă ajuţi,
Chiar dacă eu te chem, te chem a câta oară,
Îndreaptă-ţi totuşi faţa spre oamenii pierduţi.

Genunchii mei îi plec, simţind tărâna rece,
Şi sufletul deschid, să pot vorbi cu Tine,
Sunt trist şi abătut , căci viaţa mea se trece,
Şi nu ştiu de-am putut să fac chiar totul bine...

În suflet adunat-am un munte de nevoi,
Şi multe supărări pe umeri încă port,
Cu mâinile întinse şi glasul stins striga-voi
Stropeşte-mă cu viaţă, sunt viu şi totuşi mort.

În orice încercare , mi-ai fost mereu alături,
Durerea-n bucurie Tu repede-ai schimbat,
Şi toată răutatea , trimis-ai în adâncuri
Furtunile din viaţă , mai lesne să străbat,

Nu ştiu de mă asculţi sau ruga mea primeşti
Dar ştiu că un părinte nu-i lasă pe copii,
O altă soartă însă te rog să îmi croieşti,
Întinde-mi mâna iară să pot să mă apropii.


Rugă pentru mama

Smerit, în genunchi şi cu capul plecat
Mă rog mamă azi pentru tine,
Mă-ntreb ce-am greşit, poate vechiul păcat,
E cel ce în lanţuri mă ţine.

De-ajuns n-o fi fost ruga mea pân-acum,
Sau poate glasul ecou n-a avut,
Lacrimi fierbinţi transformă pacatul în scrum,
Este dorul ce nu l-am stiut.

Acum îmi doresc să nu fie târziu,
Pentru tine o rugă să spun,
Mă întreb însă dacă vreuna mai ştiu,
Sau de puterile pot să-mi adun.

Împletesc cunună din frumoase cuvinte,
Şi te rog Doamne de poţi,
Transformă în zile o lacrimă fierbinte,
Cămaşa vieţii te rog să nu-i scoţi.

Opreşte Moartea să nu plece la drum,
De vrei , ia din zilele mele,
Împrăştie-n zare al vieţii parfum,
Alungă momentele grele.


Doamne

Doamne, ți-a fost prea mare suferința
Ca eu, o pulbere de om, să nu îmi pierd credința!
Tu ai băut oțet, ai fost scuipat, bătut
Ca eu să pot păcatul să-l înfrunt.

Doamne, tu în tăcere
Îmi torni în suflet mângâiere
Deși Ți-am dat mereu ca să bei fiere
Și Te-am uitat doar prin unghere!

Și Te-am ținut în ger la ușă
Dragostea ta am pus-o-n urna cu cenușă
Am alegat pribeag prin lume
Și doar rănit m-am mai întors la Tine!

Și m-ai primit mereu, mereu
Balsamul sufletului meu
Și nu te rușinezi cu mine
Chiar când trăiesc printre ruine!

Cuvântul Tău, Doamne, e rouă
Și sufletu-mi îmbraci în haină nouă
Și când de toți sunt părăsit
Doar Tu-mi pansezi piciorul meu rănit!


S-aud catapetesme rupte-n cer

S-aud catapetesme rupte-n cer
Şi ţipete-n tăceri de heruvimi,
S-aduc chemări în salt de mesager
În mărita slavă a Sfintei Treimi.

De dincolo s-aud tălăngi dincoace,
Mai este o fărâmă până la sfârşit.
Vedea-vor orbii cum Iisus se-ntoarce
Şi surzii auzi-vor Glas de Răstignit.

Veni-va ziua pierdutelor mirări
Din umbre renăscute-n chipuri orbitoare,
Din armonii fără de întristări
Şi din miresme-n veci îmbietoare.


Odă lui Dumnezeu

La poarta Ta, Doamne, bat ca să-ţi sărut
Strălucirea Mâinii, eu, care sunt lut.
Eu, pribeag în lume, fericit îţi cânt
Şirag de răsărituri din ce am mai sfânt.

Cu pana mea veche, felinar stingher,
Scriu cu sărac cuget bogăţia Vieţii.
Şi-n văzduhuri cânt, văzând nunta-n cer,
Tot ce-au spus mai vrednic şi înalt poeţii.

În veac cu statui, eu, jar luat de vânt
Ruga mea, fierbinte, o ridic la Tine.
Trimite un înger, la al meu mormânt,
Să-mi aprindă candeli din aste suspine.

