Magnolia și Dor ( intalnirea )

Sǎ vi-i prezint: Magnolia și Dor
Ei au trǎit cândva povestea lor
Mai mult imaginarǎ… decât vie
Pǎrea cǎ e ȋnchisǎ-n poezie.

Inima ei, un mugur alb fierbinte,
Inima lui, un foc domol, cuminte,
Bǎteau departe fǎrǎ sǎ se știe
Și așteptau … frumoasa poezie.

Nu, nu vǎ amǎgiți… vremea trecea,
El nu știa… și nici ea nu știa
Destinul le urzise o poveste
Unicǎ-n felul ei, cum nu mai este.

Ȋn miez de iarnǎ, inimile lor
Bǎteau, fierbinți, cântând un imn de dor,
Și ziua aceea când s-au ȋntâlnit
Pǎru eternǎ, fǎrǎ de sfârșit.

Magnolia-nflori neiertatoare
Secundǎ cu secundǎ câte-o floare
Fǎrǎ sǎ ținǎ cont cǎ-n miez de iarnǎ,
Florile dorm , stimabila mea doamnǎ!

Iar… Dor, zbura, cu aripile-albastre…
Nimic nu-i sta ȋn cale, ca Pǎsǎrii Mǎiastre
Și unul cǎtre altul pǎșeau fǎrǎ sǎ știe
Aveau de ȋmplinit o POEZIE!

I-am prezentat: Magnolia și Dor
O sǎ vǎ spun cândva povestea lor,
Azi numai primul vers abia s-a scris
Vǎ las acum, mǎ reȋntorc ȋn vis!

Magnolia și Dor ( Miracolul etern )

Vi-i amintiți: Magnolia și Dor?
Azi, voi continua povestea lor,
Un vânt de primavarǎ-abia adie
Și totu-n jur miroase-a poezie.

Iubirea lor crescuse zi de zi
Nimic și nimeni n-o putea opri,
Nu-și stǎpâneau nici râs, nici chicoteli,
Erau doi ȋngeri, dar puțin rebeli.

La ale lumii reguli, nesupuși
Intrau pe geamuri, nu știau de uși
Iubirea le era dulce – amarǎ
Ca zilele dintâi de primǎvarǎ.

El , Dor, o aștepta-n grǎdinǎ
Magnolia-l striga… “O, vinǎ!
Hai, vino, dragul meu, cât neștiutǎ
Noi ne trǎim iubirea noastrǎ mutǎ.”

Cu multe, multe flori-l-ȋmbrǎțișa
Și el, pe ramurile-i agǎța
Sǎruturi mii și mii, dulci-amǎrui
Așa frumoasǎ-i dragostea dintâi!

Cu zâmbete și lacrimi ȋmpletitǎ
Ei vor continua povestea mutǎ,
Vor ȋmplini ȋntreaga poezie
Ce eu o scriu suavǎ… pe hartie.

Sǎ nu-i uitați: Magnolia și Dor
Scriu zi de zi un vers. Povestea lor
Eu o trǎiesc intens , e și a mea
Și-o voi feri de lumea asta, rea.

Promit sǎ mai revin c-o veste
Despre frumoasa mea poveste,
Ea poate fi povestea tuturor
Protagoniști : Magnolia și Dor.



Magnolia și Dor (Nu-i prea târziu )

A trecut timpul… totu-i trecǎtor
Și totuși ei, Magnolia și Dor
Au rupt vrajǎ din vrajǎ și-au pǎtruns
Acolo unde nimeni n-a ajuns.

Povestea lor v-o amintiți, eu știu
Ei nu cunosc ce-nseamnǎ “ prea târziu “
Ce dacǎ ȋntâlnirea le e “ prea târzie “
Vers dupǎ vers, scriau o poezie.

S-au ȋntâlnit ȋn tainica-ncǎpere
Pentru-a pǎzi unica lor avere…
Dar, pân-atunci atâtea lacrimi grele
S-au scurs prin tocul versurilor mele…

Eu sunt povestitoarea, precum știți
De-aceea azi vǎ rog, nu vǎ grǎbiți,
Mi-am pus tot sufletu-n povestea lor,
Ai mei eroi, Magnolia și Dor…

Mi-e teamǎ doar c-o sǎ sfârșesc hârtia
Și n-am s-apuc sǎ termin poezia.
Dor și Magnolia au o poveste
Cum n-a mai fost și, sigur, nu mai este.

Mi-s dragi din cale-afarǎ amândoi
De-aceea uneori i-aduc la voi,
Și plâng cu lacrimi calde când vǎ scriu;
Nu! Niciodatǎ, nu e “prea târziu “!


Magnolia și Dor trǎiesc minunea
Iubirii unice ce schimbǎ lumea,
Mai mult imaginarǎ, decât vie…
Vǎ las acum… mǎ-ntorc ȋn poezie!



Magnolia ( Așteptare )

Ea ȋnflori ciudat, a doua oarǎ,
Fǎrǎ sǎ ținǎ cont cǎ-i miez de varǎ.
E cum o știți, mereu nesǎbuitǎ…
Magnolia, eterna-ndrǎgostitǎ.

Florile mari o-mpodobeau tǎcute,
Un trecǎtor se-opri sǎ le sǎrute,
Uimit de frumusețea nefireascǎ
Ce n-o pǎtrunde mintea omeneascǎ.

Ea tresǎri… acel sǎrut fierbinte
Atȃtea clipe-i readuse-n minte…
Și suspinȃnd sopti ȋncetișor,
Te-am așteptat sǎ te ȋntorci la mine… Dor?

Dar trecǎtorul ,dupǎ cum ghiciți,
Nu era Dorul ei cu ochi cuminți…
Se-ndepǎrtǎ tǎcut și gȃnditor
Iar ea rǎmase suspinȃnd ușor.

Se-ntinse grațioasǎ ȋn plin soare
Și-și reluǎ eterna așteptare,
Pȃnǎ cȃnd liniștea-i fu tulburatǎ
De-un cuplu dulce: un baiat și-o fatǎ.

Ea ȋi privi cu dulce ȋncȃntare
Și-n pǎrul fetei așezǎ o floare,
Erau așa frumoși și-ndrǎgostiți,
Ȋi aminteau de anii fericiți.

Iubirea ce-o citea ȋn ochii lor
Ȋi aminti de veșnicul ei Dor,
Pe unde-n lume oare, rǎtǎcit,
Era acum, frumosul ei iubit?

Ȋn inima ei caldǎ, bulb fierbinte,
Se-nghesuiau aducerile-aminte,
Iubirea ei imensǎ, nefireascǎ,
Ce n-o cuprinde mintea omeneascǎ!

Dar eu, cum știți, sunt doar povestitoarea
Cu toate cǎ Magnolia e floarea,
Ce-aidoma se-aseamǎnǎ cu mine
Și dorul ei de Dor, e dor de tine.

Povestea leagǎ firul mai departe
Și voi așterne carte dupǎ carte.
Magnolia și Dor, fǎrǎ sǎ știe
Vor fi suprema vieții poezie!



Magnolia ( Lacrimi de Dor ) – Lili Trif

Magnolia, vǎ amintiți de ea?
E eroina din povestea mea…
Ea-l aștepta pe Dor, dupǎ cum știți
Și florile-i cǎzurǎ de buze prea fierbinți…

Ce-o sǎrutau pe crengi fǎrǎ sǎ știe,
Magnolia nu mai putea sǎ-nvie
Pe ea ȋn plinǎ iarnǎ a-nflorit-o
Iubire-aceea purǎ ce-a trǎit-o.

Petalǎ cu petalǎ se-adunase
La rǎdǎcina ei ce se uscase.
Nimic și nimeni nu putea sǎ-nvie
Acea suavǎ, dulce poezie.