Din dalbe dumbrăvi, de la Poarta Cerului,
Pân' la noi s-aude ruga sufletelor sfinte.
Vor să se cunune, la altarul veşnicului dor,
Cu trupuri ce-n Lumină ne ies din morminte.

Stele nu mai cad, în taină divină,
Soarele, pe-o rază, timpul a oprit.
Mi-a venit acasă, Doamne, inima-mi străină
În caleşti de slavă sub cer înnoit.


Bucuroşi de Gazdă!

Lin adie vestea din celeste 'nalturi,
Că-n raiul din noi Domnul iarăşi vine.
Vine Gazda noastră, a atâtor neamuri,
Oaspete-n vecie tu să-I fii, române!

Oaspeţi în colinde: bucuroşi de Gazdă!
Pe pământ ne vină, Tu, Cină cerească,
Sădeşte-Ţi Cuvântul şi-n a noastră brazdă,
Rod să îţi aducă turma strămoşească.

Nu-i loc de tristeţe, oaspeţi ai Luminii,
O Împărăţie ni se-aduce-n dar!
O, ce sărbătoare trăim noi creştinii,
An de an în Ziua fără de hotar.

Cu glasuri suave să-I cântăm Mărire,
Pruncului ce-n iesle magii L-au văzut!
Oaspeţi în nădejde, oaspeţi în iubire,
Coboară în vremuri Cel fără-nceput!

Vine Gazda noastră nu să-I dăm chiria,
Vine căci cu dor ne-a răscumpărat,
Vine c-a plătit pentru noi Maria,
Cu sufletu-i blând şi nevinovat.

Ni se-aprind obrajii sub fiori de gheaţă,
La ferestre-i plânsă vina ce-o purtăm.
Opreşte-te clipă-n tăcere măreaţă,
Ca-n adânc de inimi taină să aflăm.

Vino, Domn al slavei, cu milostivire!
Spinii noştri-n stele Tu i-ai prefăcut!
Îţi colindă-n lume marea Ta venire,
Oaspeţii-n credinţă şi în absolut…


Rugăciune mea

E noapte şi sufletul meu îngenunchează, Hristoase...
Sunt cuprinsă de dorul Tău ceresc şi
Te rog cu lacrimi în ochi, în inimă şi-n gând să mă ierţi!
Adeseori ştiu ce fac şi totuşi greşesc!…
Dă-mi bucuria iertării Tale nemăsurate
şi pune hotar păcatului hidos ce mă încolţeşte
din zorii zilei până-n întunericul cu lună.
Scaldă-mi neliniştile în potirul cu aghiazma cea de toate zilele
Şi dă-mi puterea să nu mă mai plâng
…în gând şi-n cuvânt…
…în lacrimă şi-n patimă.
Scutură-mi haina ponosită de amare înşelăciuni
Picură-mi nectarul sfinţirii şi duhul cel înnoitor în suflet.
Ruga mântuitoare pironeşte-o-n inima mea
Şi fapta bună fă-mi-o acoperământ.
Adevărul mi-l pogoară în suflet şi-n gânduri
Să pot umbla cărări luminate.
Adoarme-mi somnul muritor în hăuri
să nu mai ştiu uitarea Raiului.
Cântăreşte-mi toate ale mele şi ca un Părinte bun răsplăteşte-mă.
Nu-ţi cer nimic altceva, Doamne, decât îndurarea de mine
ca, prin toate de câte mă învredniceşti,
să pot scoate măcar un piron al răstignirii Tale…


Duhovnicului meu G.A.

Părinte drag, duhovnic greu găsit
Tu-mi eşti solie sfântă, hotar nebiruit.
Cuvântu-ţi este scut şi armă şi putere
Şi scară de urcat când sunt eu în cădere.
Cuvântu-ţi este har şi dragoste de-aproape!
La tine am ajuns de-acolo …de departe…
De unde răul urlă şi zbiară-n văgăuni,
Unde păcatu-i zeu în casa de nebuni…

La tine am ajuns, părinte bun şi drag.
Cuvântul tău mi-e zbor şi rugă şi mi-e prag
Ce trece prin simţiri, prin gânduri şi prin vise;
Cu rugăciuni şi plânsuri simt uşile deschise
Spre- altare în biserici …când bat cu- o lumânare,
C-un acatist de mulţumire şi- ndreptare.
Părinte, drag duhovnic, bun găsit!
Îţi mulţumesc din suflet, la tine m-ai primit!.


La candela aprinsă

La candela aprinsă
Privirea-mi cade blând
Şi-mi amintesc, Iisuse,
De-al meu tăcut mormânt.

Lumina care arde
Se vede-acum şi-n cer.
O lacrimă îmi cade
Şi un suspin stingher.

Mi-e dor de Tine, Doamne,
Prin rugă Te ating…
Te rog în miezul toamnei
Păcatul să mi-l sting!...

Cu Tine-n miez de noapte
La candela ce-i rug
Vorbim în gând şi-n şoapte
Despre al meu amurg.

Şi-mi va veni sfârşitul
Dar teamă nu-mi va fi
Căci tu eşti Începutul
Frumoasei Veşnicii.

Mi-e dor de Tine, Doamne,
Eu ştiu că mă iubeşti
Şi ştiu că prin necazuri
Tu asta-mi dovedeşti.

Căinţa şi necazul
Sunt porţile spre cer,
Iar ruga, plâns obrazul
Sunt chei la porţi de fier.

La candela aprinsă
La toate mă gândesc
Şi, Doamne, sunt cuprinsă
De dorul Tău ceresc…


NOAPTE SFÂNTĂ

Blând precum o rugăciune,
Peste Noaptea Învierii,
Craiul Nou a răsărit
Inflorind în raze merii.

Şi pe urme de cărări
Credincioşi de pe coline,
Vin tăcuţi cu pască-n coşuri,
Învierii să se-nchine.

Să cinsteasca iar pe Fiul,
Ce-n adâncuri coborând
A călcat moartea pre moarte,
Nemurire, vieţii dând.

Printre candele de ceară,
Se strecoară pacea lină,
Duhul Sfânt, din cer coboară
Aducând cu el lumină...

Cântă tineri şi bătrâni
Imn de slavă, tămâiat,
Peste natul de români
Azi, Hristos a Inviat!


SUB CANDELA ICOANEI

Părinte Sfânt, astăzi la tine vin,
Sub candela icoanei să mă-nchin.
Să-ţi cer pios iertare, pentru toate,
Căci inima mi-e plină de păcate!

Deşi m-am străduit, să nu greşesc nimic
Şi-ndemnul mamei l-am urmat, de mic,
Să cred în tine Doamne şi în puterea Ta,
În Maica Preacurată şi-n bunatatea Sa,

În rugăciunea mea mă rog cutremurat,
Pentru păcatele ce-n timp s-au adunat
Şi-au tot crescut în vremi-cu vârsta mea,
Precum un bulgăre rostogolit de nea.

Îmi pare rău că au fost clipe în care,
Te-am înjurat ca pe un oarecare…
Deşi ştiam - cât de adânc te doare,
Nu m-am oprit- umil, să-ţi cer iertare!

Minciunile şi bârfele-aruncate,
Blestemele rostite cu buzele-ncleştate,
Povară-mi sunt şi crudă acuzare!
Tot ce-am gresit şi înţeleg, mă doare…

Tu, iartă-mă Părinte pentru toate,
Acum şi-n ceasul judecăţii-nfricoşate!
Că-n viaţă îmi rămâi, stea călăuzitoare
Urmându-te, să trec, în milă şi candoare…


ÎNVĂŢĂTURILE MAMEI

M-a învăţat
să mă rog, mama mea,
Ţinându-mă aproape lângă ea;
Îngenuchea - îngenuncheam şi eu,
şoptind, să ne rugăm
Lui Dumnezeu...
Roagă-L să creşti mare şi bun,
pruncul meu
şi să te-nveţe ce-ai de făcut,
când n-oi mai fi eu:

Să priveşti în ochii
celui de rând,
Să-i crezi neputiinţa
şi lacrima arzând;
Să preţuieşti frumosul
din sufletul curat
şi să-ţi împarţi puţinul,
cu cel ne-ajutorat;
Să-ţi aminteşti că viaţa,
se trece atât de iute
şi începe-ţi dimineaţa,
cu-o pildă de virtute…

Să nu te temi-unde ai fi
ori paşii te vor duce,
Că pururea în toate
Veghează lângă cruce,

Mântuitorul, ce-L fără de moarte!