El, dragul ei, s-a rǎtǎcit departe
Pǎrea cǎ lumea-ntreagǎ ȋi desparte
Ȋl așteptǎ-ndelung, și-apoi uitase,
De ce o floare, numai una, mai pǎstrase.

Privi-ngrozitǎ-n jur , și-aduse-aminte
De-acele calde, sfinte jurǎminte
Ce Dor i le fǎcuse ȋntr-o zi
Pe vremea cȃnd erau ȋncǎ copii.

Mǎ voi ȋntoarce tot mereu la tine
Iubita mea suavǎ, tu știi bine
Cǎ nu existǎ-n lume depǎrtare
Pe care sǎ n-o-nving-a ta chemare.

Ȋnfioratǎ și cu buze ude
Strigǎ :”Dor, dacǎ mǎ auzi, rǎspunde!”
Pe fața lui se scurse-ncetișor
O lacrimǎ… I se fǎcuse dor…

Dor de iubita lui nesǎbuitǎ,
Magnolia, eterna-ndrǎgostitǎ.
Porni la drum, știind… putea sǎ-nvie
Iubirea lor ȋnchisǎ-n poezie.

Chiar dacǎ-i mai rǎmase doar o floare
Magnolia privea ȋn depǎrtare…
Șoptea cu teamǎ, dulce-ncetișor :
“Știu c-ai sǎ te ȋntorci la mine, Dor…”



Magnolia și Dor ( Regǎsire )

Azi voi continua povestea lor,
Ȋndrǎgostiții mei ; Magnolia și Dor;
Mi-a luat mult timp sǎ pot sǎ o rescriu
Dar, niciodatǎ nu e prea tȃrziu.

Sǎ mǎ iertați vǎ rog, voi ce citiți,
Și mai ales sperați și zǎboviți
Asupra unui vers uitat cȃndva…
Acum rescriu povestea , e a mea.

Și dac-aveți puținǎ-ngǎduințǎ
Voi pune-n vers ȋntreaga mea ființǎ,
Intreaga mea speranțǎ cǎ-n iubire
Poți sǎ-ți gǎsești deplina fericire.

S-au cǎutat ani buni cǎci depǎrtarea
Nu le-a ȋnvins iubirea, iar uitarea,
N-a așternut prea grele, reci omǎturi
Cǎldura sufletelor lor le-a dat ȋn lǎturi.

S-au regǎsit ȋn mijloc de nimic,
El, nins pe tȃmple doar așa… un pic,
Ea strȃnsǎ-n ghețuri reci, apǎsǎtoare
Ȋntre ei doi… destine cǎlǎtoare.

O mȃnǎ caldǎ-i mȃngȃie tulpina,
Miracolul s-a ȋmplinit atunci, grǎdina,
‘Nflori… ce-o fi mi-am zis? Atingerea iubirii,
Magia dulce-amarǎ-a regǎsirii?


Dor, spuse ea cu voce liniștitǎ,
Te-am așteptat prin anotimpuri neclintitǎ
Și te iubesc și azi ca-n altǎ viațǎ,
Cu buze calde m-ai desprins din gheațǎ.

El ȋi cuprinse talia plǎpȃndǎ
Și gura lui fierbinte, prea flǎmȃndǎ
Ȋi sǎrutǎ tot trupul cu-ncȃntare…
Petalǎ, mugur, floare dupǎ floare.

Au depǎnat atȃtea amintiri
Ȋn numele eternei lor iubiri…
Cȃnd noaptea se lǎsase-ncetișor
Magnolia pierdutǎ-n tine, Dor,

Eram chiar eu, pe-acolo rǎtǎcitǎ,
De-atȃtea anotimpuri rǎvǎșitǎ,
De ghețuri reci mereu ȋncǎtușatǎ,
De tine, dragul meu, eliberatǎ.