Rugăciune

Motto:
„Tulburatu-s-a de întristare ochiul meu,
îmbătrânit-am între toţi duşmanii mei.“
David, Psalmul 6

Rugăciune

Iartă, Doamne,
ultima iubire
azvârlită pe răscrucea
drumurilor prăfuite
Iartă, Doamne,
neplânsele lacrimi
din talismanul tăcerii
ascuns în legenda a doi străini!
Iartă, Doamne,
toate ploile din pletele mele
răvăşite de seminţele vieţii.
Iartă, Doamne! Iartă!


Numai eu

Poate voi ispăşi numai eu
singura naştere şi singura moarte
a singurului Crist.
Când peste mine se vor aşterne
imense crengi de măslin,
adunate din coroane de spini,
pe care nu se va aşeza
niciun porumbel
în arşiţa nopţilor nesfârşite.


Rugă

Adormită-n cuvânt
ruga mea va porni
printre arbori fără rădăcini
înmugurind cu coliere-de-rouă,
alături de lacrimi,
în ruga primului cuvânt
plecat dincolo de tine.


Văd, Doamne…

Acum, văd, Doamne,
văd prin negura luminii
liliecii cu aripi lipiciose,
care vor să se agaţe de mine,
cum s-a agăţat patima
durerii nebune…
Văd, Doamne
cum arzi aripi negre
ce fâlfâie-mprejurul meu în vârtejuri.
Şi… văd, Doamne, văd !
cum le preschimbi în petala luminii,
pe care mă aşterni
în boare de rouă
cu miros de primăvară.


Mai daţi-mi lacrimi !

Daţi-mi lacrimi
să pot plânge sufletul meu
mort de milenii…
Daţi-mi lacrimi !
să pot spăla păcatele omenirii
şi-ale pământului…
Daţi-mi lacrimi
să mă pot aduna din ele
în cristale de mir,
răscolind deşerturi
începute şi sfârşite
în inima unui Crist !


Rugăciune

Impare petale Împarți peste lume
Împarți cu nădejde și-mparți cu năduh
O lume răsare, o alta apune
În parte-i mormânt, în parte-i văzduh.

Miliarde de morți î-Ți ațin alinarea
Avem o nevoie și-o speranță avem,
Lumini din Lumină ne ațină cărarea!
Am nevoie de Tine!Eu sunt mortul suprem!

Intră-n mine mare Soare
Hodoronca-tronca viață
Unge-mă cu mir-unsoare
Fă-mă viu din mort de gheață!

Intră-n mine mare Mare
Ostoiește-mi val cu val
Apele mele amare
Fă-Le doină din caval!

Intră și mă fă albastru
Cerule Măria-Ta
Fă-mă iertător măiastru
Umple-mă cu a ierta!

Intră și mă pământește
Să rodesc din mine verde
Să-mi cresc iarba părintește
Calea poate n-oi mai pierde!

Fă-mă cum nu pot a fi,
Fă-mă blând, fă-mă bonom,
Fă-mă ce nu-s zi de zi,
Fă-mă, Doamne, Fă-mă om!!


M-AM PREFĂCUT

M-am prefăcut a nu vedea
În miez de zi cărarea Ta
Pe Arca Ta hrănit-am corbi
Când Tu îi vindecai pe orbi

Când mi-ai vorbit prin Tăbli de Lege
M-am prefăcut a nu-nţelege,
Cum Tu, ai scris eului meu
Cu degetul lui Dumnezeu

Când ai făcut cărări prin ape
Robiţii, din robii să scape
Eu, egiptean, ‘napoia lor
Îi urmăream prigonitor

Când am adus cununi de laur
Viţelului cu trup de aur,
N-ai răstignit mâinile mele
Ci lucrul plămădit de ele

Când , dezgolindu-ne de tot,
Ne-ai pus pe urmele lui Lot
Şi eram păcătoşi şi goi
Poate-am privit şi eu ‘napoi

Şi n-am avut credinţă tare
Când m-ai chemat să merg pe mare
Tot pogorând, am nimerit
Cu Iona-n pântece de chit

Eu pescuiam în ape tulburi
Când El făcea pescari de oameni
Iar când punea-n semințe, sâmburi,
Mi-am dat averea unor fameni

Am fost şi eu în Ghetsimani
Cu ceata de soldaţi romani;
M-au învăţat a-l împlânta
Pe răstignit, cu suliţa


Când ai făcut din apă , vin,
Voiam în Cana să revin
Ziceam: „aceasta-i nunta Ta”
Şi eu veneam spre-a mă-mbăta...

Mă îndemnam să cred că-i vânt
Când El s-a prefăcut Cuvânt
În vremea când venea spre mine,
Din Iordan în Cincizecime

Deşi am auzit de El,
N-am fost decât Gamaliel
Pân-am intrat la El în staul
Când Pavel, dezbrăca pe Saul

În vreme ce-mi ara ogorul
Și când făcea din oameni, sfinți,
Și eu , ca Iuda, vânzătorul,
L-am dat pe treizeci de arginți

M-am alipit păgânilor în graba
De-al da pe El în schimbul lui Baraba
Şi viermele în inimă-mi tot ros-a
Când L-am scuipat pe Via Dolorosa

Nu am crezut nici eu, aidoma
Necredinciosului de Toma
Pâna-am pus mâna-n coasta Lui
Şi-n rana urmelor de cui


Pe cruce când L-au ridicat
Şi-ntre tâlhari L-au aşezat
Am fost tâlhar printre atei
Dar, Doamne! Care dintre ei?

Mi-am strâns genunchii, să mă rog
Dar am văzut că sunt olog
Şi nu am mai putut umbla
Până-am călcat pe urma Sa

M-am prefăcut că nu sunt mut,
Deşi eram de la-nceput...
Şi-am rătăcit în lumi rebele...
Ajută necredinţei mele!


Şi noi, la fel ca ei

Şi noi, la fel ca ei
Când am păcătuit,
Pe Împăratul Slavei
Şi noi l-am biciuit

Şi noi am fost acolo
Când nu am fost cu El
Şi am stigat cu gloata:
Pilate ! Răstigneşte-L

Şi noi, la fel ca ei
Când nu L-am ascultat
Am aruncat cu pietre
Am râs şi L-am scuipat

Şi noi, la fel ca ei
Când nu sântem creştini
Îi aşezăm pe creştet
Coroanele de spini

Am adunat cu ei
Din piatra lor
Să aruncam cu piatră
Şi noi în Ziditor

Şi noi, la judecată
Când a tăcut
Credeam că-i blestemat
Şi că e mut

Şi noi am fost acolo
Sub cruce cînd cădea
Şi nu ne-am aplecat
Spre El, a-L ridica

Şi noi am fost în ceata
Celor ce l-au legat
Ne-am lepădat de El
Ca Petru L-am tădat

Şi noi, la fel ca ei
La Ana şi Caiafa
Cu ape tulburate
Ne-am adăpat carafa

Şi noi , la fel ca ei,
Numai aşa am vrut
Să nu crerdem minunile
Pe care le-a făcut

Şi noi, la fel ca ei
Credeam că suntem tari
Dar eram farisei
Şi eram cărturari

Şi noi, în Gheţimani,
Când se ruga
Aveam numai puterea
De-a dormita

În faţa lui Pilat
Când L-au adus,
Şi noi, ca fariseii,
Priveam de sus

Şi noi ne-am înălţat
La fel ca şi păgânii
Când îl mânam din spate
La dealul Căpăţânii

Şi noi, la fel ca ei,
Cu fală şi mânie
I-am aruncat în spate
O haină stacojie


Şi noi l-am pus la stâlp
Şi L-am legat
Cuvântul întrupat
L-am condamnat

Şi noi , la fel ca ei,
Ca pentru morţi,
Pentru cămaşa Lui
Am tras la sorţi

Şi noi,la fel ca ei
Fără-anţelege
L-am pus în rîndul celora
Fără de lege

Şi noi, în agonie
I-am dat să bea
Din ce aveam în noi :
Oţet şi fiere rea

Alăturea de ei
În adevăr vă spui
Că am străpuns cu suliţa
Şi noi în coasta Lui

Cutremurat şi cerul
Când da să se descuie
I-am pironit picioarele
Şi mâinile în cuie

......................................

Dar a-nceput cutremur
-Încă stârnit de Petre-
Şi Domnul arunca
În diavolul cu pietre

S-a înnoptat pământul
Sub zgură şi sub vină
Iar când ne-au căzut solzii
A fost numai Lumină

Perdeaua de la templu
S-a sfâşiat în două
Şi pe Altar s-a pus
Vinul şi pâinea nouă

Veniţi de vă hrăniţi
Cu pâine şi cu vin !
O! Iartă-ne Isuse!
M-ai aşteptat..., şi vin



PATIMI

Când
ISUS
pe lemnul crucii
braţul şi L-a-ntins
Ar fi trebuit
pământul
să se fi aprins.