De scriu acum aceastǎ poezie,
E pentru c-aș dori ca toți sǎ știe
Azi, retrǎiesc miracolul iubirii,
Magia dulce-amarǎ-a regǎsirii…



Șah – mat – Lili Trif

Pe –o tablǎ de șah sfǎrȃmatǎ mai stau
Un pumn de pioni prǎfuiți,
O turǎ de alb ȋntr-un colț , un nebun…
Și noi amȃndoi obosiți…

Tu rege de alb, eu… reginǎ de negru,
Pierdut-am atȃtea ȋn joc
Dar, gȃndul cǎ poate așa e destinul,
Mǎ face sǎ rȃd… ce noroc…

Pǎstreazǎ-ți cu grijǎ distanța, cǎci timpul
Mǎ cerne prin site de foc…
Tu , rege de alb dacǎ vrei poți fi negru
Pe tabla aceasta de joc.

Poți fi și mǎcar pentr-o clipǎ, iubite,
Stǎpȃnul meu drag și apoi,
M-aruncǎ-ntr-o parte cu grabǎ prea rece,
Șah-mat… e finalul din noi.

Pot fi reginǎ de alb ,cǎci culoarea
E doar a iubirii ce-ți port,
Nu-mi pasǎ de pierd, de cȃștig ,dar mǎ doare,
Finalul ce nu-l mai suport.

Pe tabla aceasta de șah sfǎrȃmatǎ,
Tu, rege, eu … nici nu mai știu?
Regina de alb sau de negru…
Te-aștept . Sǎ nu vii prea tȃrziu.

Cuvinte pe o frunzǎ galbenǎ – Lili Trif

Ȋți scriu de dor cu inima voioasǎ,
Iubitul meu, tomnatic, ruginiu,
Cǎ deși-i toamnǎ, de nimic nu-mi pasǎ,
Tu, anotimpul meu cel mai tȃrziu.

Pe-o frunzǎ-ngenunchiatǎ de-anotimpul
Acesta rece, neȋndurǎtor,
Ȋți scriu iubite, simt cǎ este timpul
Sǎ-ți spun cǎ mi-ești Luceafǎr, cǎ te-ador.

Mǎ iartǎ cǎ m-am rǎtǎcit prin vise
Și am ȋntȃrziat sǎ-ți ies ȋn cale,
Ȋmi iartǎ lacrimile interzise,
Și zȃmbetele… toate-s ale tale.

M-ai luat de mȃnǎ, m-ai fǎcut reginǎ
Și teamǎ-mi e a m-așeza pe tron,
Strǎlucitoare nu-s, sunt doar ruginǎ,
Iar solii ce mǎ știu vor duce zvon,

Cǎ dintre cei de jos m-ai ridicat
Eu, trandafir ciudat, cu trup spinos…
Sǎ fii iubite, binecuvȃntat
Ȋn ochii tǎi urȃtul e frumos.

M-ai așezat pe cer și tremurȃnd
Mi-ai luminat feeric chipul stȃns,
Ṭi-s rǎtǎcitǎ-n inimǎ și-n gȃnd
Sunt zȃmbet, mi-am șters ochii grei de plȃns.

Culorile toamnei din noi – Lili Trif

Cȃt galben e pe cerul tǎu, iubite
Și cȃt portocaliu ȋn gȃndul meu,
Ni-s inimile parcǎ-ncremenite
Ȋn goana noastrǎ de-a vibra mereu.

Cȃt roșu am pe mȃinile pictate,
Nici hena nu-mi ajunge uneori,
Și pleoapele mi-s mov, ȋntunecate,
Cȃnd te privesc și-aștept tǎcutǎ-n flori.

Pe tȃmple-mi pare cǎ ți-au pus coroanǎ
Iar pǎrul ți-e albastru-luminos,
Ești zeul meu din fiecare toamnǎ
Nu știu pe lume altul mai frumos.

Albit-au buzele de grea dorințǎ
Ȋn vise violete le-am ȋnchis,
Pȃna ȋți voi gǎsi ȋntreaga ființǎ
Ȋn mine. Azi e negrul interzis!

Sǎ mǎ-nvelești ȋn verdele tomnatic,
Sǎ mǎ pictezi ȋn roșu ruginiu,
Și sǎ-mi zȃmbești sfios și singuratic
Cȃnd te voi polei cu argintiu.

Decembrie cȃnd va veni ȋn lume
Te voi lua de mȃnǎ și-napoi
Vom alerga prin frunzele cu brume
Gǎsind culoarea toamnelor din noi.
Culorile toamnei din noi .

Pierdutǎ-n lumea ta – Lili Trif

Tu, lasǎ-mǎ pierdutǎ-n lumea ta
Uitǎ-m-acolo fǎr’ sǎ-ți amitești
De mine … eu, așa voi exista
Odat’ ca niciodatǎ, ca-n povești.

Mi-e bine aici, ȋn frunza care tace
Ȋn iarba care stǎ-n genunchi, culcatǎ,
Ȋn lumea ta e liniște și pace
Iubirea curge-n noi nemǎsuratǎ.

Pierdutǎ-n lumea ta cu bunǎ științǎ
M-alint și sunt din nou copila-ceea
Ce ȋn adȃncuri poart-o dulce ființǎ
Ȋn care tu ai regǎsit femeia.

Mǎ joc cu degetele-n iarba verde
Cǎ-s singurǎ nu-mi pasǎ, chiar aș vrea
Sǎ mǎ ascund de tot, sǎ mǎ pot pierde
Pentru vecie aici, ȋn lumea ta.

De vrei ȋmparte lumea ta cu mine
Mi-e bine aici, e liniște și pace
Ȋn fiecare zi trǎiesc prin tine,
Ȋn iarba-n care mǎ ascund, stȃngace.

Eu nu dețin adevǎrul – Lili Trif

Eu nu dețin adevǎrul ,strǎine
Nu mǎ privi așa curios,
Privește mai bine timid ȋnspre tine
Și cautǎ-acolo-ți va fi de folos.

Eu nu dețin adevǎrul, femeie
Nu mǎ privi atȃt de atent
Sunt lacǎt ermetic și n-am nici o cheie
Zȃmbet sarcastic pe chip inocent.

Eu nu dețin adevǎrul, copile
Nu mǎ privi așa-ntrebǎtor,
Nopți se succed mai mult decȃt zile,
Soare e mult mai rar decȃt nor.

Eu nu dețin adevǎrul, iubite
Nu mǎ privi, nu mǎ-ntreba,
Ȋntre noi doi , minciuni risipite
Privește azi doar ȋnspre inima ta.

Și-atunci cȃnd vei știi pe deplin adevǎrul
Sǎ-l scri ȋntr-un vers pe un colț de hȃrtie,
Cuprinde ȋn el o bucatǎ din mǎrul
Ce-a ne-a gonit din Eden pe vecie!

Blestem sau binecuvȃntare – Lili Trif

Ai fost ȋn viața mea raza de soare
Ce-mi invada privirea cu luminǎ,
Ai fost blestem sau binecuvȃntare…?
Furtunǎ-n noapte-ai fost sau zi seninǎ?

Ai fost deșert arid și val de mare
Doar sufletul mi l-ai atins tǎcut.
Blestem ai fost sau binecuvȃntare…?
Ai fost! Dar toate astea au trecut…

Azi ești pumnal ȋn piept și esti durere
Ce nu mai știu s-o vindec… am uitat,
Fior de suflet ești, și ești tǎcere
Blestemul dulce - binecuvȃntat…

Ai fost cȃndva iubirea mea cea mare,
Și-ai ars ȋn mine ca un rug aprins,
Blestem mi-ai fost și binecuvȃntare…
Acum adun cenușǎ, focu-i stins.

Ziua de mȃine-mi va aduce soare
Și liniște ȋn viața mea din nou
Blestem de-ai fost, sau binecuvȃntare…
Te-oi rǎtǎci prin gȃnduri, drag ecou.

Iar peste ani mi-oi aminti zȃmbind
De dimineața-ceea arzǎtoare,
Cȃnd mi-ai pǎșit ȋn suflet ȋnviind
Blestem amar… sau binecuvȃntare!