Noaptea,
Când a fost tradat
chiar de ucenici
Ar fi trebuit
să ştim
cât suntem de mici

Când coroana
cea de spini
fruntea
I-a însângerat
Ar fi trebuit
poporul
să iasă din Iad.

Când
la strâmba judecată
o vorbă n-a scos
Ar fi trebuit
în Raiuri
să ne fi întors.

Când încătuşat,
la stâlp,
a fost biciuit
Ar fi trebuit
să plângem
c-am păcătuit

Când purtându-Şi
singur crucea
a îngenunchiat
Ar fi trebuit
genunchii
să-i fi sărutat

Când în mâini
şi în picioare
a fost pironit
Ar fi trebuit
durerea
să ne fi strivit.

Când a mântuit
tâlharul
care s-a supus
Ar fi trebuit
să ştim
cât este de sus

Când, în clipa
agoniei
a cerut să bea
Ar fi trebuit,
o Doamne,
să-ţi dau
viaţa mea

Când cu lancea
ascuţită
coasta I-au străpuns
Ar fi trebuit
un fulger
să ne fi ajuns

Piatra,când
au prăvălit-o
pe a Lui mormânt
Ar fi trebuit
Golgota
să ne fi arzând.
...................

În duminica
de Paşte
Când a înviat
Doamne,
câtă sărbătoare
ne-a purificat.

Din Sodoma
şi Gomora
dacă nu ieşim
Pe acelaşi lemn
de cruce
iar Îl răstignim.


NE PLĂMĂDEŞTE IAR, IUBIT PĂRINTE

Născută prin aleasă-ngemănare
Dintre Cuvânt şi Unică Iubire,
Înnobilaţi cu-aleasă-nstrălucire
Ne-ngăduim în Micul Rai sub Soare.

În timp ne-am lepădat de marea zestre
Ce-am dobândit prin Dragoste Divină,
Suntem supuşi ai răului şi, vină,
Am adunat pe lumile terestre.

Ne-am înrăit, şi inima-ngheţată
Şi-a-nchis fereastra, e, de Cer, departe,
Ne-am rătăcit prin filele din Carte
Hai, vino, Doamne, Calea de ne-arată.

Orbiţi suntem, şi surzi, şi muţi, uitate
Sunt Soare, ape, tril de păsărele,
Iar Binele-am vândut pe fapte rele:
Ne înecăm în marea de păcate.

Ne-am transformat, suntem păpuşi de humă,
Întunecaţi, cu minţile absente,
Am rătăcit fiori şi sentimente,
Nedemne fapte-n firea-ne se-nsumă.

Ne plămădeşte iar, iubit Părinte,
De e nevoie, faci din toţi doar unul
Ne-om naşte noi, din el, Adam, străbunul,
Trăind în legi frumoase, drepte, sfinte.


LA ÎNCEPUT A FOST CUVÂNTUL

La început a fost, a fost CUVÂNTUL
Prin care Cer, Pământ au fost create,
Se-nluminat-au lucruri, oameni, toate,
Înspre fiire şi-au luat avântul.

De-am fi cum Sfântul Petru în credinţă
Gândind la Crist, în veci nemuritorul,
Mesia, omenirii salvatorul,
De-am dărui în veci recunoştinţă,

Ne-am înnoi veşminte-nnegurate
De suflet ce încep a fi străine
Şi, primenite,-n timp să se-nvecine,
Să-aleagă Calea dreaptă-nspre Cetate.

Greşit-am, însă, cu sau fără vină,
Amignorat Cuvântului sfinţirea,
Ne-am întrecut, păcătuind, cu firea,
Nu am gândit la plata ce-o să vină.

'Ţi-ntoarce, către oameni a Ta Faţă,
Ne scoate din cenuşa îndoielii,
Ne-nvaţă să citim din Evanghelii,
Să fim curaţi în noua dimineaţă.



RONDELUL FRUMOSULUI DIN CUVÂNT

Eu cânt frumosul din Cuvânt
Şi-a lui magie ce-ncreştină,,
Aureola-i de lumină
Risipă-i : aur şi încânt.