Contradictoriu – Lili Trif

De ce alegi sǎ pleci cȃnd eu te chem?
De ce rǎmȃi cȃnd gȃndul meu te-alungǎ?
De ce ȋn suflet dorurile-mi gem,
O lume-ntreagǎ fǎrǎ sǎ-mi ajungǎ?

De ce ești lȃngǎ mine uneori,
Iar alteori o lume ne desparte?
De ce mǎ bucur dacǎ-nveți sǎ zbori
Cȃnd știu cǎ vei pleca cȃndva departe…

De ce mǎ risipesc și mǎ adun
Mǎ recompun din tine, iluzoriu…
De ce mi-e teamǎ gȃndul meu sǎ-ți spun,
Doar mǎ iubești-urǎști…contradictoriu…

Ȋntre noi – Lili Trif

Am topit ȋntre noi ,tǎceri și cuvinte
Care-au curs pe obraji, am cǎlcat jurǎminte
Am luat pana apoi și am șters tot ce-am scris,
Și am mers mai departe pe sens interzis.

Ȋntre noi… timp ,și spațiu ,și-aduceri aminte
Depǎrtǎri care azi nu pot spune cuvinte,
Douǎ inimi bǎtȃnd ȋn direcții opuse
Poezii ce-au tǎcut, nerostite, nespuse…

Ȋntre noi …mai nimic, numai dulce uitare
Stropi sǎrați , cristalini, diamante din mare
Azi pe pleoape purtǎm valul trist din amurg,
Ȋntre noi doar tǎceri - fluvii roși mai curg…

Ȋntre noi un miracol apus dar, mereu
El va scrie povestea din sufletul meu…
N-o sǎ tacǎ nici azi și nici mȃine sǎ știi
O sǎ-mi ningǎ ȋn gȃnd cu magnolii tȃrzii.

O sǎ-mi cȃnte de dor și-o sǎ doarǎ mereu,
Pȃnǎ cȃnd? Doar o vreme , cǎci sufletul meu
Va trǎi pentr-o clipǎ eternǎ și-apoi
O sǎ-ntrebe un ȋnger… ce a fost ȋntre noi?

Masca – Lili Trif

Mǎ uit ȋn ochii tǎi, la chipul care
Mi-a fost atȃt de drag, icoanǎ sfȃntǎ
Și nici nu știu ce-i asta ce mǎ doare,
Masca ce-o porți ,e sigur… Mǎ-nspǎimȃntǎ!

O mascǎ ai? Sau poate porți mai multe,
Pui mascǎ peste mascǎ și socoți
Cǎ inima o poți opri s-asculte
Dar te ȋnșeli, atotputernice… nu poți!

E ȋnceput de toamnǎ chiar și-n suflet
Și-un ultim geamǎt aș mai vrea sǎ scot
Apoi, sǎ-mi așez masca peste urlet
Sǎ nu-l auzi ,voi rȃde dacǎ pot…

Dar am avut o varǎ-extremǎ, purǎ
Fǎrǎ de mǎști și fǎrǎ ploi deloc,
Sǎrutul care mi l-ai dat pe gurǎ
A fost otravǎ, lacrimǎ… un joc?

Acum, hai, lasǎ masca la o parte
Mi-ai arǎtat cum ești sau cine sunt,
Citesc tǎcutǎ ca-n amara carte
Pe care-o port și azi la piept plȃngȃnd.

Curȃnd va fi iar iarnǎ, anotimpul
Cel de pe urmǎ, poate ,cine știe…
Cȃnd masca ce te-apasǎ azi, cu timpul
Se va preface-n coalǎ de hartie.

Și-atunci ȋți vei dori sǎ scrii poeme,
Sǎ-ntuneci pielea-mi albǎ-n mii de versuri,
Nu vei gǎsi decȃt amare teme
Și ȋmprejuru-ți goale universuri.

Aliniere – Lili Trif

Ȋn ziua cȃnd ne-am cunoscut, planetele
Chiar toate s-au aliniat, cochetele
Și complotȃnd urzit-au o capcanǎ
Ȋn care noi cǎzut-am fǎrǎ teamǎ.

Era o conjuncturǎ nefireascǎ
Ȋn seara-ceea pe bolta cereascǎ,
Venus și Marte ȋmi pǎreau lipite
La fel ca inimile-ndrǎgostite.

Uranus coborȋ pentru o clipǎ
Atȃt cȃt sǎ-mi lipeascǎ o aripǎ
Pe suflet… sau pe gleznǎ, nu știu unde…
De-atunci mi-s zborurile prea profunde.

Deasupra ta, pe colțul tǎu de cer,
Se legǎna-ndrǎznețul Jupiter
Și-ți lumina din cȃnd ȋn cȃnd privirea
Iar eu vǎzȃnd-o, m-am pierdut cu firea.

Saturn cȃnta-n surdinǎ la vioarǎ,
Era-ntr-o zi de iarnǎ… sau de varǎ?
Nici nu mai știu, e-așa de multǎ vreme
Privind ȋn urmǎ-ncep a mǎ și teme…

Nu de Neptun, de Pluto sau de Soare
Și nici de nefireasca așezare,
Mǎ-ntreb dacǎ acea aliniere
Ne-a fost ȋn inimi numai adiere.

Dar nu, acum privind iar cerul nopții
Simt cǎ nu m-aș putea opune sorții,
Tu vei rǎmȃne-n viața mea mereu
Planeta cea mai dragǎ a sufletului meu.

Eu doar așa știu sǎ iubesc

Eu doar așa știu sǎ iubesc,
Sǎ colorez cu roșu zarea,
Sǎ-mpodobesc cu flǎcǎri marea,
Nu știu alt fel… mai omenesc…

Eu doar așa știu sǎ iubesc
Sǎ-ți pun tot sufletul ȋn palme
Și sǎ te-ndemn la gânduri calme
Urcând spre raiul pǎmântesc…

Eu doar așa știu sǎ iubesc
Sǎ ȋți cobor adânc ȋn sânge,
Ȋn inimǎ sǎ-ți pot ajunge
Chiar dacǎ știu cǎ nu-i lumesc…

Eu doar așa știu sǎ te-ador
Plecând genunchii peste zare
Strigând cu dor ȋn departare
Ștergând din cale-ți orice nor!

Eu doar așa știu sǎ iubesc
Ȋmpodobind cu stele lacul
Ce oglindește-n el copacul
Sub care-am stat sǎ odihnesc.

Si-ți jur cǎ n-am sǎ obosesc
Sub orice pas sǎ-ți pun o stea
Pân-ai sǎ vii ȋn viața mea…
Eu doar așa știu sǎ iubesc!

Derapaj sentimental

Mereu mi-am spus cǎ pentru mine
Nu mai existǎ niciun drum
Care sǎ ducǎ ȋnspre tine
Cǎ totul ȋntre noi e scrum.

Am ars intens și prea devreme
Ca sǎ ne stingem prea curând
Plângând acum ȋți scriu poeme
Ce nu le vei citi nicicând…

Azi ai trecut pe lângǎ mine
Tǎcut, strǎin cu ochii goi
Dar tu iubire, știi mai bine…
N-au rost privirile-napoi….

Când teoretic ,primavara
Ar fi sǎ punǎ stǎpânire
Pe crâng, peste pǎduri și-n toate
Inima-mi derapeazǎ spre iubire.

Ȋn jurul meu doar strǎzile de gheațǎ
Privirea ta de gheațǎ ȋn neștire
Și eu alunec… straniu , cu dulceațǎ
Eternul derapaj ȋnspre iubire….


Mǎ iartǎ cǎ n-am fost… - Lili Trif

Mǎ iartǎ cǎ n-am fost povestea de-nceput
Dar, doar atȃta slovǎ ȋn suflet mi-a-ncǎput…

Mǎ iartǎ de-n cuvinte m-am risipit prea des
Cu versul meu ermetic și fǎrǎ de-nțeles.