Duioasă struna-mi şi calină
Compune-n sacru legământ;
Eu cânt frumosul din Cuvânt
Şi-a lui magie ce-ncreştină.

Pe-un pat de verde şi pământ
M-aşed, cu florile-n grădină,
Cu fantezia-mi iau avânt,
Sub clar de lună, în surdină,
Eu cânt frumosul din Cuvânt.


IUBESC IUBIREA sonet acrostih

Iubesc Iubirea, care, duios mă împresoară,
Iubesc mărinimia şi-a Ta înţelepciune,
Slăvesc în ode Slava-Ţi, minune din minune,
Uimită sunt, Preasfinte, uimirea-mi este rară.

Simon, că te adoră, ţi-a spus, şi eu-ţi voi spune,
Murit-ai pentru mine şi-acei ce Te negară,
Ah!, cum de îndurat-ai cruzimea cea barbară?
Născut-ai iar, blond Soare cum naşte dinspre dune.

Te preţuiesc, imensul nu poate a încape
Un sentiment ce-nfloare în fiecare clipă,
Iubirea mea-i curată, scăldată-n mii de ape,

Tu eşti Lumina, raze spre mine se-nfiripă,
Osana-Ţi cînt, Părinte, auzi-mă,-s aproape,
Rămâne-voi sub Raza-Ţi, iubirea-mi e risipă!


Suflet biciuit

peste pumnul meu de lut Ai suflat viaţă
croind zorii pe cerul inimii
buzele sufletului nu se deschid întâmplător
ele aşteaptă Cuvântul pentru Înălţare
toaca zguduie zidurile necredinţei mele
spovedindu-mă rup lanţurile iadului

în mine doarme copilul de suflet al soarelui
cu raze adânci urmărind plânsul

nu Mi-ai cerut decât să iubesc aproapele
şi păcătosul de mine a pus gratii la toate faptele bune
mă întorc în mocirla unde se luptă carnea şi oasele
sângele trece prin Cuvintele slabe ca o transfuzie
de la ureche la inimă şi mai departe către aripa frântă

drumul meu e marcat cu semnele întunecate ale îndoielii
genunchii sunt paralizaţi de pustiul tâmplelor
şi crucea mântuirii vopsită în alb mă ţine deasupra prăpastiei
e foamea de lumesc şi neputinţa mă umple de bube
ca Iov îmi urlu credinţa
mă taie-n bucăţi şi mă duce la râu spălându-mi restul de boală

într-o zi voi trece de graniţa viilor întrând în spirală
ca praful de stele împrăştiat pe retina lumilor viitoare

mă voi întoarce Cuvânt în peştera plânsului Tău


Calea şi Adevărul

m-am născut în ziua când Ilie biciuia norii
Luminând uliţele satului
prima taină a fost dezlegată
lângă mine cuvintele se aşezau în genunchi
aşteptând botezul
noaptea trimiteai serafimii să-mi liniştească plânsul

dincolo de viaţa mea era o altă viaţă
plină de minciuni şi trăiri ieftine
când am deschis ochii
m-am lepădat uşor de Tine

imaginile cu sfinţi în pustiu şi femei obligate să tacă
mă urmăreau
semnele sunt din ce în ce mai evidente
hainele nu-mi acoperă golul din inimă
Eşti în frunzele destinului meu
înverzeşti şi te aprinzi ca felinarul în creştetul serii

m-am gândit să-mi arcuiesc trupul de sare
cercul nu s-a închis niciodată

intrările mă obosesc


Scrisoare

Îți scriu din Valea Plângerii
Unde se taie-n cioburi îngerii
Iar sufletul meu urlă a pustiu
Și timpul tot suspină a târziu...

Se moare-aici, e boală și tristețe
Mântuiește-ne de bătrânețe!
Moartea seceră-n lan copii
Vino la noi! De ce nu vii?

Unii își poleiesc cu aur a lor casă
Alții nu au pâine pe masă.
Trăim înșelându-ne și înșelând
Așteptând mântuirea noastră de pe Pământ.

Din Valea Plângerii îți scriu
Unde-i pustiu și prea târziu
Unde în zare curge sânge
Și mângâierea Ta n-ajunge!

Impressum

Texte: Siteul literar "Negru pe Alb"
Lektorat: Elena Vornicescu
Tag der Veröffentlichung: 27.08.2012

Alle Rechte vorbehalten

Widmung:
Salonul Creatiilor Religioase