Mǎ iartǎ cǎ uitat-am de-atȃtea ori sǎ vin
Alǎturea de tine, de mȃnǎ sǎ te țin.

Mǎ iartǎ cǎ orbitǎ de teamǎ sau visare
Am ȋnecat povestea ȋn lacrimi dulci-amare.

Mǎ iartǎ cǎ uitarea prea des am așternut-o
Ȋntre tǎceri de-o noapte, chiar clipa am pierdut-o.

Iar azi cȃnd te trǎiesc ,minune așteptatǎ,
Ȋn liniște mǎ bucur și-atunci, te rog, mǎ iartǎ,

Cǎ n-am venit la timp, sau tu nu m-ai gǎsit…
Paralelismul lumii, confuz, ne-a rǎtǎcit.

Mǎ iartǎ deci, cǎ azi ți-aștern ȋn vise
Atȃta dragoste ȋn versuri interzise.

Numai atȃt mai știu – Lili Trif

Numai atȃt mai știu, cǎ vine iarna…
Și cǎ mi-e frig cȃnd nu mi-e cald de tine,
Noiembrie-mi așeazǎ-n mȃnǎ arma,
S-apǎs trǎgaciul… poate-ar fi mai bine.

Dar de-aș ucide toamna ce-mi rǎmȃne,
O așteptare veșnicǎ a gheții
Ce mi-ar cuprinde inima… și mȃine
Aș trece prea seninǎ pragul vieții.

Azi ochii ȋncǎ-mi sunt scǎldați ȋn lacrimi
Le șterg grǎbitǎ-aproape cu rǎcealǎ…
Invidie, dureri, atȃtea patimi,
Pe toate astea nu le-nveți la școalǎ.

De toate astea ai avut tu grijǎ,
Pumnal ȋn suflet mi-ai ȋnfipt grotesc,
Prea ipocritǎ, dureroasǎ schijǎ…
Și totuși lasǎ-mǎ sǎ-ți mulțumesc.

N-ai dus pȃn’ la sfȃrșit aceastǎ crimǎ
Tu mi-ai adus alǎturea un Ȋnger,
Vers binecuvȃntat și dulce rimǎ
Ce mi-a-nchis rana, astǎzi nu mai sȃnger.

Noiembrie-mi așeazǎ-n mȃnǎ arma
Ucid durerea, ȋncǎ nu-i tȃrziu,
Mi-e cald de tine chiar de vine iarna,
Te port ȋn suflet, numai asta știu.

Impressum

Texte: Lili Trif
Bildmaterialien: Catalin Marian P.- Lili Trif
Lektorat: Catalin Marian P.- CATALIN MARIAN P.
Tag der Veröffentlichung: 13.11.2012

Alle Rechte vorbehalten

Widmung:
“ Noi suntem douǎ lacrimi dintr-o pleoapǎ Cǎzute-n glastra strofei ca-ntr-o apǎ, Noi suntem douǎ pagini dintr-o carte Scrisǎ ȋn viațǎ , tipǎritǎ-n moarte…” Radu Stanca Mi-e greu sǎ vorbesc despre mine… ar trebui, poate, sǎ-ți spun cǎ sunt o succesiune de anotimpuri pe care numai sufletul meu le-a cunoscut… am trecut prin ere glaciare și mi-am zidit din ghețuri palate, pe care mai apoi le-am topit pentru ca-n suflet sǎ-i fac loc primǎverii pe care ai adus-o odatǎ cu venirea ta. Atunci m-am preschimbat in floare - Magnolia . Trǎiesc acest miracol al identificǎrii chiar dacǎ știu cǎ-n ochii lumii e nefiresc. Nu mǎ supun firescului , tu știi bine … o vǎdnmugurind și inmuguresc o datǎ cu ea. Dar tu știi, Dor, tu știi mai multe decat aș putea sǎ spun vreodatǎ inșirand pe palida hartie cateva cuvinte… Pentru cǎ noi doi suntem unul!